Regula de aur… a deficitului bugetar, supra-optimismul guvernelor și întoarcerea la experți

Suprema ironie a istoriei finanțelor publice: decidenții politici adunați la Bruxelles vorbesc despre faptul că toate statele membre ale UEM ar trebui să se supună unei “reguli de aur”.

“Reguli”… de care? Da, ați înțeles bine, “de aur”. Dar de ce tocmai “de aur” și nu “de brânză” sa de altceva? De ce să nu se supună regulii majorității (că doar trăim în democrație)?! Fiindcă toată lumea știe un fapt elementar, împosibil de șters din mentalul colectiv oricâte eforturi ar depune unii sau alții: aurul este prin excelență simbolul valorii.

Încercarea de a înlocui un sistem monetar bazat pe circulația monetară a aurului cu unul bazat pe, scuzați expresia, hârtie, a eșuat lamentabil în toate timpurile și în toate locurile. A eșuat nu în sens că banii de hârtie nu au fost cât se poate de reali, ci în sensul că sistemul banilor de hârtie nu s-a ridicat niciodată, nicăieri, la înălțimea pretențiilor cu care a fost creditat: (1) nu a produs stabilitate monetară, ci inflație și hiperinflație (cum spunea Robert Mundell, în secolul al XX-lea statele au produs mai multă inflație decât în toate celelalte secole la un loc; (2) nu a produs stabilitate economică, recesiunile devenind mai frecvente și mai globale; (3) nu a produs prosperitate și securitate socială ci doar iluzia acestora, iluzie care, periodic, se sparge în capul cetățenilor naivi care cred că, creând bani din nimic, guvernul poate să prefacă pietrele în pâine, vorba lui Ludwig von Mises; este nevoie să vină criza și politica de austeritate pentru ca lumea să înțeleagă că nimic nu este pe gratis.

Culmea ironiei, cum ziceam, politicienii bruxellezi vin acum și spun că au descoperit o regulă de aur, care ne va ajuta să scăpăm din marasmul actual. Serios? Dacă uniunea monetară europeană și sistemul monetar internațional în general sunt atât de bine gândite, au baze atât de sănătoase, eu credeam că vin și ne propun o “regulă de hârtie”! Spre dezamăgirea mea, invocă aurul. Oare au căzut și ei pradă fetișului detestat de Keynes – înțeleptul teoretician ale cărui idei le-au implementat cu obstinație timp de decenii?! Chiar așa, ce-ar spune acum Keynes dacă i-ar auzi?!

Revenind la lucruri mai serioase, regula propusă la Bruxelles nu cred că valorează de fapt mai mult decât hârtia pe care a fost scrisă. Motivul nu este neapărat principiul în sine, ci ambiguitatea formulării, care lasă să planeze serioase îndoieli în privința seriozității propunerii.

În primul rând, să spun că regula constituțională a unui deficit bugetar cât mai mic este o măsură prudentă. Ar fi bine să avem în Constituție un articol care să interzică statului să aibă deficite bugetari mai mari 3% sau care să impună guvernului să aibă echilibru bugetar. “Regula” vine în opoziția “discreției” (de la Hayek citire, discutabil). Nimic de zis.

Problema vine atunci când vedem la ce anume se referă liderii UEM: “deficitul bugetar structural” (< 0,5% PIB). Ce este acest animal? Este diferența dintre veniturile și cheltuielile guvernului dacă dăm la o parte efectele exercitate asupra acestora de ciclul economic. De pildă, se spune, în timpul recesiunii deficitul bugetar este exagerat de scăderea veniturilor tocmai din cauza recesiunii; această componentă ciclică a deficitul nu ar trebui luată în calcul, fiindcă ea va fi compensată mai târziu, când economia va dudui și statul va încasa mulți bani la buget.

Și aici ajungem la mâna experților (de fapt, nici acum nu scăpăm de ea). Pentru că deficitul structural trebuie calculat ținând cont de multe elemente. Pornind de la o definiție simplă,

deficitul bugetar = deficitul structural + deficitul ciclic

de unde știm cât este deficitul ciclic? Trăim în lumea prognozelor deșuete, în care instituțiile publice nu reușesc să aproximeze cât de cât convingător evoluația PIB și a inflației. Ce încredere putem avea că vor veni cu o estimare realistă a deficitului ciclic?

Alternativ, deficitul structural este deficitul pe care l-ar avea guvernul dacă economia s-ar situa la PIB potențial. Dar de unde știm care este PIB potențial? (I mean, really)

Pariez că atunci când vremurile se schimbă în rău se va schimba brusc și modelul de calcul al deficitului și vom afla că, din nefericire, gap-ul dintre PIB potențial și PIB real este mai mare decât cel calculat conform vechii metodologii (acum depășite) și că, supriză, deficitul ciclic este mai mare, respectiv deficitul structural este mai mic. Așa că guvernul mai poate cheltui ceva până să încalce limita.

Hai să vedem ce zice Jeffrey Frankel (Harvard), deci nu neapărat un economist al Școlii Austriece:

În prezentarea cu pricina, Frankel aplaudă, ce-i drept, regula deficitului bugetar structural, menționând cazul Chile, unde – atenție! – regula a fost introdusă în anul 2000 și viza un excedent structural de 1% din PIB, după care a fost diluată treptat până în prezent, ajungând să vizeze echilibrul structural. După cum se vede, experții UE deja i-au depășit pe cei chilieni, admițând un deficit de 0,5%. Deh, din 2000 până acum lumea a progresat!

Stați liniștiți, summit-ul de la Bruxelles nu va dezamorsa bomba datoriei

Până acum liderii UE nu au demonstrat că știu decât următoarele lucruri:
1. să arunce bani cu lopata în bilanțurile ciuruite ale băncilor, scăzând rata dobânzii și întreținând nivelul actual nesustenabil al prețurilor activelor financiare și reale. Să mânânce și bursa o pâine – cu efect colateral creșterea polarizării sociale (că cineva trebuie să plătească totuși, chit că banii sunt tipăriți, nu luași de la cineva anume)

2. să militeze pentru mai multă centralizare europeană, prin creșterea bugetului comunitar – ceea ce nu are cum să ducă la altceva decât la un boom (redistribuție) pus la cale ordonat, centralizat, nemțește cum s-ar zice – și nu haotic ca până acum, cu grecii și islandezii care i-au întrecut pe portughezi. Cu o Europă federală, ca SUA, e clar că ne așteaptă numai lucruri bune. La fel cum îi așteaptă pe americani, desigur.

3. să socializeze povara datoriei, păstrând sau crescând impozitele și diminuând cheltuielile publice, ceea ce desigur, nu răspunde la problema fundamentală: de ce ar fi cineva în UE interesat să investească pe termen lung altfel decât în cârdășie cu birocrația bruxelleză? O parodie de soluție anti-criză, care nu rezolvă natura inerent inflaționistă a cartelului monetar european

Mă aștept ca summit-ul “istoric” să producă variațiuni pe temele de mai sus.

P.S. Citiți articolul la care face trimitere graficul de la început.

Cum merge criza în Orașul-fantomă din China

Explicația crizei, de la Botoșani

UPDATE
E vorba de candidatul de la Botoșani, nu Dorohoi, cum am scris prima data.
Între timp am aflat și ceva detalii despre proiectul megalomanic de la Botoșani, finanțat parțial din fonduri europene, desigur. Se pare că botoșănenilor li se pregătește un parc de distracții de 20 de milioane, cu două râuri artificiale pe care să se dea cu barca… și să uite că spitalele se închid și drumurile sunt ciuruite.

Mulțumesc lui Radu pentru pont. Un candidat incredibil, într-adevăr. Mă întreb unde l-au găsit? Și dacă mai știu pe altul? Accentul pus pe risipa din fondurile europene și pe agravarea pas cu pas a situației finanțelor publice, cu studiu de caz primăria Dorohoi merită aplauze.

Peter Schiff, după decizia Fed-ECB de ieri: cumpărați metale prețioase

Repet ce spunea Ludwig von Mises în Human Action:

Ceea ce numesc guvernele cooperare monetară internaţională este acţiunea lor concertată în vederea expansiunii creditului. Ele au înţeles că, dacă expansiunea creditului este limitată la o singură ţară, aceasta nu duce decât la scurgerea metalului preţios în exterior. Ele consideră că numai această scurgere împiedică planurile lor, de reducere a ratei dobânzii şi de provocare, în felul acesta, a unui boom economic fără sfârşit.

Nu vă luați după ce auziți de la majoritatea analiștilor economici. Majoritatea analiștilor economici nu sunt decât angajați ai instituțiilor statului sau ai instituțiilor financiare, așadar direct interesați în prezervarea optimismului publicului obișnuit și în creșterile bursiere. Oamenii aceștia nu au anticipat o criză în viața lor – de fapt, ca să fiu mai corect, până acum câțiva ani spuneau că ne așteaptă câinii cu covrigi în coadă – în schimb se simt confortabil dând sfaturi altora. Spre deosebire, Ludwig von Mises a anticipat Marea Depresiune, iar Peter Schiff sfârșitul boom-ului “dot.com” din anii 1990.

Așa cum spune Schiff, decizia concertată de ieri arată (de parcă mai era nevoie), că criza nu este grecească, italiană sau europeană, ci globală. Dacă un stat intră în insolvență astăzi, pierderile sunt uriașe și ele trebuie suportate de cineva. Băncile sunt pline până la refuz cu titluri de stat imposibil de onorat fără accesul la tiparnița de bani. Toate băncile au portofolii aproape identice și sunt extrem de conectate prin piața instrumentelor bursiere derivate. Este de neconceput ca “scurgerea” să fie oprită într-un singur colț al planetei. Băncile americane sunt în aceeași găleată cu cele europene.

Nu sunt decât două alternative: faliment cvasi-total al sistemului financiar sau acoperirea pierderilor prin impozitare. La rândul său, ultima cale se poate materializa fie prin creșterea explicită a poverii fiscale, fie prin inflație. Este extrem de simplu.

Dacă tot faceți cadouri de sărbători, cumpărați măcar bijuterii, s-ar putea să vă folosească mai târziu.

Despre euro: it’s politics, stupid!

Jeffrey Frankel (Harvard) sugerează o foarte bună întrebare celor care cred că întărirea coeziunii în interiorul UE va rezolva criza. OK, să presupunem că se modifică tratatele, că se instituie mecanisme de penalizare a statelor care nu respectă bunul simț în ceea ce privește cheltuielile publice, în fine, că vom avea unificarea bugetară și politică a Europei. Și ce-i cu asta? SUA sunt unificate bugetar și politic și tot au criză!

To be sure, euroland too has made serious policy mistakes. But one can sympathize with the difficulty of agreeing policy across 17 sovereign governments. The political fissures have been inevitable ever since 1999, when the euro members (then 11) adopted a single currency without a single fiscal authority, in what was nevertheless a historic and laudable enterprise. As they say, “why should anyone be surprised at the difficulty of getting 17 national legislatures to agree, when the United States cannot even do it with one?”

It’s politics, stupid! Mai multă centralizare, mai multă putere în mâinile politicienilor, mai multă birocrație nu vor rezolva criza. Tocmai de aici vine criza.

Echilibrele (europene) multiple, în viziunea lui Goldman Sachs

De la Zero Hedge: