Populistul-șef

Ilie Șerbănescu a răbufnit la Antena 3:

Cel mai mare populist este Isărescu, fiindcă a apreciat leul!

În sfârșit, în sfârșit, de când tot aștept pe cineva care să spună acest lucru la televizor (eu o fac atunci când am ocazia).

Atenție însă, că Ilie Șerbănescu nu este nici pe departe infailibil. El nu are o teorie sau o explicație referitoare la motivul pentru care leul ar trebui să se deprecieze. Asociază în mod naiv necesitatea deprecierii cu recesiunea. Însă între cele două nu este nicio legătură. În general, nu este nicio legătură între sărăcia sau avuția unei țări și valoarea monedei. Înainte de războaiele mondiale, omenirea era pe etalonul-aur, și națiunile bogate și națiunile sărace. Dar nu această observație este decisivă. Ci considerația teoretică.

Valoarea monedei este determinată de cererea și de oferta de bani. Pe scurt și pe înțelesul tuturor: dacă tipărești bani atunci crește oferta și în consecință le scade valoarea (puterea de cumpărare). Condiția necesară și suficientă ca o monedă să-și păstreze valoarea este ca statul să nu inflaționeze, ceteris paribus. Acum, criza nu este o scuză pentru tipărirea de bani. Nu rezolvi nimic dacă mărești masa monetară: nu ai nici mai multe tractoare, nici mai multe birouri, nici mai multe secretare! Pentru toate acestea ai nevoie de resurse reale, nu de bancnote. Iar resursele reale nu pot fi create de la tastatură, ci printr-un proces mult mai complicat: în timp, prin economisire, acumulare de capital și talent antreprenorial.

Isărescu rămâne însă populistul-șef. Din 2004 în 2007 a cumpărat 20 de miliarde de euro (ținând cursul), tipărind corespunzător lei. El a asigurat astfel casa, automobilul, frigiderul, televizorul și fierul de călcat al poporului… cu buletinul. Restul sunt detalii, explicații, justificări. Că această inflație importată s-a revărsat în economie prin sectorul imobiliar sau prin cheltuielile guvernamentale contează desigur, dar nu-i știrbește guvernatorului BNR titlul afișat mai sus.

Iar acum, prin acest împrumut de la FMI (tot ca să țină cursul), BNR întreține iluzia: “rămâneți liniștiți la locurile voastre”, că avem bani în rezervă. Mda, poate că avem bani dar nu avem resurse. Dar din cauza împrumutului trăim cu iluzia că le avem și pe acestea.

Apropos. În finalul articolului anterior am spus că guvernatorul BNR are dreptate atunci când avertizează asupra creșterii îndatorării. Am uitat însă să precizez că, bună măsură, aceste datorii (față de FMI) sunt în ograda BNR. Acolo se virează banii, ați uitat? Deci, cum rămâne cu populismul/populistul?

BNR și lumea fantezistă a creditului ieftin

Guvernatorul BNR a declarat:

“Sunt pentru ieftinirea creditului. Dar trebuie să ne gândim de ce nu scade costul creditului şi de ce băncile, în continuare, oferă rate de dobândă la depozite cu mult peste rata băncii naţionale şi cu mult peste ceea ce este în piaţa monetară”

Citesc și mă frec la ochi. Ca să fie clar, rata dobânzii pe care băncile o practică la depozite este real-negativă. Adică deponenții pierd dacă pun bani la bancă. De exemplu, vedeți aici ratele practicate de BRD. Cea mai mare rată a dobânzii remunerează “depozitul 1000” și se ridică la fabuloasa cifră de 6,5% pe an. De la începutul verii am tot spus că situația este hilară. Iar în acest articol am discutat mai pe larg rolul dobânzii în economie, respectiv de ce filozofia băncii centrale este bună de adormit copiii.

Nu pricep pe ce se bazează Mugur Isărescu atunci când spune că dobânzile sunt mari. Pe comparația cu rata BNR-ului? Păi BNR poate decide la orice oră să scadă acea rată, oricât de mult poftește (Bernanke a dus-o aproape la zero) și se poate plânge la infinit că băncile au dobânzi prea mari! Rata stabilită discreționar de BNR nu este un criteriu de comparație, tot așa cum prețurile stabilite de Comitetul Planificării dinainte de 1989 nu erau relevante.Este absurd să te plângi, după 20 de ani de economie de așa-zisă piață, când tu stabilești din pix un anumit preț (în cazul nostru, al creditului), că pe piață prețul e ba prea mic, ba prea mare.

În al doilea rând, merită comentată aserțiunea “Sunt pentru ieftinirea creditului”. Și eu sunt pentru construirea unui mall în apropierea casei unde locuiesc, poftim. Și mai sunt pentru ieftinirea merelor, să știți. Și – era să uit – pentru cultivarea morcovilor în balcoanele de bloc. Sunt pentru o mulțime de lucruri – asta ca să nu zică cineva că sunt Gică-contra. Dar ce treabă are asta cu economia? Fiecare poate să creadă ce vrea despre ce vrea. Legile științei economice nu se schimbă. Prețurile nu reprezintă altceva decât rezultanta preferințelor individuale subiective despre un anumit bun. Nu putem determina în mod obiectiv (“imparțial”, cu ochiul “expertului”) cât ar trebui să fie prețul la roșii sau rata la bancă. Pun pariu că fiecare din cei care mă citesc sunt pentru ieftinirea roșiilor. Dacă ar fi prețul zero, ar fi super. Ba chiar, dacă s-ar putea, să ne subvenționeze cineva ca să le cumpărăm. Dar aceste sentimente nu sunt relevante. Câtă vreme nu trăim în Nirvana ci într-o lume dominată de raritate, bunurile au un preț; oamenii trebuie să facă sacrificii pentru a consuma. Se învață în anul I de facultate.

Acum, preferința subiectivă a guvernatorului BNR pentru un anumit preț al creditului este relevantă, desigur, pentru că BNR (spre deosebire de mine) chiar poate face ceva pentru a reduce rata dobânzii. Anume, poate să tipărească bani, diminuându-le valoarea înainte ca lumea să prindă de veste. De fapt, asta au și făcut constant.

Isărescu a mai declarat azi ceva interesant.

“Mulţi trăiesc cu iluzia că, prin consum, se poate avea creştere economică. Dacă vrem o adevărată creştere economică avem nevoie de investiţii. Trebuie să ne alocăm resursele, care sunt puţine, în mare măsură către investiţii”.

Ceea ce este interpretabil. Este corect că prin consum nu poți avea creștere economică. Este evident că ne trebuie investiții. Dar nu se specifică cum să fie asigurate investițiile. Tare mi-e teamă că autoritatea monetară crede că investițiile sunt… ce se cheltuie pentru a face autostrăzi sau blocuri, adică niște bani… care pot fi ieftiniți la comandă. Dacă așa stau lucrurile atunci nu e deloc bine. Investițiile sunt inexistente fără economisiri.

Economisirea este condiția absolut necesară pentru acumularea de capital. A vorbi de investiții fără a înțelege economisirea este ca și cum ai vorbi despre importanța scrisului omițând cunoașterea alfabetului. Căci economisirea și investiția sunt două fețe ale aceleiași monede. Ca să investești trebuie să nu consumi tot venitul pe care îl câștigi. Nu ai cum să stimulezi investițiile dacă penalizezi economisirea (exact ce face BNR azi). Este ca și cum ai cere unui copil să scrie fără să realizezi că trebuie să-l înveți alfabetul. Într-un cuvânt, absurd.

Tare mi-e teamă, repet, că BNR nu înțelege prin investiții altceva decât… credite care finanțează producția, adică bani care pot fi creați de la tastatură. Dacă așa stau lucrurile, atunci aceasta nu are nimic de-a face cu investiția, deoarece expansiunea artificială a creditului (inflația) descurajează economisirea până la punctul în care provoacă – ghiciți ce? – nu acumulare, ci consum de capital. Asta este ce a făcut regimul communist, a dus o politică de “economisiri forțate” și a consumat capitalul națiunii. Asta este, în bună măsură, ce a făcut boom-ul de după 2002: a redistribuit avuția în societate și a risipit capitalul. De aceea avem criză, de aceea avem inegalitate socială.

P.S. În rest, Mugur Isărescu a declarat lucruri de bun-simț. Că îndatorarea rezultată din populism este “drumul spre iad” și că datoriile acumulate deja sunt o mare povară.

De ce stabilitatea prețurilor aduce instabilitate

Mugur Isărescu a declarat la Chişinău, unde a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Academiei de Studii Economice din Moldova, că stabilitatea prețurilor este obiectivul fundamental al BNR, și că îndeplinirea acestui obiectiv atrage după sine creșterea economică.

Unii ar putea trata această afirmație drept ironică, având în vedere palmaresul politicii monetare în România, pentru care guvernatorul BNR ar putea primi o diplomă, însă una de arcaș ratat la proba de țintire a inflației. Dincolo de ironie însă, stabilizarea prețurilor nu este compatibilă cu creșterea economică, ci cu ciclul avânt-prăbușire (boom-bust). Putem considera stabilizarea prețurilor drept o versiune hard a politicii de țintire a inflației, despre care s-a demonstrat că nu elimină fluctuațiile economice, din contră. Cele mai importante crize economice din istorie (Marea Depresiune, criza din Asia, criza actuală) au survenit într-un context caracterizat de inflație scăzută sau chiar de absența acesteia. Îți trebuie ceva voință (politică), dacă nu ignoranță crasă, pentru a nu realiza această corelație.

Spune Rothbard în America’s Great Depression:

One of the reasons that most economists of the 1920s did not recognize the existence of an inflationary problem was the widespread adoption of a stable price level as the goal and criterion for monetary policy. The extent to which the Federal Reserve authorities were guided by a desire to keep the price level stable has been a matter of considerable controversy. Far less controversial is the fact that more and more economists came to consider a stable price level as the major goal of monetary policy. The fact that general prices were more or less stable during the 1920s told most economists that there was no inflationary threat, and therefore the events of the great depression caught them completely unaware…

Suffice it to say here that the stability of wholesale prices in the 1920s was the result of monetary inflation offset by increased productivity, which lowered costs of production and increased the supply of goods. But this “offset” was only statistical; it did not eliminate the boom-bust cycle, it only obscured it. The economists who emphasized the importance of a stable price level were thus especially deceived, for they should have concentrated on what was happening to the supply of money. Consequently, the economists who raised an alarm over inflation in the 1920s were largely the qualitativists. They were written off as hopelessly old-fashioned by the “newer” economists who realized the overriding importance of the quantitative in monetary affairs.

De ce stabilizarea prețurilor provoacă fluctuații economice?

Ar trebui să începem prin a realiza că creșterea economică seculară imprimă prețurilor un ușor trend descendent. Dacă pe piață sunt mai multe bunuri, prețurile vor tinde să scadă. Sau, cum spune Rothbard mai sus, creșterea productivității este urmată de deflație. Indiferent cum o formulăm, aceasta este experiența secolului al XIX-lea, când aveam etalonul-aur. Nimeni nu o neagă.

Ceea ce constituie subiectul dezbaterii este faptul că unii consideră această deflație drept malignă, iar alții benignă. În consecință, primii propun tipărirea de bani… măcar pentru a realiza o inflație zero. Această măsură este greșită pentru următoarele motive.

În primul rând, există ceea ce putem numi un argument public-choice împotriva stabilizării prețurilor. Iată ce spune Mises (care a anticipat cu o jumătate de secol Școala Public Choice) în Theory of Money and Credit:

Once the principle is so much as admitted that the state may and should influence the value of money, even if it were only to guarantee the stability of its value, the danger of mistakes and excesses immediately arises again.

După care completează în Human Action:

The first aim of monetary policy must be to prevent governments from embarking on inflation and from creating conditions which encourage credit expansion on the part of banks. But this program is very different from the confused and self-contradictory program of stabilizing purchasing power.

În al doilea rând, stabilizarea prețurilor, adică înghețarea valorii banilor este pur și simplu imposibilă. Puterea de cumpărare a monedei este dată de întregul tablou al prețurilor și nu poate fi echivalată cu o mărime determinată statistic. În economie, prețurile relative sunt într-o continuă mișcare, deoarece cererea și oferta pentru bunuri specifice variază. Aceasta înseamnă că matricea prețurilor suferă o restructurare permanentă. Calcularea unui indice de prețuri nu surprinde această evoluție. Prin urmare, o stabilizare veritabilă a monedei ar trebui să își propună nu aducerea indicelui prețurilor de consum la zero, de pildă, ci înghețarea tabloului prețurilor, adică a prețurilor relative – obiectiv realizabil doar într-o economie de, scuzați expresia, comandă.

Spune Mises, în Human Action:

With the real universe of action and unceasing change, with the economic system which cannot be rigid, neither neutrality of money nor stability of its purchasing power are compatible. . . . All plans to render money neutral and stable are contradictory. Money is an element of action and consequently of change.

După care reia în On the Manipulation of Money and Credit:

Abandoning the pursuit of the chimera of a money of unchanging purchasing power calls for neither resignation nor disregard of the social consequences of changes in monetary value. The necessary conclusion from this discussion is that the stability of the purchasing power of the monetary unit presumes stability of all exchange relationships and, therefore, the absolute abandonment of the market economy.

În al treilea rând, emisiunea monetară realizată cu scopul împiedicării deflației are efecte perverse, deoarece creșterea ofertei de bani nu poate compensa exact surplusurile specifice ale ofertei pe milioanele de piețe din economie. Tot ce poate face banca centrală este să fabrice bani și să îi injecteze în sistem, în speranța că, per total (în agregat), nivelul prețurilor va rămâne constant. Însă tocmai aici este problema. Dat fiind că nu putem vorbi de o politică compensatorie rezultă că emisiunea monetară nu are alt efect decât distorsionarea economiei. Dacă expansiunea monetară își face simțite efectele mai întâi asupra pieței creditului, ea declanșează dinamica boom-bust, conform teoriei austriece a ciclului afacerilor. Acesta este motivul pentru care lumea a cunoscut crize chiar și fără inflație.

În al patrulea rând, manipularea ofertei de bani, pentru a “răspunde” schimbării cererii este self-defeating. Chiar dacă simplificăm conceptual valoarea banilor și prezumăm că relaxarea politicii monetare reușește să stabilizeze valoarea monedei – inflație zero – această politică are efecte perverse. Când indivizii vor mai mulți bani, ei vor mai mulți bani în raport cu prețurile – “în termeni reali”, cum se spune – nu pur și simplu mai multe bancnote în buzunar. Ei își ating scopul dacă deflația este lăsată să își urmeze cursul. Dar dacă banca centrală intervine fabricând bani, acest echilibru este nerealizabil. Sumele (mai mari) de bani aflate acum în posesia indivizilor care îşi manifestă preferinţa pentru mai multă lichiditate păstrează semnificaţia economică a vechilor rezerve (mai mici) de bani. Deoarece agenţii economici nu sunt satisfăcuţi, dezechilibrul monetar persistă şi antrenează o nouă creştere a cererii de bani. Aceasta este explicația pentru mereu frustranta “capcană a lichidității” – coșmarul keynesienilor de ieri și de azi.

În al cincilea rând (cred că am mai spus pe blog), dacă masa monetară nu rămâne constantă, iar indivizii învaţă acest lucru, atunci ei nu vor mai fi incitaţi să întreprindă acele acţiuni (creşterea vânzărilor şi reducerea cumpărărilor) necesare pentru echilibrul economic. Mecanismul fin de reglare al pieţei este astfel deranjat, iar economiei îi va lua mai mult timp pentru a reflecta toate schimbările survenite într-o nouă structură a preţurilor şi a producţiei. Economiştii neoclasici au trecut mult timp cu vederea că individul se adaptează la noile condiţii, naturale sau instituţionale, în care îşi desfăşoară activitatea. Comportamentul uman nu este o constantă, ci o variabilă în procesul de ajustare.

În concluzie, domnule guvernator, dacă teoria și istoria ne învață ceva, acest ceva este că nu trebuie să ne închinăm la idealul stabilizării prețurilor.

Ţintirea inflaţiei: 4 ani de prognoze măreţe

Patru ani la rând BNR a prognozat greşit ţinta de inflaţie. Graficele de mai jos sunt preluate din Rapoartele trimestriale ale băncii centrale emise în 2006, 2007, 2008 şi 2009.

Realitatea a infirmat aceste previziuni, astfel că evoluţia ratei inflaţiei în raport cu ţinta a arătat astfel:

Acum, BNR ne propune următoarea previziune. Poate se va adeveri, dar în caz contrar, cui îi pasă? Vorba aceea: „Vă mai chemăm noi când e gata raportul următor.”

„Il Maestro” de la BNR şi ghiveciul monetar

Mugur Isărescu a declarat azi: “Corecţia economică din 2009 a fost inevitabilă, după supraîncălzirea din 2007 şi 2008″. Corect, dar incomplet. În acelaşi speech domnia sa a spus că România a avut creştere sustenabilă până în 2003-2004, ceea ce înseamnă, logic, că din 2003-2004 încoace a fost creştere nesustenabilă. Adică economia s-a supraîncălzit vreo 4-5 ani. Şi mai corect, dar încă incomplet.

Ceea ce lipseşte este asumarea responsabilităţii. Chiar nimeni nu este vinovat? Dacă ciorba pe care o servim la restaurant este supraîncălzită, ştim cu toţii cine poartă responsabilitatea. Dacă economia dă în clocot ani la rând, ar trebui să fie la fel de clar cine este de vină: cine este la butoane!

Economia s-a supraîncălzit din 2003-2004 din cauza politicii monetare expansioniste administrată de BNR. Corect şi complet. Am fost primul care am argumentat acest lucru, cu poze.

BNR alimentează datoria externă!

S-a lămurit secretul momentului de respiro în expansiunea datoriei publice, despre care am vorbit acum câteva zile. La începutul acestei luni băncile au refuzat practic să crediteze guvernul în lei, cumpărând bonduri în valoare de doar 900 milioane lei – faţă de suma pe care conta guvernul, 6 miliarde lei. De asemenea, s-a lămurit şi mişcarea BNR de la mijlocul acestei luni, de a reduce rata rezervelor la depozitele în valută. La acel moment am scris că BNR fabrică bani pentru guvern.

Astăzi, vălul a fost dat la o parte când băncile s-au repezit să subscrie bonduri în valoare de 1,4 miliarde euro, faţă de doar 500 de milioane, pe cât conta guvernul. Este evident de ce băncile au ezitat în aceste ultime două luni să mai crediteze guvernul în lei – pentru că aşteptau să îl crediteze în valută, anticipând eliberarea rezervelor de către BNR. Astfel, contribuabilul român este împovărat nu doar cu datoria în sine, ci şi cu riscul valutar (doar vorbim de datorie publică externă).

S-ar putea sugera chiar că BNR a relaxat politica monetară (fix prin reducerea ratei rezervelor la valută) pentru a satisface interesele bancherilor. Interesele guvernului le satisface oricum, la orice oră.

A respectat BNR regula Taylor?

Una din ideile cele mai cunoscute din economia monetară este că banca centrală ar trebui să respecte Regula Taylor. John Taylor, profesor la Stanford a emis în anii 90 teoria conform căreia banca centrală ar trebui să ţină cont în stabilirea ratei dobânzii de două elemente: rata inflaţiei şi decalajul dintre PIB realizat şi PIB potenţial (output gap). Pe scurt, regula Taylor spune că:

Rata dobânzii = 1,5 x rata inflaţiei + 0,5 x decalajul PIB + 1

Taylor susţine că SUA a intrat într-un avânt economic nesustenabil deoarece Fed a ţinut rata dobânzii prea jos, prea mult timp. Dacă ar fi respectat regula sa, mare parte din distorsiunile create de boom ar fi fost evitate. Vedeţi graficul de mai jos.

Eram curios cum putem interpreta politica monetară a BNR prin prisma celor spuse de Taylor, aşa că am calculat rata dobânzii conform regulii Taylor, din 2001 până în 2008, folosind datele furnizate de BNR şi de Comisia de Prognoză. Graficul rezultat seamănă în bună măsură cu cel precedent. Concluzia este că BNR a ţinut rata dobânzii prea jos, parcticând o politică monetară excesiv de stimulativă.

Nu sunt un partizan al lui Taylor. Producţia unei monede sănătoase nu are nimic de-a face cu ecuaţiile sau diversele reguli imaginate de economişti. Însă calculele arată că, inclusiv după standardele mainstream-ului academic BNR a alimentat boom-ul dinainte de criză.