Cum să stimulezi economia vopsind gardul (la propriu)

Dacă încă nu aţi înţeles ce înseamnă politica de stimulare a economiei, primăria unui orăşel din Marea Britanie explică pe înţelesul tuturor: „Trebuie să ne asigurăm că afacerile care încă mai merg vor supravieţui şi aceasta înseamnă că străzile trebuie să fie atractive atât pentru cumpărători cât şi pentru potenţialii investitori.”

Aşa că primăria a decis să aloce circa 1500 de lire pentru redesenarea şi vopsirea faţadei fiecărui magazin falimentat, în speranţa că spiritele animalice ale investitorilor vor deveni optimiste şi vor da buzna în oraş. Mă mir că şefii oraşului nu au adăugat ca motiv pentru această măsură de ieşire din criză şi celebrul efect de multiplicator explicat cu îndârjire de fostul ministru Pogea: 1500 de lire cheltuie pentru vopsirea gardului vor genera venituri pentru vopsitori şi furnizorii de vopsea, care vor folosi banii pentru a cumpăra biciclete şi gogoşi, ceea ce va spori angajarea forţei de muncă în gogoşării şi magazinele de biciclete, ceea ce va spori mai departe… ce doriţi dumneavoastră (cred că e o foarte bună temă de compunere pentru şcolari).

Planul de stimulare al economiei americane nu a avut niciun efect

Astăzi se împlineşte 1 an de la lansarea de către administraţia economică americană a planului de stimulare economică. Aici găsiţi un rezumat al cheltuielilor planificate şi realizate. Conform declaraţiilor oficialilor americani, planul „a oprit în mod evident căderea economică”, a creat locuri de muncă fără număr şi, în general, a adus o puzderie de beneficii societăţii americane. Atât de convingătoare sunt aceste declaraţii încât orice om simplu se poate întreba pe bună dreptate: “Dar de ce să nu continuăm planul? De ce să nu dublăm cheltuielile publice prevăzute în el? De ce să nu le mărim de 100 ori? Nu ar fi bine să avem beneficii de 100 ori mai mari? Dacă economia privată nu funcţionează, de ce să ne mulţumim cu un plan de stimulare de 787 miliarde dolari, de ce să nu lăsăm în seama statului toate chetuielile?”

Sper că aţi ghicit răspunsul. Pentru că cheltuielile guvernamentale nu fac decât să dislocuiască cheltuielile private, iar efectul final este zero. Pretinsul efect de multiplicator nu există, că doar guvernul nu este un magician care poate multiplica iepurii din pălărie! Iar guvernanţii ştiu acest lucru.

Statistic, PIB este obţinut din ecuaţia de mai jos:
PIB = Consum (C) + Investiţii (I) + Cheltuieli guvernamentale (G) + Export net (X – M)

Profesorul John Taylor a disecat datele privind PIB, realizând câteva grafice cu evoluţia principalelor componente ale acestuia. Mai jos aveţi două dintre ele, referitoare la contribuţia investiţiilor şi a cheltuielilor guvernamentale.

Contribuţia planului de stimulare la salvarea economiei e sublimă dar lipseşte cu desăvârşire.

Ce am spus la Money Channel

Aici găsiţi un scurt fragment din intervenţia pe care am avut-o ieri la Money Channel.

Aşa cum spun şi în interviu, cred ca ceea ce ne lipseşte este o recesiune adevărată, o criză profundă care să cureţe sistemul de erorile trecute. Letonia a permis ca acest lucru să se întâmple, a intrat în istorie cu cel mai profund declin economic din toate timpurile (-25,5% din PIB în 2 ani; scădere totală evaluată la -30% din PIB), dar rezultatele se vor vedea curând. La fel ca la vecinii săi.

Riscul este ca România să sufere de letargie economică, rezultatul absenţei unei înţelegeri adecvate a funcţionării economiei şi a intereselor politice (la fel cum am avut privatizare “pas cu pas”, reformă “graduală” şi desinflaţie “treptată”).

Lecturaţi Simon Johnson, că nici nu ştiţi ce pierdeţi

Simon Johnson, profesor la MIT, a fost economist-şef la FMI în perioada 2007-2008. În acest articol, pe care l-am descoperit abia acum, face una din cele mai pertinente analize a cauzelor crizei financiare pe care le-a scris un economist neoclasic. Spre deosebire de alţi „tehnocraţi”, Johnson arată că descifrarea cauzelor crizei trebuie să înceapă cu recunoaşterea hazardului moral, a legăturilor strânse dintre bancheri – pe care îi numeşte oligarhi – şi stat. În articol aplică excelent teoria rent-seeking şi a capturii statului pentru a arăta cum acordarea implicită şi explicită de privilegii unei clase antreprenoriale este responsabilă pentru distorsiunile economice grave dezvăluite de criză. El afirmă că acest proces nu este unul recent, ci se întinde înapoi în istorie. Ba mai mult – şi aici simt nevoia să aplaud – arată cum toate crizele din ultimele decenii, sunt datorate în esenţă acestui fenomen. Practic arată cât de inutile sunt abordările (precum cea a lui Paul Krugman) care încearcă să stabilească taxonomii artificiale, împărţind crizele în… „de balanţă de plăţi”, „de curs de schimb”, „de datorie externă” ş.a.m.d.

Una peste alta, faptul că îmbrăţişează un soi de teorie embrionară a exploatării şi claselor sociale – ceva între teoria marxistă şi teoria Şcolii Austriece – mi se pare remarcabil. Citez câteva fragmente dintr-un material relativ amplu:

Typically, these countries are in a desperate economic situation for one simple reason—the powerful elites within them overreached in good times and took too many risks. Emerging-market governments and their private-sector allies commonly form a tight-knit—and, most of the time, genteel—oligarchy, running the country rather like a profit-seeking company in which they are the controlling shareholders. When a country like Indonesia or South Korea or Russia grows, so do the ambitions of its captains of industry. As masters of their mini-universe, these people make some investments that clearly benefit the broader economy, but they also start making bigger and riskier bets. They reckon—correctly, in most cases—that their political connections will allow them to push onto the government any substantial problems that arise.

But there’s a deeper and more disturbing similarity: elite business interests—financiers, in the case of the U.S.—played a central role in creating the crisis, making ever-larger gambles, with the implicit backing of the government, until the inevitable collapse. More alarming, they are now using their influence to prevent precisely the sorts of reforms that are needed, and fast, to pull the economy out of its nosedive. The government seems helpless, or unwilling, to act against them.

Of course, the U.S. is unique. And just as we have the world’s most advanced economy, military, and technology, we also have its most advanced oligarchy.

By now, the princes of the financial world have of course been stripped naked as leaders and strategists—at least in the eyes of most Americans. But as the months have rolled by, financial elites have continued to assume that their position as the economy’s favored children is safe, despite the wreckage they have caused.

Referitor la iniţiativele politice recente de a amenda sectorul financiar pentru excesele sale, poziţia lui Johnson este ireproşabilă. Cele câteva fraze la care am avut acces dintr-un articol scris în Financial Times spun tot:

The last few weeks of political developments around the American-European financial system make us feel like we are back in the USSR. During the final years of communism’s decline, Soviet bureaucrats argued for futile tweaks to laws that would crack down on speculators and close “loopholes” – all in the vain hope they could keep the unproductive system of incentives intact. The US, UK and key European countries are now making the same errors. Rather than recognising the dangerous systemic failures in our financial system, their leaders are proposing bandages that can – at best – only postpone another, possibly much larger, meltdown. There is growing recognition that our financial system is running a doomsday cycle.

Celor interesaţi le recomand această bază de date unde pot găsi mai mult din articolele lui Johnson pe tema crizei.

La final, am o singură observaţie. În ciuda perspicacităţii greu de egalat în tabăra principalului curent academic, Simon Johnson cade în final pradă celei mai periculoase capcane intelectuale. Soluţiile pe care le propune pentru evitarea crizelor aduc în prim-plan tot rolul statului. Johnson este încă suficient de naiv să creadă că, cumva, statul a fost corupt de elite şi că, dacă schimbăm elitele, lucrurile ar putea merge bine. În opinia mea, aici lucrurile stau fix invers. Statul este cel care corupe; statul – adică iluzia că mijloacele politice (în esenţă impozitare şi redistribuţie) pot promova bunăstarea socială. Soluţia veritabilă este minimizarea statului prin conştientizarea acestei iluzii.

FMI şi dopajul monetar – România – o poveste de succes?

Şeful delegaţiei FMI tocmai ne-a spus că România este o poveste de succes deoarece a evitat intrarea în colaps, evident, şi cu asistenţa FMI. Aceasta este cea mai hazlie afirmaţie pe care am auzit-o de la domnul Jeffrey Franks. În esenţă, este ca şi cum un doctor care îi adminstrează unui bolnav de cancer o doză puternică de morfină îl bate pe umăr spunându-i: stai linştit, eşti pe cale să devi o poveste de succes!

De ce este asistenţa FMI echivalentă cu un drog? Pentru că înseamnă injectarea de bani în economie. Pomparea de bani determină falsificarea calculului economic şi distorsionarea alocării resurselor deoarece afectează fluxurilor de venituri, respectiv cheltuieli monetare. Să explic.

În mod normal, preferinţele indivizilor impun o anumită structură a cheltuielilor monetare: parte dintre ele se duc către consum (şi se impart în miliarde de direcţii), parte se duc către investiţii (miliarde de proiecte), parte rămân în rezerva de lichidităţi a publicului (în funcţie de cererea de bani). Din acestea trei, relaţia dintre consum şi economisire este crucială.

Expansiunea monetară poate genera iluzia prosperităţii. Agenţii economici pot crede că posesia mai multor bani echivalează cu creşterea gradului de satisfacere a nevoilor. Iluzia îmbogăţirii prin simpla deţinere a unei cantităţi sporite de bani (sau „linii de credit”, în jargonul modern) modifică tiparul acţiunilor individuale în comparaţie cu o situaţie caraterizată prin absenţa imixtiunii statului. Mediul de afaceri va folosi masa monetară suplimentară pentru a începe executarea unor proiecte de investiţii pentru care, în realitate, nu există suficienţi factori de producţie care să permită ducerea acestora la bun sfârşit. Ei acţionează ca şi cum economisirile societăţii ar fi mai mari decât sunt de fapt, ca şi cum investiţiile ar fi finanţate din fonduri reale – resurse pe care publicul nu le consumă, ci le investeşte pe piaţa de capital sau le acordă băncilor spre intermediere. Ceea ce nu este cazul.

Astfel, expansiunea creditului produce (şi maschează) o prăpastie între economisiri şi investiţii. Primele sunt mai mici decât ultimele. În mod normal, în absenţa interferenţei autorităţii monetare, creşterea investiţiilor nu se putea realiza decât pe seama scăderii relative a consumului. În situaţia de faţă însă, consumul creşte chiar. Scăderea artificială a ratei dobânzii (atenţie la decizia BNR de mâine!) înseamnă atenuarea mobilului economisirii.

„Povestea de succes” nu poate continua la infinit, pentru un motiv foarte simplu. Pe măsură ce injecţia monetară se răspândeşte în organismul economic, veniturile oamenilor cresc. Pe hârtie, desigur. Însă preferinţele lor de consum-economisire (gândiţi-vă la rata economisirii) nu s-au schimbat. Prin urmare, „investiţiile” alimentate cu credit ieftin sunt fără finalitate.

Toate sunt bune şi frumoase câtă vreme expansiunea monetară continuă, pentru că presiunea pe care o exercită reafirmarea preferinţelor publicului către consum este anulată de infuzia de bani, prin bănci, către investiţii. Dacă economia ar fi o maşină, am putea spune că indivizii încearcă să pună frână, în vreme ce banca centrală apasă permanent pe acceleraţie. Automobilul continuă să se mişte, doar atâta vreme cât apăsarea pedalei de acceleraţie continuă. Chiar şi o maşină va ceda după un timp, explodându-i motorul. În economie e mai simplu: „supraîncălzirea” îşi va face simţite efectele prin creşterea preţurilor (doar se emit bani, nu?), ceea ce va spori mai mult înclinaţia pentru consum, determinând până la urmă stoparea „creşterii”.

Când expansiunea monetară încetează (sau măcar încetineşte), economia intră în criză. O maşină doar se opreşte; economia regresează. De ce? Pentru că investiţiile eronate au fost alimentate cumva – nu mă refer la finanţarea artificială, ci la resursele pe care s-au dus banii. Blocurile speculanţilor imobiliari sunt finanţate cu credit inventat de decizia Consiliului de Administraţie al BNR, însă ele sunt fizic construite cu oţel, beton şi sticlă. Aceste bunuri trebuie produse, ceea ce înseamnă că boom-ul presupune o redistribuire de avuţie, de la publicul larg către investitorii naivi sau privilegiaţi. Avem de-a face cu o „economisire forţată”. Ceuşescu a realizat ceva asemănător, pur şi simplu restrângând posibilitatea românilor de a consuma. În capitalism acest lucru nu este posibil, aşa că realizarea „miracolului economic” se face nu prin înfometare directă, ci prin impozitare ascunsă (inflaţie). Efectele sunt însă aceleaşi. Pe de o parte lumea nu poate consuma cât ar vrea, pe de altă parte… macarale râd în soare. Pe timpul comunismului nu puteai să te opui planurilor dictatorului, aşa că economisirea forţată a continuat până la eliminarea fizică a primului om al ţării. În democraţie însă, nimic nu-i împiedică pe consumatori să îşi afirme preferinţele. De aceea boom-ul este temporar.

Când se termină euforia speculativă, economia trebuie să se restructureze. Adică, după cum spune cuvântul, capitalul trebuie relocat în cadrul structurii de producţie. Acesta este un proces dureros; unele investiţii vor putea fi transformate cu costuri mai mult sau mai puţin mari, dar altele vor fi pierdute definitiv; forţa de muncă este o resursă complementară capitalului, deci va avea şi ea de suferit. Însă reforma este inevitabilă. Nu există drum în direcţia opusă.

Expansiunea monetară este, aşadar, ca un drog. Îţi permite să te întinzi mai mult decât îţi este plapuma. Îţi oferă iluzii pe card. Însă simpla emisiune monetară nu are cum să îţi facă bine. Aceasta este o lege de fier a economiei. Nu e nevoie să facem experimente ca să-i demonstrăm valabilitatea. Pentru a o înţelege e nevoie să stăm doar să cugetăm puţin. Producţia de bani pur şi simplu nu înseamnă producţie de mărfuri. Dacă aşa ar sta lucrurile omenirea scăpa de sărăcie de milenii, nu mai era nevoie să îl aşteptăm pe Keynes. Sau pe Jeffrey Franks.

Boom-ul ipotecilor proaste în SUA

Anul trecut 2,8 milioane de proprietăţi ce fac obiectul creditelor ipotecare au fost preluate de bănci, cu 21% mai mult decât în 2008. Aceasta în ciuda încercării disperate a sistemului financiar de a masca creditele neperformante prin reducerea dobânzii şi reeşalonarea datoriei. Unii analişti anticipează deja că anul acesta numărul debitorilor deposedaţi de proprietăţile ipotecate va creşte.

Dat fiind că momentul înăspririi politicii monetare se apropie, nu putem decât să ne luăm o bere din frigider, să ne aşezăm liniştiţi în fotoliu şi să privim criza care, oficial, s-a încheiat de doi ani.

Vreau un preşedinte ca în Islanda

Nu putem să-l importăm pe preşedintele Islandei? Măcar pentru o zi? Dacă ar fi pentru o zi preşedinte, ne-ar scăpa de povara “centurii de siguranţă” cu care ne-au amanetat buzunarele guvernanţii – acordul de împrumut cu FMI. Căci preşedintele Islandei a respins prin veto legea prin care statul islandez garanta deponenţilor străini că-şi vor recupera banii încredinţaţi inventivilor bancheri islandezi. Cu alte cuvinte a refuzat socializarea pierderilor private.

Sute de mii de britanici, dar şi instituţii publice din regat şi-au pierdut investiţiile (miliarde de lire sterline) în momentul în care au devenit clienţii unei bănci (Landsbanki) care a găsit cea mai simplă metodă de extindere: atragerea de depozite pe internet (Icesave). Despre boom-ul fenomenal din Islanda – cunoscut până acum câţiva ani drept “miracolul islandez”am scris în cartea mea. Escaladarea expansiunii creditului a fost atât de intensă încât chiar şi mintea românului trecut prin criză o poate cu greu înţelege. La momentul colapsului, băncile islandeze acumulaseră datorii externe care depăşeau de 7 ori PNB-ul Islandei! Pierderile sistemului financiar sunt echivalente cu întreaga producţie a ţării pe 1 an, ceea ce înseamnă că pentru acoperirea acestora talentatul popor de pescari ar trebui să muncească pe gratis, fără casă fără masă, timp de 1 an! Doar legea respinsă zilele trecute de preşedinte punea pe spinarea fiecărui contribuabil un bir de 12000 de euro.

Acordul încheiat de România cu FMI îndatorează fiecare român productiv cu aproape 5000 de euro. Acesta este preţul plătit pentru salvarea unor bancheri de la faliment, preţ pe care autorităţile l-au plătit cu ochii închişi. În Islanda 60000 de persoane (adică 20% din populaţie) au ieşit în stradă pentru a protesta. La noi câtă lume s-a prins?

După 20 de ani de experienţă, ce putem învăţa de la Japonia?

No, you can’t! Oricât de mulţi bani ai pompa în economie, oricât de mult ai reduce rata dobânzii – capitol la care Japonia, mare performeră mondială, a fost ajunsă din urmă abia recent de către SUA (însă viitorul sună bine), în fine, ţara în care guvernele lansează programe de stimulare nu în fiecare mandat, nu în fiecare an, ci în fiecare anotimp de aproape două decenii – producţia se desfăşoară după alte legi. Producţia este condiţionată de profit, iar profitul depinde nu de iluziile monetare răspândite de guvern, ci de relaţia dintre preţul de vânzare şi costul de producţie. Victimă a boom-ului investiţional din anii 1980, când, nu-i aşa „Japonia cumpăra lumea” (pentru că „Japonia spunea nu” economiei de piaţă), ţara de la capătul Orientului suportă încă povara supra-capacităţii de producţie.

Drept urmare PIB se află în picaj, iar Japonia (culmea, economia în care bancherii cei lacomi şi speculanţii de investitori nu prea şi-au făcut de cap în ultima vreme!) riscă să fie piatra de moară atârnată de firava revenire globală.

Norocul României este că guvernul nu face nimic. Desigur, e păcat că nu face nimic bun. Însă, cel puţin, este extraordinar că nu face nimic prost. Toată lumea se lamentează că proiectul de buget pe 2010 nu conţine nicio măsură de stimulare economică, de ieşire din criză. Perfect. Asta ne mai lipsea. Vezi Japonia.

Steve Hanke despre criză

Un excelent articol de popularizare a teoriei fluctuatiilor economice. Include un tabel interesant care asociază ridicarea edificiilor impozante cu declinul economic, ilustrând astfel zicala: “Spune-mi unde se construiesc zgârie-nori, ca să îţi spun unde se va produce următoarea criză.”

Dubai – „miracolul economic” într-o poză

În acest articol am găsit multe detalii interesante despre mersul afacerilor în Dubai în timpul boom-ului economic – înainte de criză, cum s-ar zice. Merită citit. Însă poza care însoţeşte textul face cât 10 asemenea articole.

Flamingo – întreprinzători păcăliţi de boom

Visul frumos s-a terminat. Flamingo, una dintre cele mai dinamice companii din anii boom-ului economic a ajuns la lichidare. Imperiul Flamingo s-a construit pe credit bancar şi pe anticiparea creşterii vânzărilor – un sentiment niciodată validat de istorie. Cu datorii uriaşe (Mihai Marcu face o analiză detaliată) – doar cele către bănci se cifrează la circa 35 milioane euro – acţionarii Flamingo nu au mai găsit înţelegere pentru continuarea vânătorii unui profit iluzoriu. Pentru că din 2005 compania nu a mai obţinut practic profit; menţionez doar anii de graţie 2006 şi 2008 când pierderile au fost uriaşe: 13, respectiv 10 milioane euro. Şi vorbim de anii boom-ului economic, când românii s-au repezit să-şi cumpere laptopuri, maşini de spălat sau televizoare cu buletinul.

Flamingo a încercat din răsputeri să tragă de timp. Însă creditorii, ei înşişi constrânşi de povara acumulării de creanţe putrede, nu au mai avut răbdare. Acesta poate fi un semnal interesant pentru anul 2010, an în care băncile vor aloca mai puţin timp pisării rău-platnicii pentru plata datoriei restante şi se vor orienta, mai degrabă, către executarea acestora. De când aştept acest moment.

P.S. Acum se vede talentul antreprenorial al “mogulilor” români. Precum cel al lui Dan Adamescu, patronul de la Unirea Shopping Center, care a cumpăra 20% din acţiunile Flamingo chiar înainte de faliment. Nasol. Cât timp trebuie să îţi ia ca să înţelegi că singura investiţie cu adevărat sigură este asfaltarea drumurilor?

Rating-ul Greciei a fost în sfârşit scăzut

După ce ieri Standard & Poor’s a pus sub observaţie rating-ul Greciei (A-), astăzi, Fitch l-a scăzut la BBB+. Cum era de aşteptat, bondurile guvernamentale au luat-o la vale serios.