De câte camioane cu bani are nevoie Europa? Și o paralelă cu înzăpezirea

La întrebarea aceasta răspunsul vi-l dau la sfârșit. Demonocracy ne spune câte camioane cu bani s-au livrat deja în țările PIIGS. Datoria cumulată (privată + publică) a Portugaliei, Irlandei, Italiei, Greciei și Spaniei către principalele 13 bănci ajunge la 2,91 trilioane de euro. Acești bani, aranjați în paleți și urcați în tiruri ar forma un convoi așezat pe 13 benzi în lungime de 26,7 km.

Nu toți, doar o parte din acești bani sunt pierduți. Ponderea pierderilor diferă, probabil, de la stat la stat. Însă nu uitați că este vorba doar de datoria PIIGS.

Graficul îmi aduce aminte de problemele recente cu zăpada în România și voi încerca să fac o paralelă. Majoritatea economiștilor sunt de acord că la criză s-a ajuns pentru că s-au contractat prea multe credite: unii (keynesienii) zic că populația este de vină fiindcă s-a împrumutat în mod bezmetic, alții (mai rezonabili, în opinia mea) spun că sistemulmonetar-bancar este responsabil, pentru că a turnat acest credit în economie. Bine, mai sunt și economiști (și alți specialiști) puțin excentrici care cred că criza nu se datorează fenomenelor monetare, ci stagnării tehnologice, epuizării energiei ș.a.m.d. Dar ei sunt o minoritate. Majoritatea recunoaște că la rădăcina problemelor actuale se află banii. Doar că o parte neagă ceea ce cealaltă tabără susține, anume că principalul responsabil pentru existența acestei datorii uriașe este cel care chiar fabrică banii.

OK. Acum, indiferent de poziție, criza asta mi se pare similară cu înzăpezirea în care a înghețat România în urmă cu câteva zile. Problema esențială este că avem prea multă zăpadă, indiferent din vina cui. Așa și în economie: ne-am îngropat sub un noian de bani ieftini de sub povara căruia nu mai putem ieși (mă rog, “crește economic”). Interesant este însă cum se concepe soluția. În ceea ce privește zăpada, toată lumea este de acord că soluția este evidentă și unică: îndepărtarea ei de pe carosabil, degajarea surplusului de zăpadă astfel încât circulația să se reia. În ceea ce privește criza datoriei, bunul simț ne-ar spune că soluția trebuie să fie similară: îndepăratea datoriei care nu poate fi plătită… adică restrângerea volumului masei monetare… adică deflația creditului. Ei bine însă, mulți economiști cred contrariul! Ei sunt de părere că vom ieși din criza doar dacă mai turnăm credit suplimentar și mărim datoria! Cu alte cuvinte, este ca și cum ar spune că de înzăpezire vom scăpa dacă mai vine un viscol!

Poate că paralela nu este tocmai precisă. Dar întotdeauna când problema este “prea mult din ceva”, soluția nu poate fi decât scăderea acelui “ceva”: dacă ești înzăpezit, arunci zăpada (dacă ești parșiv, o arunci peste gard la vecin); dacă ești obez, slăbești; dacă ai rău de viteză, încetinești; dacă te dor ochii de muncă, te culci. Niciodată soluția nu poate fi încă și mai mult din acel “ceva”, aflat oricum în surplus.

Așadar, politica ar trebui schimbată, pentru a permite deflația datoriei și a creditului. Chit că unii antreprenori, deștepți din cale afară, vor falimenta pe parcurs. Vor veni alții (adevăratele modele de care avem nevoie), de care nu a auzit nimeni, să le cumpere afacerea cu un cent la dolar. Europa nu mai are nevoie de camioane cu bani. Europa are nevoie salubrizarea economiei, prin ștergerea datoriilor și, acolo unde se poate, executarea debitorilor. Europa are nevoie să scape de bani, nu să ia alți bani.

Și mai e ceva. Spre deosebire de ninsoare, potopul de bani ni l-am făcut cu mâna noastră, cum s-ar zice. Adică este human-made. Apare datorită instituțiilor monetare pe care le acceptăm în viața de zi cu zi. Dacă în domeniul ninsorii nu prea avem cui protesta iar manipularea vremii rămâne totuși un deziderat, în domeniul economic reforma acestor instituții este verosimilă. Ba chiar necesară, pentru a nu rămâne din nou “înzăpeziți în datorii”, peste câți va ani. La sfârșitul zile, ar trebui să cerem și schimbarea instituțiilor monetare care au girat expansiunea creditului.

Cine conduce în cursa tipăririi de bani?

Graficele săptămânii vin de la The Big Picture. Am selectat câteva (click pentru a le vizualiza mai bine), treabă destul de anevoioasă, vă asigur, pentru că toate merită văzute.

Primul ne explică misterul de la baza revenirii “optimismului” pe piețele financiare:

Al doilea ne arată că “We are all chineze now!”

Al treilea ne arată că primele 8 bănci centrale ale lumii au triplat oferta de bani în ultimii 6 ani – și continuă să o crească vertiginos.

La final, ca o concluzie, zice autorul:

2011 was so difficult because all stocks seemingly moved together. It was as if every S&P 500 company had the same chairman of the board that knew only one strategy, resulting in a high degree of correlation between seemingly unrelated companies.
Massive central bank involvement in the markets risks returning us to a de facto centrally planned economy. Those S&P 500 companies all have the same chairman; it is Ben Bernanke because his policies are affecting everybody…
Central banks are ruling markets to a degree this generation has not seen. Collectively they are printing money to a degree never seen in human history.

Vlad Topan vs. Ionuț Dumitru despre criză și politică

Un interviu în oglindă realizat de Wall Street.

Ambii sunt de acord că Keynes nu este tocmai un reper pentru politica statelor. Vlad Topan spune că Keynes ar fi dezavuat emisiunea a zilioane de dolari și euro pentru adâncirea crizei, Ionuț Dumitru spune că guvernele ar fi trebuit să ducă o politică anti-ciclică și în faza de boom, nu doar în cea de criză.

Din toate astea eu înțeleg că distincția care trebuie făcută în realitate, nu este cea dintre liberalism și keynesism, ci între politica bunului simț și politica pe coclauri. Măsurile întreprinse de guverne par astfel în toată splendoarea lor… goale, adică fără nici un fundament. Că teoria ca teoria, dar practica ne omoară – nu asta am învățat toată viața? Încă puțin și practica fără teorie o să ne omoare de tot.

Regula deficitului structural și regula bunului simț economic: am învățat ceva din Criza Asiatică?

În exaltarea clasei politice europene în legătură cu limitarea prin Constituție a deficitului bugetar cu greu mai încape un “Dar”. Dar puțină lume mai ține mine – sau a învățat ceva din – Criza din Asia din 1997. Criză produsă în țări care s-au remarcat prin managementul prudent al finanțelor publice. Cel puțin după părerea FMI de atunci.

Hai să ne amintim cum stăteau lucrurile și, cu ocazia aceasta, să ne și amuzăm un pic.

Spunea Michel Camdessus, directorul FMI, în noiembrie 1996, cu jumătate de an înaintea colapsului financiar din Asia:

Ca director al FMI am frecvent ocazia să discut provocările pe care le ridică managementul economiei cu omologii dvs. din alte țări. Nu cred că vă divulg un secret dacă vă spun că aceste discuții se învârt adesea în jurul întrebării “Cum pot atinge țările lor performanțele economice pe care țările ASEA le-au atins deja?” – adică, o rată înaltă și sustenabilă a creșterii economice și, la fel de important, genul de “creștere calitativă” care stimulează dezvoltarea umană, promovează justiția social[, protejează mediul și permite păstrarea valorilor culturale.

Bineînțeles, știți deja ce le răspund atunci când sunt întrebat care este secretul din spatele poveștii dvs. de succes. Le arăt politicile pe care țările dvs. le-au urmat. În special, accentuez rolul pe care politica fiscală prudentă l-a jucat în consolidarea stabilității macroeconomice.

Ați înțeles? Miracolul asiatic se baza în mod esențial pe o politică fiscală prudentă, iar povestea de succes urma să continue.

Hai să vedem ce declara Michel Camdessus cu nici o lună înaintea crizei – socotită, imediat apoi, cea mai mare criză de la Marea Depresiune încoace (noroc că a criza actuală care i-a luat locul în clasament):

Cred că avem toate motivele să fim într-o stare de exuberanță rațională, deoarece ați văzut cu toții cum arată previziunile pentru următoarele 18 luni. Ele arată bine – de-a dreptul roz, așa cum le-a comentat presa în această dimineață. De această dată… prognozele noastre sunt, da, extrem de pozitive (sic!) Nu o să vă repet ce v-a declarat Mike Mussa ieri, dar o creșterea economică precum aceasta lumea nu a mai văzut de 30 de ani.

Fix în același moment, adică în aprilie 1997, raportul FMI Regional Economic Outook: Asia and Pacific spunea următoarele:

Politica fiscală continuă trendul conservator în regiune, iar nivelul datoriilor a fost administrat în general prudent. Decidenții politici s-au folosit de ocazia contextului economic sănătos din ultimii ani pentru a continua să întărească disciplina bugetară… Poziția fiscal în țările din regiune rămâne în general neutră, iar autoritățile pot permite stabilizatorilor automați să opereze dacă este necesar.

Tradus din limbajul de lemn: nu este nici o problemă cu finanțele publice, ba chiar guvernele s-au folosit de creșterea economică pentru a duce o politică înțeleaptă și, în cazul în care vine vreo recesiune (probabilitate zero, conform directorului FMI), au de unde să crească cheltuielile bugetare.

După cum arată tabelul preluat din respectivul raport, țările din Asia de Sud-Est era cu deficitul bugetar sub limita respectabilității, ba chiar aveau excedent. Și se părea că nu mai este nimic de comentat.

Doar că mai este ceva de comentat. Începând din luna mai a venit criza. Bursa tailandeză a pierdut 75%. PIB-ul Indoneziei a scăzut cu aproape 14%. Coreea de Sud a trebuit să fie salvată de la faliment prin cel mai mare împrumut din istorie (de la FMI, normal). Cum așa? Fiindcă politica monetară – adevărata primejdie pentru economia de piață actuală – a fost iresponsabilă.

Dar să revenim la oile noastre. Pactul fiscal pe care ni-l propune euro-birocrația este genul de commitment care nu a prevenit cea mai mare criză înainte de cea actuală. Deja l-am criticat consistent, arătând că preferința pentru “structural” în loc de “cash” nu poate avea decât un motiv: lipsa apetitului guvernelor de a face o reformă bugetară reală. Acum aș vrea să adaug câteva lucruri pe care nu le-am spus în articolul precedent.

În primul rând, să observăm că regula limitării deficitului bugetar structural, reflectă cel mult o intenție bună, dar care nu răspunde problemei de find: reducerea datoriilor publice. Pe cine interesează că statele nu vor mai acumula datorii în viitor (să presupunem că așa vor sta lucrurile)? Lumea caută răspunsul la povara datoriilor actuale. Deci, cel mult, regula deficitului public este o soluție fără o întrebare.

Apoi, această regulă nu este de natură să ne facă să privim cu optimism viitorul economiei deoarece nu ne oferă, prin ea însăși, cheia creșterii economice sustenabile. Să presupunem că guvernele vor recurge la creșterea impozitării pentru a-și acoperi cheltuielile exagerate, iar deficitul este eliminat. Ne va fi bine? Vom acumula mai mult capital și va crește productivitatea? Nu prea cred. Ce rezultă de aici? Că regula echilibrului bugetar nu este bună în sine. Nu echilibrul bugetar este esențial în reforma statului, ci reducerea poverii statului. Adică reducerea bugetului de stat de la 40% din PIB la 20% din PIB. Aș privi cu îngăduință un guvern care are temporar un deficit bugetar exagerat (după ultimele gusturi ale europenilor), dar care vine cu un program radical de reducere a rolului statului.

P.S. Aici puteți citi un rezumat al opiniei mele în privința deficitului structural și puteți vota pro sau contra.

Regula de aur… a deficitului bugetar, supra-optimismul guvernelor și întoarcerea la experți

Suprema ironie a istoriei finanțelor publice: decidenții politici adunați la Bruxelles vorbesc despre faptul că toate statele membre ale UEM ar trebui să se supună unei “reguli de aur”.

“Reguli”… de care? Da, ați înțeles bine, “de aur”. Dar de ce tocmai “de aur” și nu “de brânză” sa de altceva? De ce să nu se supună regulii majorității (că doar trăim în democrație)?! Fiindcă toată lumea știe un fapt elementar, împosibil de șters din mentalul colectiv oricâte eforturi ar depune unii sau alții: aurul este prin excelență simbolul valorii.

Încercarea de a înlocui un sistem monetar bazat pe circulația monetară a aurului cu unul bazat pe, scuzați expresia, hârtie, a eșuat lamentabil în toate timpurile și în toate locurile. A eșuat nu în sens că banii de hârtie nu au fost cât se poate de reali, ci în sensul că sistemul banilor de hârtie nu s-a ridicat niciodată, nicăieri, la înălțimea pretențiilor cu care a fost creditat: (1) nu a produs stabilitate monetară, ci inflație și hiperinflație (cum spunea Robert Mundell, în secolul al XX-lea statele au produs mai multă inflație decât în toate celelalte secole la un loc; (2) nu a produs stabilitate economică, recesiunile devenind mai frecvente și mai globale; (3) nu a produs prosperitate și securitate socială ci doar iluzia acestora, iluzie care, periodic, se sparge în capul cetățenilor naivi care cred că, creând bani din nimic, guvernul poate să prefacă pietrele în pâine, vorba lui Ludwig von Mises; este nevoie să vină criza și politica de austeritate pentru ca lumea să înțeleagă că nimic nu este pe gratis.

Culmea ironiei, cum ziceam, politicienii bruxellezi vin acum și spun că au descoperit o regulă de aur, care ne va ajuta să scăpăm din marasmul actual. Serios? Dacă uniunea monetară europeană și sistemul monetar internațional în general sunt atât de bine gândite, au baze atât de sănătoase, eu credeam că vin și ne propun o “regulă de hârtie”! Spre dezamăgirea mea, invocă aurul. Oare au căzut și ei pradă fetișului detestat de Keynes – înțeleptul teoretician ale cărui idei le-au implementat cu obstinație timp de decenii?! Chiar așa, ce-ar spune acum Keynes dacă i-ar auzi?!

Revenind la lucruri mai serioase, regula propusă la Bruxelles nu cred că valorează de fapt mai mult decât hârtia pe care a fost scrisă. Motivul nu este neapărat principiul în sine, ci ambiguitatea formulării, care lasă să planeze serioase îndoieli în privința seriozității propunerii.

În primul rând, să spun că regula constituțională a unui deficit bugetar cât mai mic este o măsură prudentă. Ar fi bine să avem în Constituție un articol care să interzică statului să aibă deficite bugetari mai mari 3% sau care să impună guvernului să aibă echilibru bugetar. “Regula” vine în opoziția “discreției” (de la Hayek citire, discutabil). Nimic de zis.

Problema vine atunci când vedem la ce anume se referă liderii UEM: “deficitul bugetar structural” (< 0,5% PIB). Ce este acest animal? Este diferența dintre veniturile și cheltuielile guvernului dacă dăm la o parte efectele exercitate asupra acestora de ciclul economic. De pildă, se spune, în timpul recesiunii deficitul bugetar este exagerat de scăderea veniturilor tocmai din cauza recesiunii; această componentă ciclică a deficitul nu ar trebui luată în calcul, fiindcă ea va fi compensată mai târziu, când economia va dudui și statul va încasa mulți bani la buget.

Și aici ajungem la mâna experților (de fapt, nici acum nu scăpăm de ea). Pentru că deficitul structural trebuie calculat ținând cont de multe elemente. Pornind de la o definiție simplă,

deficitul bugetar = deficitul structural + deficitul ciclic

de unde știm cât este deficitul ciclic? Trăim în lumea prognozelor deșuete, în care instituțiile publice nu reușesc să aproximeze cât de cât convingător evoluația PIB și a inflației. Ce încredere putem avea că vor veni cu o estimare realistă a deficitului ciclic?

Alternativ, deficitul structural este deficitul pe care l-ar avea guvernul dacă economia s-ar situa la PIB potențial. Dar de unde știm care este PIB potențial? (I mean, really)

Pariez că atunci când vremurile se schimbă în rău se va schimba brusc și modelul de calcul al deficitului și vom afla că, din nefericire, gap-ul dintre PIB potențial și PIB real este mai mare decât cel calculat conform vechii metodologii (acum depășite) și că, supriză, deficitul ciclic este mai mare, respectiv deficitul structural este mai mic. Așa că guvernul mai poate cheltui ceva până să încalce limita.

Hai să vedem ce zice Jeffrey Frankel (Harvard), deci nu neapărat un economist al Școlii Austriece:

În prezentarea cu pricina, Frankel aplaudă, ce-i drept, regula deficitului bugetar structural, menționând cazul Chile, unde – atenție! – regula a fost introdusă în anul 2000 și viza un excedent structural de 1% din PIB, după care a fost diluată treptat până în prezent, ajungând să vizeze echilibrul structural. După cum se vede, experții UE deja i-au depășit pe cei chilieni, admițând un deficit de 0,5%. Deh, din 2000 până acum lumea a progresat!

Stați liniștiți, summit-ul de la Bruxelles nu va dezamorsa bomba datoriei

Până acum liderii UE nu au demonstrat că știu decât următoarele lucruri:
1. să arunce bani cu lopata în bilanțurile ciuruite ale băncilor, scăzând rata dobânzii și întreținând nivelul actual nesustenabil al prețurilor activelor financiare și reale. Să mânânce și bursa o pâine – cu efect colateral creșterea polarizării sociale (că cineva trebuie să plătească totuși, chit că banii sunt tipăriți, nu luași de la cineva anume)

2. să militeze pentru mai multă centralizare europeană, prin creșterea bugetului comunitar – ceea ce nu are cum să ducă la altceva decât la un boom (redistribuție) pus la cale ordonat, centralizat, nemțește cum s-ar zice – și nu haotic ca până acum, cu grecii și islandezii care i-au întrecut pe portughezi. Cu o Europă federală, ca SUA, e clar că ne așteaptă numai lucruri bune. La fel cum îi așteaptă pe americani, desigur.

3. să socializeze povara datoriei, păstrând sau crescând impozitele și diminuând cheltuielile publice, ceea ce desigur, nu răspunde la problema fundamentală: de ce ar fi cineva în UE interesat să investească pe termen lung altfel decât în cârdășie cu birocrația bruxelleză? O parodie de soluție anti-criză, care nu rezolvă natura inerent inflaționistă a cartelului monetar european

Mă aștept ca summit-ul “istoric” să producă variațiuni pe temele de mai sus.

P.S. Citiți articolul la care face trimitere graficul de la început.

Cum merge criza în Orașul-fantomă din China

Explicația crizei, de la Botoșani

UPDATE
E vorba de candidatul de la Botoșani, nu Dorohoi, cum am scris prima data.
Între timp am aflat și ceva detalii despre proiectul megalomanic de la Botoșani, finanțat parțial din fonduri europene, desigur. Se pare că botoșănenilor li se pregătește un parc de distracții de 20 de milioane, cu două râuri artificiale pe care să se dea cu barca… și să uite că spitalele se închid și drumurile sunt ciuruite.

Mulțumesc lui Radu pentru pont. Un candidat incredibil, într-adevăr. Mă întreb unde l-au găsit? Și dacă mai știu pe altul? Accentul pus pe risipa din fondurile europene și pe agravarea pas cu pas a situației finanțelor publice, cu studiu de caz primăria Dorohoi merită aplauze.

Peter Schiff, după decizia Fed-ECB de ieri: cumpărați metale prețioase

Repet ce spunea Ludwig von Mises în Human Action:

Ceea ce numesc guvernele cooperare monetară internaţională este acţiunea lor concertată în vederea expansiunii creditului. Ele au înţeles că, dacă expansiunea creditului este limitată la o singură ţară, aceasta nu duce decât la scurgerea metalului preţios în exterior. Ele consideră că numai această scurgere împiedică planurile lor, de reducere a ratei dobânzii şi de provocare, în felul acesta, a unui boom economic fără sfârşit.

Nu vă luați după ce auziți de la majoritatea analiștilor economici. Majoritatea analiștilor economici nu sunt decât angajați ai instituțiilor statului sau ai instituțiilor financiare, așadar direct interesați în prezervarea optimismului publicului obișnuit și în creșterile bursiere. Oamenii aceștia nu au anticipat o criză în viața lor – de fapt, ca să fiu mai corect, până acum câțiva ani spuneau că ne așteaptă câinii cu covrigi în coadă – în schimb se simt confortabil dând sfaturi altora. Spre deosebire, Ludwig von Mises a anticipat Marea Depresiune, iar Peter Schiff sfârșitul boom-ului “dot.com” din anii 1990.

Așa cum spune Schiff, decizia concertată de ieri arată (de parcă mai era nevoie), că criza nu este grecească, italiană sau europeană, ci globală. Dacă un stat intră în insolvență astăzi, pierderile sunt uriașe și ele trebuie suportate de cineva. Băncile sunt pline până la refuz cu titluri de stat imposibil de onorat fără accesul la tiparnița de bani. Toate băncile au portofolii aproape identice și sunt extrem de conectate prin piața instrumentelor bursiere derivate. Este de neconceput ca “scurgerea” să fie oprită într-un singur colț al planetei. Băncile americane sunt în aceeași găleată cu cele europene.

Nu sunt decât două alternative: faliment cvasi-total al sistemului financiar sau acoperirea pierderilor prin impozitare. La rândul său, ultima cale se poate materializa fie prin creșterea explicită a poverii fiscale, fie prin inflație. Este extrem de simplu.

Dacă tot faceți cadouri de sărbători, cumpărați măcar bijuterii, s-ar putea să vă folosească mai târziu.

Despre euro: it’s politics, stupid!

Jeffrey Frankel (Harvard) sugerează o foarte bună întrebare celor care cred că întărirea coeziunii în interiorul UE va rezolva criza. OK, să presupunem că se modifică tratatele, că se instituie mecanisme de penalizare a statelor care nu respectă bunul simț în ceea ce privește cheltuielile publice, în fine, că vom avea unificarea bugetară și politică a Europei. Și ce-i cu asta? SUA sunt unificate bugetar și politic și tot au criză!

To be sure, euroland too has made serious policy mistakes. But one can sympathize with the difficulty of agreeing policy across 17 sovereign governments. The political fissures have been inevitable ever since 1999, when the euro members (then 11) adopted a single currency without a single fiscal authority, in what was nevertheless a historic and laudable enterprise. As they say, “why should anyone be surprised at the difficulty of getting 17 national legislatures to agree, when the United States cannot even do it with one?”

It’s politics, stupid! Mai multă centralizare, mai multă putere în mâinile politicienilor, mai multă birocrație nu vor rezolva criza. Tocmai de aici vine criza.

Echilibrele (europene) multiple, în viziunea lui Goldman Sachs

De la Zero Hedge:

Milton Friedman, Școala Austriacă și recesiunea în formă de L

În urmă cu câteva decenii Milton Friedman nega existența unei legături cauzale (logice) între faza de recesiune și faza de boom care o precede; de fapt, nega existența ciclului afacerilor. Scopul principal al lui Friedman era să critice teoria austriacă a ciclului afacerilor, care afirmă exact contrariul – anume că recesiunea este consecința logică a distorsiunilor care au loc în economie în timpul boom-ului. El a reiterat această idee într-un articol de referință, The ‘Plucking Model’ of Business Cycle Fluctuations Revisited, publicat în 1993:

Într-un interviu din 1992 Friedman adăuga că:

“evidence [showing a zero correlation between boom and succeeding bust but a high correlation between boom and preceding bust] is decisive refutation of von Mises.”

Cu alte cuvinte, urmându-l pe Friedman ne-am aștepta să vedem recesiuni în formă de V, adică scăderi de PIB urmate de relansări pe măsură.
În lumina celor de mai sus, este instructiv să vedem cum stă treaba în prezent. Un articol publicat de Federal Reserve Bank of Dallas se întreabă retoric de ce omenirea nu trece printr-o recesiune în formă de V și îl citează drept autor al așteptărilor dezamăgite pe Friedman.

Neputând să răspundă întrebării pe care și-o adresează, autorul se consolează cu ideea că relansarea întârzie oricum în toate economiile lumii, deci SUA nu reprezintă o situație specială.

Cititorii acestui blog sunt însă sfătuiți să meargă mai departe și să caute teoria sănătoasă a ciclului afacerilor. Care explică de ce recesiunile sunt urmarea firească a investițiilor greșite efectuate datorită politicii de expansiune a creditului; evident, până când aceste investiții nu sunt lichidate, nu avem la ce relansare să ne așteptăm, indiferent de câte ori ridică “elicopterul” (cu bani) în aer Bernanke