Paul Krugman vs. Niall Ferguson

Paul Krugman insistă că keynesianismul nu a dat faliment, deoarece nu a fost exersat îndeajuns (fir-ar să fie… am aruncat comunismul la gunoi… poate ne-am grăbit!). Trebuie să cheltuim mai mult și vom ieși din criză. 800 de miliarde nu ne salvează. Trebuie să cheltuim trilioane!

Din păcate legea rarității nu poate fi încălcată. Nici legea gravitației. Când cineva va demonstra că este posibil să te ridici în aer prin simplul fapt că te tragi de păr în sus, atunci voi fi dispus să cred că este la fel de posibil să-ți crești nivelul de trai prin simpla tipărire de bani și prin indatorare perpetuă.

Niall Fergusson:
“To those of us who first encountered the dismal science of economics in the late 1970s and early 1980s, the current debate on fiscal policy in the western world has been – no other word will do – depressing.”

Albert Einstein: “Doing the same thing over and over again and expecting different results is the definition of insanity.”

Citiți și:

• Vernon Smith – Please, no more government spending
• John Taylor – Cutting national debt = stimulus
• Ken Rogoff – No need for a panicked fiscal surge

Creditele neperformante urcă vertiginos

Ieri a avut loc la BNR seminarul “Evoluţii ale portofoliului bancar: riscuri şi alternative”. Graficul de mai jos este extras din lucrarea doamnei Rodica Popa, “Creditele neperformante – metodologii și comparații” și confirmă informațiile pe care le am din sistemul bancar, conform cărora problema creditelor restante este foarte serioasă.

Din al doilea grafic se observă creșterea disproporționată a restanțelor companiilor față de cele ale persoanelor fizice; de asemenea, că dinamica restanțelor nu este influențată de riscul valutar.

Crește riscul Europei de Est

Iar ne-au luat-o ungurii înainte! România nu mai e cea mai riscantă țară din estul Europei. Pentru moment, zic eu.

Interviu cu Karl Otto Pöhl

Deși un pic cam vechi, acest interviu din Der Spiegel cu Karl Otto Pöhl (fostul guvernator al Bundesbank din 1980 până în 1991) este deosebit de util pentru cei care, fără să fie specialiști în economie, vor să deslușească criza europeană actuală. Uriașul plan de salvare a Greciei și altor state cu datorii uriașe nu are nimic de-a face cu principiile științei economice, ci cu interesele clientelare, de grup sau personale ale celor care au puterea să ne folosească banii. Redau ce mi s-a părut mai elocvent.

SPIEGEL: The exchange rate with the dollar is still close to $1.25. What’s the problem?
Pöhl: The foundation of the euro has fundamentally changed as a result of the decision by euro-zone governments to transform themselves into a transfer union. That is a violation of every rule. In the treaties governing the functioning of the European Union, it explicitly states that no country is liable for the debts of any other. But what we are doing right now, is exactly that. Added to this is the fact that, against all its vows, and against an explicit ban within its own constitution, the European Central Bank (ECB) has become involved in financing states. Obviously, all of that will have an impact.

SPIEGEL: The German government has said that there was no alternative to the rescue package for Greece, nor to that for other debt-laden countries.
Pöhl: It was about protecting German banks, but especially the French banks, from debt write offs. On the day that the rescue package was agreed on, shares of French banks rose by up to 24 percent. Looking at that, you can see what this was really about — namely, rescuing the banks and the rich Greeks.

SPIEGEL: How is it possible that the foundation of the euro was abandoned, essentially overnight?
Pöhl: It did indeed happen with the stroke of a pen — in the German parliament as well. Everyone was busy complaining about speculators and all of a sudden, anything seems possible.
SPIEGEL: You don’t believe in the oft-mentioned attacks allegedly perpetrated by currency gamblers, fortune hunters and speculators?
Pöhl: No.
SPIEGEL: Is it possible that politicians invented the specter of rampant speculation to legitimize a break with the Lisbon Treaty and with the ECB’s rules?
Pöhl: Of course that’s possible. In fact, it’s even plausible.

Pöhl: The president of the Bundesbank, Axel Weber, is in a bind. He has been issuing warnings about these kinds of developments for some time and he continues to do so. But of course it is difficult to keep this up in the face of a political majority.
SPIEGEL: Especially when he aspires to the presidency of the ECB and is therefore dependent on political goodwill.
Pöhl: That may also play a role.

În încheiere, două grafice.

O criză a statului, o singură soluție

Criza pe care o traversăm este o criză a statului. Dacă nu ar fi așa, atunci nu ar afecta aproape toate statele. Iar dacă pentru economiile emergente există mereu scuza că guvernele acestora sunt prea inepte, atunci ce se poate spune despre guvernele economiilor dezvoltate, care au acumulat datorii mult mai mari decât au făcut-o primele? După ce proverbiala perioadă de 20 de ani s-a scurs, se cuvine să observăm că nu există neapărat stupid people ci, mai degrabă stupid institutions. Iar soluția este demolarea lor.

Reforma este inevitabilă. Nu în sens istoric, ci în sens logic. An după an guvernele lumii, indiferent cine a fost la cârmă, au făcut ce au știut mai bine: au redistribuit avuția societății de la cei dedicați producției și acumulării de capital către cei asistați, privilegiați, subvenționați – numiți-i cum vreți. Au făcut așa în numele binelui comun. Ei bine, spune-i asta omului căruia îi ceri impozite. Spune-i că e spre fericirea lui să plătească impozit pe venit, pe profit, CAS, TVA ș.a.

Abraham Lincoln afirma: Nu poți să-i prostești pe toți oamenii tot timpul. Încet-încet, vraja cu impozitele ridicate pentru a finanța idealizatele servicii publice s-a risipit și statele au recurs la o metodă mai eficientă de păcăleală: expansiunea creditului și cheltuielile pe datorie. Tipărirea de bani este cel mai bun mijloc de redistribuție inventat vreodată – nu întâmplător statul și-a arogat monopolul asupra lui. Este o veritabilă armă de prostire în masă sau, dacă preferați, un mod de a induce în rândurile populației impresia că poți trăi bine-mersi și cu banii în buzunar și cu burta ghiftuită. Ceea ce este absurd, deoarece ghiftuirea burții (consumul) presupune producție, adică sacrificiu, suportarea unui cost de oportunitate.
Întregul sistem funcționează după principiul unei scheme Ponzi sau Caritas. O masă de indivizi – științific numită “bază de impozitare” – plătește pentru beneficiile unora, trăind cu speranța/impresia că are la rândul său ceva de câștigat. Pe măsură ce timpul trece și resursele se pierd (căci, din păcate, statul nu a inventat încă o mașină de multiplicat resurse – case, brânză, tractoare – ci doar de multiplicat bani), schema trebuie lărgită, altfel jocul se oprește. De aici “nevoia extinderii bazei de impozitare”, a confiscării suplimentare de avuție. Care se face, așa cum am zis, prin impozitare transparentă sau prin inflație. Vă vine să credeți că acest demers – creșterea numărului impozitaților – este sprijinit astăzi prin invocarea solidarității între oameni?! Solidaritate… să strângem rândurile… pentru ce? – ca nu cumva să scape vreunul fără să cadă în prăpastie?

Robert Mundell, un laureat al Premiului Nobel, a spus că în secolul al XX-lea statele au făcut mai multă inflație decât în toate celelalte secole la un loc. La început de secol XXI “se strânge lațul”, în sensul că iluzia nu mai poate fi menținută. Mergând în continuare pe drumul pe care pășim de decenii, datoriile publice în întreaga lume dezvoltată vor deveni insuportabile. În 30 de ani doar plata dobânzilor la datoria acumulată va atinge 20% din PIB, adică jumătate din bugetele actuale – calcul făcut de o binecunoscută instituție publică și reprezentând „scenariul optimist”. Aceasta înseamnă că nu va mai fi nimic pentru copiii și nepoții noștri, nimic din ceea ce numim azi servicii publice: educație, asistență medicală, siguranță publică; și nu vor fi nici pensii pentru noi. Aceasta este matematică, fie că vă place sau nu 2 + 2 fac 4; 20% din PIB înseamnă cât v-am spus. Părerea mea este că lucrurile se vor înrăutăți mai repede, din mai multe motive pe care economiștii le cunosc – în principal din cauză că datoria publică și cheltuielile bugetare reduc stimulentele pentru muncă și acumulare de capital.

Cel mai bun lucru pe care îl putem face – și singurul bun, de altfel – este să înțelegem situația și să renunțăm la Caritas. Să desființăm sistemul public de pensii, de exemplu. Să înțelegem că prin stat nu vom crește bunăstarea, pentru că statul nu este altceva decât un mecanism de redistribuție, nu de creare a avuției; statul nu poate face nimic fără banii noștri – adică nu poate face nimic (net). Știu, viața este grea, e mai ușor să tai frunză la câini sau să fi lipsit de responsabilitatea acumulării unui venit pentru bătrânețe așteptând să pice para mălăiață de la guvern. Dar este o iluzie, cu atât mai tragică cu cât a fost întreținută intenționat. Nu va trebui să așteptăm 30 de ani, deja pensiile sunt în pericol să scadă cu 15%. Sezonul la pere mălăiețe s-a închis – mai corect spus, nici nu s-a deschis vreodată, doar că am trăit cu impresia că ar exista.

Dacă ezităm să ne mișcăm rapid, dacă credem în virtuțile planurilor guvernelor actuale (fie că se cheamă Boc sau Obama), nu ne așteaptă nimic bun. Cel mai faimos specialist al teoriei monetare ne avertizează asupra hiperinflației. Sau putem să înghețăm prețurile printr-o semnătură cu pixul și să plecăm acasă. În sărăcie, ca în comunism.

Va repeta România istoria Thailandei din 1997?

În 1997 Thailanda avea rezerve valutare de 30 miliarde dolari – România are tot 30 de miliarde, dar de euro.

Thailanda a încheiat un acord cu FMI în valoare de 20 miliarde dolari – România are și ea un acord tot de 20 de miliarde, dar de euro.

Datoria externă totală a Thailandei era înainte de izbucnirea crizei de peste 90 miliarde dolari, adică 50% din PIB – România are o datorie externă de 86 miliarde (euro), adică 70% din PIB. Este drept însă că:
1. Datoria pe termen scurt a Thailandei era jumătate din datoria externă, în vreme ce datoria pe termen scurt a României este de 16 miliarde euro – uff, ce bine!
2. Contextul internațional actual mi se pare mai constrângător decât cel din vara anului 1997 – uff, asta nu-i bine!

Am lăsat la urmă elementul esențial. Acordul cu FMI nu a împiedicat deprecierea bahtului thailandez cu peste 100%, de la cursul de 25 pentru 1 dolar, la nivelul de 56 pentru 1 dolar.

L-am rugat aseară pe domnul Lucian Croitoru să îmi ofere un motiv pentru a-mi înlătura temerea că România va repeta istoria Thailandei. Mi-a răspuns că România a folosit din timp supapa cursului de schimb în vreme ce Thailanda a avut curs de schimb fix, ceea ce a dus la acumularea presiunilor. Hm. Am explicat aici de ce situația României mi se pare, din acest punct de vedere, cel puțin la fel de proastă, nu mai bună, ca cea a Thailandei din 1997. Poate că statisticile nu reflectă cu acuratețe situația celor două țări dar, în raport cu rata inflației, leul s-a apreciat mai mult decât bahtul, ceea ce înseamnă că supapa invocată nu a existat. De fapt, am tot repetat pe acest blog că politica BNR a simulat funcționarea unui consiliu monetar și că BNR a țintit implicit și explicit nivelul cursului de schimb, ceea ce a permis, exact ca în cazul Thailandei, importarea inflației, a expansiunii creditului declanșată de autoritățile monetare americane (și japoneze, atunci).

În lumina celor de mai sus, consider că scenariul unui euro care să valoreze 6 lei (Lucian Croitoru a spus 8 lei, ceea ce e mai corect) este posibil. Ceea ce ne desparte este probabilitatea pe care o atașăm acestui eveniment: pentru Lucian Croitoru este mai mult o temă de discuție academică, pentru mine este o variantă de luat în calcul.

Știți de ce? Pentru că sentimentul meu este că România nu va putea implementa măsurile de austeritate bugetară anunțate (chiar dacă vor trece de Parlament), iar pericolul ruperii acordului cu FMI este cât se poate de real. În acel moment intrăm în gard (bine, ar mai fi o soluție – creșterea impozitării – dar despre ea vom mai vorbi).

Trei măsuri care nu scot economia din criză

Reducerea economiei subterane

Aceasta este cea mai greșită propunere pe care am auzit-o. Se susține că economia subterană reprezintă circa 40 miliarde de euro și dacă ar fi fiscalizată atunci deficitul bugetar ar fi eliminat. Matematic e corect, dar nu tot ce este matematic corect este la fel din punct de vedere economic. Propunerea de reducere a evaziunii fiscale demonstrează că susținătorii ei nu înțeleg cauzele evaziunii. Ilegalismul economic apare atunci când legalitatea aduce cu sine o povară de nesuportat. Economia subterană se dezvoltă atunci când impozitarea – confiscarea câștigurilor din tranzacții voluntare între indivizi – amenință să devină o prohibiție de facto a muncii și a inițiativei antreprenoriale. Devine mai rentabil să sfidezi legea și să intri în economia subterană. Căci oamenii nu sunt proști: ei se uită la costul de oportunitate al ilegalității: plata unor biruri sufocante și respectarea unui noian de reglementări birocratice; costul acestei legislații este atât de mare încât devine rentabil să lucrezi, produci, vinzi în ilegalitate.

Doamne-ferește dacă ar fi eliminată economia subterană! Ea reprezintă o supapă prin care piața – rețeaua de schimburi voluntare – poate respira. Asta ne mai trebuie acum, să ajungem Coreea de Nord a Europei (citește aici)! Presupunând, prin absurd, că începând de mâine statul s-ar năpusti cu o armată de controlori asupra mediului de afaceri și, în consecință, legislația muncii ar fi respectată integral de toată lumea, toate veniturile ar fi declarate etc., atunci economia ar sucomba imediat. Nimeni nu este prost să muncească pentru stat, mai ales dacă statul ajunge să acapareze două treimi din produsul muncii.

Fondurile europene pot salva România

Total greșit. Fondurile europene sunt bani publici, împrumutați românilor prin intermediul guvernului. Economia fondurilor europene este o economie a proprietății publice (nu o economie privată) și, prin urmare, suferă de toate maladiile care afectează alocarea publică a resurselor:
• Imposibilitatea calculului economic. De ce este mai bine să finanțezi descoperirea abuzurilor statului decât construcția unei săli de sport la Răchițele sau a unui sistem de canalizare în Voluntari? Nimeni nu poate oferi un răspuns, în afară de evidentul „Fiindcă așa cred eu” – evaluatorul acreditat de stat – că trebuie să se întâmple!
• Inexistența stimulentelor pentru combaterea risipei. Dacă cineva îmi dă un exemplu de proiect european care nu putea fi realizat cu un cost de două ori mai mic îi ofer o ciocolată. Credința oarbă în virtuțile fondurilor europene nu poate veni decât din partea unora care nu au avut nicio legătură cu proiectele europene. Toți cei implicați în așa ceva știu că aceste proiecte nu reprezintă decât o metodă de a-l dezbrăca pe contribuabil – în mod perfect legal, desigur.

Ar trebui să se înțeleagă bine că atragerea fondurilor europene presupune creșterea cheltuielilor statului, că această „cale de succes” a pavat dezastrul Greciei și că ea nu reușește decât să creeze un nou grup de “dependenți social” – grupul experților care știu să obțină doar bani publici. Pe măsură ce programele de finanțare se termină, lobby-ul pentru continuarea lor în altă formă crește.

Schimbarea guvernului

Aceasta nu este propriu-zis o măsură, dar nu am dorit să o omit dată fiind tentația multora din aceste zile de a solicita schimbarea guvernului. Nici nu contează cine este la guvernare, tot ce contează este filozofia de guvernare: vrei să faci reformă sau nu (ceea ce presupune întâi de toate înțelegerea cauzelor crizei, bineînțeles). Să presupunem că de mâine guvernul ar fi condus de sfinți – știți, acel gen de birocrați clarvăzători și morali la care speră teoreticieni precum Dani Rodrik sau Daniel Dăianu. S-ar schimba ceva? Ar deveni alocarea resurselor mai eficientă? Nu. Nici Maica Tereza nu ar fi știut dacă bugetul existent ar fi trebuit direcționat către sala de sport de la Răchițele sau către reparația unei școli din București. Corupția ar dispărea dar bunăstarea societății tot nu ar crește. Poate că inegalitatea socială s-ar diminua (datorită retezării privilegiilor celor abonați la banul public) dar avuția societății nu ar fi mai mare.

“Criza economica” s-a întors!

Cum era cu recesiunea în formă de V? He, he, Google Trends pare să confirme acest lucru, numărul căutărilor “criza economica” a explodat recent. Mă întreb dacă lumea a învățat ceva de la precedentul val de căutări…

Adevăratul comportament de turmă

Participanții la piață sunt acuzați de comportament de turmă. Ministrul de finanțe al Suediei spunea recent, We now see herd behavior in the markets that are really pack behavior, wolfpack behavior.

Așa cum a explicat foarte bine Carmen Reinhart, speculanții acționeaza mai degraba precum corbii, care se năpustesc asupra leșurilor sau muribunzilor. Speculators can be like vultures… They start flying in at bad times, but the creation of the bad times is a much longer buildup period – speculators only come in at the end. Problema este de unde au apărut leșurile sau cum de am ajuns muribunzi. Aici guvernele au de dat o explicație dar nu se înghesuie să o facă.

Graficul de mai jos arată că adevărata turmă este în altă parte, mai precis chiar în ograda statului. Grecia nu este oaia neagră a Europei, așa cum s-a spus, din contră – este animalul care conduce turma. Problemele Greciei nu sunt întâmplătoare, în sensul că au legătură directă cu mediul instituțional european, în special cu instituțiile zonei euro. Hazardul moral este built-in, alimentat de însăși maniera de realizare a unificării monetare europene – nu pe cale economică (prin selectarea celei mai bune monede spontan pe piață), ci prin metoda politică (planificare centralizată). Acest fenomen nu poate fi evitat altfel decât prin eliminarea cauzelor sale.

Ce au în comun Angela Merkel, Nikolas Sarkozy, Hugo Chavez și Mahathir Mohammad?

Ura față de speculanți. Mai bine zis, disprețul față de interesele liber exprimate ale indivizilor pe piață și ignorarea principiilor de bază ale economiei. Liderii politici ai Europei se întâlnesc pentru a stabili ce strategie să urmeze în lupta lor cu piața (acum câteva săptămâni era vorba doar de “speculanți”, dar acum ar fi ridicol să mai blameze speculanții pentru deprecierea euro când este evident că panica s-a generalizat pe piață).

Acesta este ultimul război al politicienilor, pe care nu mă îndoiesc că îl vor pierde până la urmă. Decenii la rând au dus atât de departe “războiul cu sărăcia” – prin impozitare discriminatorie, reglementări și cheltuieli publice uriașe – încât nu doar că au sfârșit prin a compromite creșterea bunăstării, dar au împins economia până la marginea colapsului. Pe măsură ce cultivarea mentalității de asistat social a avansat, stimularea producției, inovației și acumulării de capital s-a evaporat, astfel încât încet-încet cheltuielile sociale ale welfare “social warfare” state au ajuns să fie acoperite preponderent prin datorie și inflația creditului. Un veritabil Caritas socio-economic, aflat azi în pragul prăbușirii.

În ceasul al doisprezecelea, în loc să recunoască falimentul ingineriei sociale, al modelului economic centrat pe redistribuția resurselor, ce fac guvernanții Europei? Ceea ce au făcut mulți alți conducători luminați înaintea lor în istorie. Ceea ce toți dictatorii lumii a treia sau ai țărilor eșuate în postura de veșnice speranțe… de dezvoltare au făcut când piața le-a dat de gol planurile tromboniste: dau vina pe speculanți, pe acea categorie josnică de indivizi care în loc să se ridice la înălțimea momentului – să aplaude expansiunea creditului, inflația și impozitarea – se reped să își protejeze avuția căutând refugiu în active considerate mai sigure.

Uitați aici:

• Angela Merkel (Germania, 2010): Într/o bună măsură aceasta este o bătălie între politicieni și piețe… Dar în ceea ce mă privește sunt ferm convinsă – ca și colegii mei – să câștig această luptă
• Nikolas Sarkozy (Franța, 2010): Euro reprezintă un element esenția al al Europei. Nu putem să-i lăsăm în seama speculanților… Nu o să-i lăsăm pe unii să distrugă ceea ce generații întregi au construit
• Georgios Papandreou (Grecia, 2010): Un guvern ales, care operează schimbări uriașe cu consimțământul poporului, este subminat de către puterea concentrată în piețele nereglementate, puteri care depășesc capacitatea de ripostă a oricărui guvern
• Hugo Chavez (Venezuela, 2010): Vreau ca Garda Națională să iasă pe străzi și să lupte cu speculanții… denunțați-l public pe speculant și noi vom interveni indiferent de afacerea lui
• Mohammad Mahathir (Malaiezia, 1997): Tranzacțiile valutare sunt inutile, neproductive și total imorale. Ar trebui interzise… Comunitatea internațională ar trebui să considere speculația valutară drept o crimă… altminteri monedele țărilor în dezvoltare vor continua să fie sabotate.

PIIGS – repudierea/ștergerea datoriei sau inflație?

Practic, aceasta este întrebarea. Grecia nu are cum să-și plătească datoriile, lucru evident dacă ne gândim că alte țări înaintea ei cu datorii mai mici au recurs la default. Într-un fel sau altul datoria Greciei este ca și pierdută, iar randamentul obligațiunilor grecești (12,6%) arată că piața e convinsă că măcar o parte a acestei datorii este irecuperabilă. Nimeni nu mai e dispus să finanțeze statul elen, altfel decât ca strategie de profit într-un joc piramidal care este sortit să se prăbușească. Datoria Greciei depășește semnificativ 100% din PIB astfel încât refinanțarea ei presupune un serviciu al datoriei care depășește cu mult 12,6% din PIB. Așa ceva este pur și simplu imposibil, nu s-a mai întâmplat în istorie și nici nu are cum să se întâmple: un stat nu are de unde să aloce o treime din buget pentu plata dobânzilor!

Nici măcar recentul bail-out nu a rezolvat problema și nici nu o poate rezolva din principiu: contractarea de noi credite pentru plata celor vechi nu are cum să reprezinte o soluție de salvare pentru aproape nimeni, cu siguranță nu pentru cineva cu problemele Greciei. În plus, pachetul de asistență financiară complică problemele Portugaliei și Spaniei, care participă la creditarea Greciei deși ele însele se află aproape în imposibilitatea finanțării datoriei. Randamentul bondurilor portugheze este de 6,5%, adică mai mare decât rata dobânzii percepută de UE Greciei, ceea ce ar fi doar hilar dacă nu ar fi și absurd: cum poate o țară să crediteze în condiții mai avantajoase decât se finanțează ea însăși?

Probabil Grecia va conveni un aranjament de restructurare a datoriei – sună academic, dar înseamnă că le spune bye-bye creditorilor – măcar o parte a acesteia urmând să fie anulată. Indiferent cum se produce această anulare, statele occidentale în frunte cu Germania și Franța trebuie să suporte povara: băncile lor vor deveni insolvabile prin zecile de miliarde imposibil de recuperat. Ceea ce înseamnă că guvernele acestor țări vor socializa aceste pierderi, adunându-le la datoria publică. Partea proastă a acestui scenariu este că piața va cere mai devreme sau mai târziu un tratament similar în cazul Portugaliei și Spaniei. Întrebarea este dacă nucleul dur al zonei euro poate să suporte pagube de peste 500 miliarde euro.

Alternativa este inflația. ECB va proceda așa cum a făcut-o Fed în 2007-2008: va tipări această sumă oferind-o băncilor. Ce vor face băncile cu banii? Îi vor tezauriza, la fel cum au făcut băncile americane, pentru că nu este nimeni nebun să îi arunce (după cei pierduți deja) guvernelor PIIGS. Cu alte cuvinte, blocajul este puțin probabil să se soluționeze. Se va repeta scenariul japonez o vreme, până când va răbufni inflația. Întrebarea este dacă Germania va permite asta.

În fine, destrămarea zonei euro este o altă variantă. Nici așa nucleul dur al EMU nu va scăpa ușor, pentru că mare parte din datoria țărilor care ies din uniune este externă, nu internă, deci nu poate fi anulată prin devalorizare (inflație locală). În plus, economiile din EMU sunt puternic legate între ele prin relațiile comerciale. Destrămarea zonei euro și eventualele devalorizari competitive ar pune mare presiune pe economiile care ar mai păstra euro.

Deci, indiferent cum o dai tot prost iese.

Kenneth Rogoff despre scopul euro

Articolașul lui Rogoff din Financial Times de ieri este foarte explicit în legătură cu scopul pentru care a fost creat euro:

The cruel irony of the euro area’s predicament is that, in many ways, the whole exercise was designed to produce the very credit explosion that bedevils it today. After all, one of the driving motivations of the euro was to enable member states to compete with the US for a share of the global reserve currency business. Reserve currency status, in turn, is the essence of America’s “exorbitant privilege” (a term coined by Valéry Giscard d’Estaing, the former French president). The most important perk the US gets is the ability to issue debt at a lower interest rate than would otherwise be the case. Indeed, recent research suggests that simply by enhancing the size and liquidity of financial markets, the euro may have helped to lower real interest rates across Europe, and not just for government borrowers.

Lower interest rates, in turn, helped fuel greater borrowing, especially in the countries of the eurozone periphery. Thus, the spreading debt crisis is as much a product of the “success” of the euro as of its failure. The euro was designed to be a superior debt financing machine and, to a considerable extent, it has delivered.

E interesantă și continuarea, vorbește și despre România lui Ceașescu și despre probabilitatea accentuării crizei actuale.