Şcoala Austriacă e publicată mai nou de FMI

De remarcat interesul crescând pentru teoria economică de calitate, interes alimentat de falimentul mainstream-ului academic care nu a fost în stare să prevadă criza actuală. Este interesant cum din ce în ce mai mulţi economişti nu se mai sfiesc să admită importanţa contribuţiilor Şcolii Austriece de economie – contribuţii a căror simplă menţionare se solda odinioară cu exilarea instantanee în tabăra „dogmaticilor”, a unei minorităţi „fundamentaliste”.

William White, fost şef al Monetary and Economic Department la Bank for International Settlements vorbeşte despre Şcoala Austriacă în principala revistă de popularizare a analizei economice publicată de FMI – Finance & Development.

De ce persistă guvernele proaste?

Aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă Daron Acemoglu, profesor la MIT. Persistenţa proastei guvernări este o realitate în multe ţări din lume. Acemoglu vorbeşte despre Burma, Cuba, Iran, dar noi am putea adăuga pe listă şi România, alături de alte state mai apropiate sau mai îndepărtate.

Explicaţia lui Acemoglu se bazează pe faptul că guvernarea presupune o anumită continuitate, drept pentru care un anumit număr de oameni din vechea administraţie se regăseşte în noua guvernare: este nevoie de „cineva care să ştie cum să stingă lumina”. Astfel, există o oarecare „putere de veto” a vechilor politicieni atunci când se stabileşte numele noilor guvernanţi (Hm, să existe oare dinastii politice?!).

Acemoglu argumentează excelent de ce problema este acutizată în democraţie:
“Întrebarea firească, în acest context, este dacă regimurile mai “democratice”, înţelegând prin aceasta acele regimuri unde puterea de veto este mai redusă, determină formarea unor guverne mai bune, cu membri relativ mai competenţi. Lucrurile nu stau aşa, ba chiar regimurile mai democratice pot determina formarea unor guverne mai proaste. Acest rezultat se produce deoarece puterea mai redusă de veto asociată cu creşterea democraţiei înlesneşte înlocuirea unui anumit guvern, însă creează simultan mai multă incertitudine pentru guvernările viitoare. Aceasta ar putea descuraja guvernul actual să întreprindă vreo schimbare de teama viitoarei instabilităţi.”

Explicaţia lui Acemoglu este interesantă şi din alt punct de vedere. Practic ea ilustrează foarte bine cum teoriile mainstream despre eşecul pieţei pot fi răsucite pentru a demonstra eşecul guvernului. În special una din aceste teorii – teoria dependenţei de trecut (path dependency), potrivit căreia din pricina anumitor externalităţi economia poate rămâne captivă unui „echilibru prost”, fără să fie în stare să decoleze către un „echilibru bun” în absenţa unui şut oferit de guvern.

Acemoglu spune că democraţia teoretică nu se suprapune peste democraţia reală:
“In an ideal democracy, there needs to be no overlap between today’s government and tomorrow’s. An imperfect democracy would, on the other hand, give some degree of incumbency veto power… Our argument is that even this type of minimal incumbency veto power can lead to the persistence of highly inefficient governments, consisting of several incompetent members.”

Ei bine, în mod asemănător este construit şi argumentul împotriva economiei de piaţă: piaţa funcţionează bine în teorie, dar în practică este imperfectă. Iar dacă dependenţa de trecut se aplică economiei private, atunci se aplică şi guvernului în egală măsură. Economiştii intervenţionişti sunt însă îndeajuns de inconsecvenţi pentru a realiza (accepta) consecinţele propriilor teorii.

Nu ştiaţi? Terorismul şi cutremurele fac bine la PIB

Experţii J.P. Morgan au anunţat ieri că economia chiliană îşi poate accelera creşterea anul acesta, după cutremurul devastator de săptămâna trecută. „Produsul Intern Brut poate creşte cu 5,5% în 2010, mai mult decât cifra de 5% precizată în prognoza anterioară, din cauza efortului de reconstrucţie după cutremurul din 27 feburarie.” Vă vine să credeţi? Cutremurele au şi partea lor pozitivă pentru societate, de care nu ştiam.

Dacă nu credeţi, poate vă convinge Paul Krugman, care a spus după atacurile teroriste de la 11 septembrie că prăbuşirea turnurilor gemene poate da un imbold economiei americane. Spunea Krugman: „principalul factor din spatele recesiunii economice a fost reducerea investiţiilor. Acum, brusc, avem nevoie de noi clădiri de birouri… reconstrucţia va impulsiona măcar puţin cheltuielile mediului privat.”

Dacă tot nu credeţi, înseamnă că sunteţi pe calea cea bună! Datorită aserţiunii de mai sus Krugman a ajuns de râsul lumii – gafa sa este listată în Wikipedia. Iar analiştii de la J.P. Morgan nu sunt decât palizi imitatori ai marelui economist american.

Eroarea comisă de cei citaţi mai sus a fost identificată şi demolată magistral în secolul al XIX-lea de către economistul francez F. Bastiat în “Sofisme economice”. Celor doritori de o lectură în limba română le recomand Economia într-o lecţie a lui H. Hazlitt, care oferă o reeditare modernă a explicaţiei lui Bastiat. Pe scurt, teza keynesiană din titlul acestui articol poate fi criticată prin reducere la absurd. Să presupunem că este adevărată. Să presupunem că prăbuşirea unui avion peste o clădire, respectiv un cutremur serios sunt evenimente benefice pentru economie. Atunci, înseamnă că prăbuşirea a două avioane, respectiv două cutremure sunt şi mai bune. De ce nu, distrugerea tuturor blocurilor prin bombardament aerian sau cutremure este cu atât mai binevenită! Vă daţi seama ce efort de reconstrucţie ar fi necesar dacă toate cursele aeriene din SUA s-ar prăbuşi peste oraşele americane? Sau dacă Chile ar mai suporta încă 10 cutremure de anvergura celui recent, în diferite oraşe din ţară? Ar fi minunat. Investiţiile nu ar fi doar gâdilate, ci stimulate serios, iar PIB-ul ar creşte până la cer.

Evident, este un sofism. Nici terorismul nici cutremurele nu sunt bune pentru economie. Sunt dăunătoare, pentru că distrug baza de capital a societăţii, resurse pe care indivizii le-au acumulat în timp şi care susţin nivelul de viaţă actual. La limită, distrugerea întregului stoc de capital ar duce înapoi omenirea în era primitivă. PIB? Care PIB?

Daniel Dăianu – economist adjectiv

Alexandru Butiseacă

Cum se face că eminentul economist DD în presă ori la televizor foloseşte un limbaj tehnic, moderat, fără prea multe adjective (pentru care este foarte apreciat de mass media), iar în spaţiul academic atunci când este interpelat devine foarte vehement? Se pare că, atunci când argumentele iţi lipsesc, predilecţia pentru adjectiv triumfă.

Sigur că atunci când DD este invitat în vreo emisiune să-şi exprime opiniile, datorită lipsei de limpezime a ideilor şi limbajului tehnicizat, nu prea are din păcate audienţă. Recomand următorul experiment redactorilor de televiziune: contraziceţi-l. Vă asigur că ratingul va sări în aer odată cu schimbarea macazului:
„Politicile voastre s-ar aplica pe Marte…, din cauza voastră s-a întâmplat ce s-a întâmplat,…. am mai auzit şi la Banca Naţională astfel de voci stupide, îmi pierd timpul cu voi…, voi sunteţi în stare să predaţi macroeconomie?… Băăă, mai citiţi băăăă, că habar n-aveţi ce se întâmplă în lumea asta, staţi între patru pereţi. Băăă, voi nu aţi luat în viaţa voastră decizii, staţi între patru pereţi şi citiţi, nu aveţi copii! Sunteţi economişti de Evul Mediu!”

Probabil acea voce de la BNR este Lucian Croitoru, economist care a lucrat “între patru pereţi” pentru FMI. Deoarece “Croitoru identifică trei vinovaţi pentru producerea crizei, respectiv băncile centrale, politicienii şi reglementatorii.Intervenţiile statului în economie (măsuri keynesiste) reprezintă un “pas mare într-o direcţie greşită”, Domnia sa a explicat că recurgerea la măsuri keynesiste poate duce la pierderea încrederii, aşa cum s-a întâmplat după al doilea Război Mondial, şi la o inflaţie mai mare, ca în anii ’70.” (sursa)

Liberalism – Etatism? Dezbatere? Aş! Statul sau piaţa nu mai reprezintă o dilemă pentru DD. Balanţa remuneraţiei a înclinat în favoarea primei. Dacă sunt situaţii când statul greşeşte? Dereglementare? “Băăă, sunteţi economişti de Evul Mediu”. Fiind întrebat de DD dacă este nevoie de bancă centrală şi de politicile de supraveghere ale acesteia, un distins profesor nici nu a apucat să răspundă bine că taifunul adjectival s-a îndreptat asupră-i.

Citarea (selectivă, bineînţeles) lui Hayek se pare că este bună doar atunci când probează considerentele domniei sale. Ea este invocată pour la bonne bouche, cu morala cinicului care gândeşte: Eat dessert first, you may not live long enough to get it! Moderatorul dezbaterii Liberalism – Etatism, l-a rugat să admită că statul poate greşi prin diversele reglementări la fel cum o pot face şi forţele pieţei. Urmarea?
- “Voi nu înţelegeţi băă, riscul sistemic ….băă, piaţa e imorală”
- „Însă, domnule profesor, salvarea de la faliment a coloşilor cu picioare de lut pe spinarea contribuabililor americani cât de morală a fost?
- „Hai.. băă.. voi nu aţi luat decizii niciodată!”
- „Am luat decizii cu caracter privat”, afirmă blând un distins coleg

Ne iertati Măria-Ta că v-am pus autoritatea bruxelliană la îndoială, însa am fost dezabuzaţi de discrepanţa dintre sulimeneala amenităţii dvs. prin spaţiul media şi expectoraţiile imunde din spaţiul academic. Vă înştiinţăm că ne aşteptăm cu pioşenie anatema într-un moment în care, vorba lui Andrei Cornea, dintre vechii noştri prieteni unii tac intimidaţi, alţii susură complice.

Sper că am folosit destule adjective în replică. Nu ne rămâne decât să ne amintim ce scria vetustul, nu-i aşa, Ludwig von Mises:
“Ceea ce tratează aceşti specialişti, în lecţiile şi publicaţiile lor, nu este teoria economică, ci doctrinele diverselor grupuri de presiune. Fiind neştiutori în domeniul teoriei economice, ei nu se pot feri să cadă pradă ideologiilor acelora care urmăresc privilegii speciale pentru grupurile din care fac parte. Chiar şi specialiştii care nu pactizează explicit cu vreunul dintre grupurile de presiune şi care pretind că se menţin pe palierul unei neutralităţi superioare, îşi însuşesc inconştient tezele esenţiale ale doctrinei intervenţioniste.”

Notă adăugată de Bogdan Glăvan: Rândurile de mai sus se datorează puternicei impresii lăsate de profesorul Daniel Dăianu vineri, în Aula ASE, la prima conferinţă din cadrul dezbaterii Liberalism-Etatism

Daniel Dăianu: de la “eşecul pieţei” la eşecul dezbaterii civilizate

Vineri am participat la prima întâlnire dintr-o serie de dezbateri organizate de Societatea Română de Economie (SOREC), intitulată Liberalism – Etatism. Această întâlnire l-a avut ca actor principal pe Daniel Dăianu. Nu vreau să mă refer în detaliu asupra prelegerii în sine, am criticat ideile autorului în cartea mea şi în diverse articole pe acest blog, de exemplu aici şi aici.

În discursul său, Daniel Dăianu a reiterat o serie de argumente care îl califică drept un liberal în sensul american al termenului. Retorica şi gestica autorului au contrastat puternic cu atitudinea liberală de toleranţă, iar “open-mindedness“-ul dovedit în timpul sesiunii de Q&A a fost complet incompatibil cu filozofia open-society pe care o promovează verbal. Ca fapt divers, am remarcat că în timpul speech-ului – axat, cum era de aşteptat, pe problematica crizei actuale – ori de câte ori se referea la eşecul pieţei domnul Dăianu se apropia excesiv de microfon ridicând tonul; în schimb, când amintea erorile guvernelor manifesta o clară tendinţă de a se îndepărta de pupitru şi de a micşora volumul vocal. Nimic nu prevestea însă ce a urmat.

În faţa criticilor (formulate cu întreaga consideraţie cuvenită) care i-au fost aduse de câţiva participanţi la dezbatere, profesori la ASE şi Universitatea Româno-Americană, Daniel Dăianu a reacţionat vehement, audienţa fiind şocată de atacurile la persoană care se succedau cu viteza maximă permisă de debitul verbal al autorului, de intoleranţa faţă de cei care exprimau păreri contrare. (Exact genul de atitudine de care dau dovadă şi criticii mei anonimi, de altfel. Încep să cred că critica „fundamentalismului pieţei”, a „prizonieratului în modele abstracte”, în fine, promovarea „pragmatismului” se face cu înjurături!) Încă o dată s-a dovedit că diversitatea de idei este bine-venită doar atât timp cât părerile celui care o agită nu sunt contrazise!

Revenind la textul supus discuţiei, nu vreau să creadă cineva că mă despart total de ce susţine Daniel Dăianu. De exemplu, sunt de acord cu următoarele afirmaţii:
• Libertatea economică nu este sinonimă cu lipsa reglementării
• Avem nevoie de un compas moral
• Nu toate inovaţiile financiare sunt bune
Mă despart însă de Daniel Dăianu atunci când vine vorba să stabilim provenienţa regulilor, cine să ofere compasul moral, respectiv cine să decidă care inovaţii sunt rele.

Există în textul său următoarea frază:
„Aşa cum traficul rutier are nevoie de reguli şi semafoare pentru a proteja vieţile oamenilor, tot aşa economia de piaţă are nevoie de reglementări care să limiteze pagubele colaterale şi să sporească producţia de bunuri publice.”
Îmi permit să corectez declaraţia de mai sus. Comparaţia corectă este următoarea:
„Aşa cum traficul are nevoie de reguli şi semafoare, tot aşa acţiunile economice neîngrădite trebuie să fie încadrate în reguli.”

Când se referă la circulaţia rutieră, domnul Dăianu are în vedere faptul că în absenţa indicatoarelor şi a semafoarelor oamenii ar fi liberi să circule pe unde vor, cum vor, ceea ce ar fi evident un haos. La fel ar sta lucrurile dacă, în general, fiecare ar avea libertatea de a pune mâna pe resurse prin orice mijloace. În fond, circulaţia haotică nu este decât un caz particular de acţiune discreţionară neîngrădită – după modelul „fac ce vreau”. Iar circulaţia semaforizată nu este decât un caz particular de exercitare a libertăţii de acţiune (circulaţie) în cadrul unor reguli.

Economia de piaţă nu înseamnă dobândirea de resurse prin orice mijloace. Ea presupune libertatea de acţiune a indivizilor în cadrul drepturilor de proprietate. Respectarea drepturilor de proprietate privată este regula esenţială care trebuie respectată pentru ca interacţiunea indivizilor să se numească „piaţă”. De aceea, critica pieţei ar trebui să înceapă din acest punct. Toate criticile care pun accent pe “anarhismul” pieţei eşuează în a înţelege „ordinea” pieţei. Din păcate pentru contestatari, din fericire pentru tinerii discipoli ai economiei, o bibliotecă întreagă (ca şi common sense-ul invocat de Daniel Dăianu) susţin cele spuse de mine.

Lecturaţi Simon Johnson, că nici nu ştiţi ce pierdeţi

Simon Johnson, profesor la MIT, a fost economist-şef la FMI în perioada 2007-2008. În acest articol, pe care l-am descoperit abia acum, face una din cele mai pertinente analize a cauzelor crizei financiare pe care le-a scris un economist neoclasic. Spre deosebire de alţi „tehnocraţi”, Johnson arată că descifrarea cauzelor crizei trebuie să înceapă cu recunoaşterea hazardului moral, a legăturilor strânse dintre bancheri – pe care îi numeşte oligarhi – şi stat. În articol aplică excelent teoria rent-seeking şi a capturii statului pentru a arăta cum acordarea implicită şi explicită de privilegii unei clase antreprenoriale este responsabilă pentru distorsiunile economice grave dezvăluite de criză. El afirmă că acest proces nu este unul recent, ci se întinde înapoi în istorie. Ba mai mult – şi aici simt nevoia să aplaud – arată cum toate crizele din ultimele decenii, sunt datorate în esenţă acestui fenomen. Practic arată cât de inutile sunt abordările (precum cea a lui Paul Krugman) care încearcă să stabilească taxonomii artificiale, împărţind crizele în… „de balanţă de plăţi”, „de curs de schimb”, „de datorie externă” ş.a.m.d.

Una peste alta, faptul că îmbrăţişează un soi de teorie embrionară a exploatării şi claselor sociale – ceva între teoria marxistă şi teoria Şcolii Austriece – mi se pare remarcabil. Citez câteva fragmente dintr-un material relativ amplu:

Typically, these countries are in a desperate economic situation for one simple reason—the powerful elites within them overreached in good times and took too many risks. Emerging-market governments and their private-sector allies commonly form a tight-knit—and, most of the time, genteel—oligarchy, running the country rather like a profit-seeking company in which they are the controlling shareholders. When a country like Indonesia or South Korea or Russia grows, so do the ambitions of its captains of industry. As masters of their mini-universe, these people make some investments that clearly benefit the broader economy, but they also start making bigger and riskier bets. They reckon—correctly, in most cases—that their political connections will allow them to push onto the government any substantial problems that arise.

But there’s a deeper and more disturbing similarity: elite business interests—financiers, in the case of the U.S.—played a central role in creating the crisis, making ever-larger gambles, with the implicit backing of the government, until the inevitable collapse. More alarming, they are now using their influence to prevent precisely the sorts of reforms that are needed, and fast, to pull the economy out of its nosedive. The government seems helpless, or unwilling, to act against them.

Of course, the U.S. is unique. And just as we have the world’s most advanced economy, military, and technology, we also have its most advanced oligarchy.

By now, the princes of the financial world have of course been stripped naked as leaders and strategists—at least in the eyes of most Americans. But as the months have rolled by, financial elites have continued to assume that their position as the economy’s favored children is safe, despite the wreckage they have caused.

Referitor la iniţiativele politice recente de a amenda sectorul financiar pentru excesele sale, poziţia lui Johnson este ireproşabilă. Cele câteva fraze la care am avut acces dintr-un articol scris în Financial Times spun tot:

The last few weeks of political developments around the American-European financial system make us feel like we are back in the USSR. During the final years of communism’s decline, Soviet bureaucrats argued for futile tweaks to laws that would crack down on speculators and close “loopholes” – all in the vain hope they could keep the unproductive system of incentives intact. The US, UK and key European countries are now making the same errors. Rather than recognising the dangerous systemic failures in our financial system, their leaders are proposing bandages that can – at best – only postpone another, possibly much larger, meltdown. There is growing recognition that our financial system is running a doomsday cycle.

Celor interesaţi le recomand această bază de date unde pot găsi mai mult din articolele lui Johnson pe tema crizei.

La final, am o singură observaţie. În ciuda perspicacităţii greu de egalat în tabăra principalului curent academic, Simon Johnson cade în final pradă celei mai periculoase capcane intelectuale. Soluţiile pe care le propune pentru evitarea crizelor aduc în prim-plan tot rolul statului. Johnson este încă suficient de naiv să creadă că, cumva, statul a fost corupt de elite şi că, dacă schimbăm elitele, lucrurile ar putea merge bine. În opinia mea, aici lucrurile stau fix invers. Statul este cel care corupe; statul – adică iluzia că mijloacele politice (în esenţă impozitare şi redistribuţie) pot promova bunăstarea socială. Soluţia veritabilă este minimizarea statului prin conştientizarea acestei iluzii.

Relativismul inflaţioniştilor: ce ne spune Olivier Blanchard

Economistul-şef al FMI, Olivier Blanchard, expune într-un recent interviu în Wall Street Journal una din slăbiciunile fundamentale ale adepţilor politicii monetare: veşnica bâjbâiala după optimizarea producţiei de bani.

Ce aflăm de la Blanchard? Că până să izbucnească criza, experţii guvernamentali considerau drept optimă o rată a inflaţiei de 2%. Pe baza ideii că o inflaţie prea mică e rea pentru economie, iar o inflaţie prea mare aşijderea – teorie frumos exprimată de graficul următor, desenat de profesorul Paul de Grauwe.

Încă înainte de statornicirea acestui inflationist consensus, s-a ridicat următoarea nedumerire legitimă: de ce să fie ţintită o inflaţie de 2% şi nu una de 1% sau de 3%? Nici Paul de Grauwe, nici alt economist nu a putut elucida această problemă, singura explicaţie oferită fiind aceea că “there is an optimum rate of inflation p* greater than zero for which the difference between benefits and costs is at its maximum” (de Grauwe, p. 206). Ceea ce este, desigur, o ofertă de nerefuzat: nu poţi contrazice niciodată politica monopolului care gestionează emisiunea monetară! Un lucru e clar: inflaţia trebuie să fie 2%, fiindcă aşa… iese la regresie (altă rimă n-am găsit).

Ei bine, viaţa e schimbătoare, aşa că economiştii şi-au schimbat poziţia după criză. Spune Blanchard:
“De fapt, nu aveam niciun motiv pentru care să folosim ţinta de 2% în loc de 4% (Vedeţi? Ce vă spuneam?!) 2% nu înseamnă stabilitatea preţurilor. Între 2% şi 4% costul inflaţiei nu este semnificativ… Dacă ar fi să aleg o ţintă de inflaţie astăzi, m-aş pronunţa pentru o ţintă de 4%… Când ajungem la cifre mai mari – 10% şi peste – oamenii resimt incertitudinea.”

Bun, nu cred că există o replică mai bună decât reluarea întrebării de fond: de ce 4% şi nu 6%? De ce 10% şi nu 15%? Viaţa e schimbătoare!

Articol despre liberalism şi libertarianism

Doresc să semnalez traducerea de către Centrul pentru Economie şi Libertate a unui articol deosebit scris de J. H. De Soto. Articolul este foarte util şi, cu câteva excepţii/observaţii notabile, dar care nu îi afectează fondul, sunt de acord cu ideile pe care le conţine.

Excepţiile se referă în principal la (1) utilizarea excesivă a argumentului hayekian al informaţiei dispersate pentru critica intervenţionismului şi (2) absenţa consideraţiilor de ordin moral în analiza libertarianismului.

Un blog bun

Am descoperit recent blogul lui Cristian Păun. Sunt absolut încântat că încă un economist român are curajul să facă pasul înainte şi să-şi împărtăşească ideile publicului larg, mai ales că sunt ideile în care cred şi eu. Citiţi şi convingeţi-vă. Aşa profesor, aşa blog. Îi urez colegului meu, pe care încă nu am apucat să îl cunosc, mult succes în diseminarea educaţiei economice de calitate.

Economiştii keynesieni s-au aflat la cârmă înainte de criză

La modul general, ni se spune că neoliberalismul a adus criza. În particular, vina este aruncată pe economiştii market-friendly care ar fi promovat din sânul administraţiei guvernamentale politicile care ar fi pavat drumul către marasmul financiar actual.

John Taylor de la Stanford a realizat graficul de mai jos, pentru a ne arăta compoziţia Council of Economic Advisors în funcţie de originea diplomei de doctor a membrilor săi. După cum se vede, numărul economiştilor asociaţi cu Şcoala de la Chicago a atins nivelul maxim în timpului mandatului Reagan, după care a tins vertiginos către zero. În schimb, numărul economiştilot şcoliţi în stupul keynesian de la MIT sau Harvard a crescut la fel de vertiginos, în ultimele două decenii. Ups!

Stiglitz şi “erorile majore” din gândirea economică

J. Stiglitz a acuzat iarăşi breasla economiştilor că se face vinovată pentru producerea crizei, deoarece a căzut pradă unor “erori majore”, de care gândirea economică trebuie să se debaraseze pentru ca astfel de evenimente să nu se mai repete. Potrivit lui Stiglitz, ipoteza că piaţa funcţionează eficient deoarece agenţii economici acţionează raţional, pe bază de informaţii complete, este falsă.

Deşi mă opun radical teoriilor de inspiraţie keynesiană pe care le propagă Stiglitz, Krugman şi alţii (la noi Daniel Dăianu, Liviu Voinea), nu sunt în dezacord total cu cele de mai sus. În fond, Stiglitz îşi bazează discursul pe o observaţie corectă: cunoaşterea (informaţia) perfectă este o iluzie, oamenii mai comit şi erori, adică piaţa nu funcţionează impecabil. Stiglitz nu afirmă nimic original. Keynes a spus acelaşi lucru cu multe decenii în urmă, când blama “spiritele animalice” pentru inconsistenţa cu care funcţionează piaţa (care ba cade în recesiune, când intră într-un boom). Toate bune şi frumoase.

Apropos de inconsecvenţă, comportamentul keynesienilor în frunte cu Stiglitz ilustrează la perfecţie cele spuse mai sus. Căci ei nu zic că incertitudinea şi iraţionalitatea sunt general valabile, ci că acestea afectează doar sectorul privat, în vreme ce sectorul public este la adăpost de aceste „imperfecţiuni” şi funcţionează ireproşabil. Cum ar veni, Stiglitz în calitate de investitor sau consumator nu este în stare să facă alegeri raţionale, pe când Stiglitz în calitate de ministru acţionează eficient! Acest mod de gândire stă la baza teoriei „salvaţioniste” a statului („Noroc că ne salvează guvernul din criză!”)

Să fim serioşi, dacă este adevărat că acţiunile indivizilor nu se îmbină întotdeauna într-un mod eficient (ceea ce nu mă îndoiesc), atunci acest lucru este adevărat în toate cazurile: şi pentru firme şi pentru agenţiile de stat; şi pentru investitorii privaţi şi pentru bugetarii „ordonatori de credite”. Ba mai mult, aşa cum Hayek şi alţi gânditori (mult mai consecvenţi) au arătat, incertitudinea şi ignoranţa nu dispar atunci când intră în joc guvernul. Din contră, intervenţiile top-down, investiţiile planificate central şi reglementările sunt nimic mai mult decât un „salt în ceaţă”, măsuri pe care le putem caracteriza ca mai lipsite de raţionalitate decât orice acţiune privată calculată.

Doar pentru a vă pune pe gânduri, încerc să detaliez un pic problema. Să presupunem că guvernul descoperă că actuala alocare a resurselor este nepotrivită (prea mult şomaj, prea puţine autostrăzi, you name it). Înainte de a lua vreo măsură corectivă, experţii guvernamentali ar trebui să se gândească măcar la câteva întrebări:
• De unde ştim că agenţii privaţi nu au luat în calcul această stare de fapt în formularea acţiunilor lor viitoare? Adică, de unde ştie guvernul că anticipările indivizilor sunt eronate? Vă rog să observaţi cât de important este acest lucru, căci intervenţia guvernului nu trebuie să ţintească la modificarea stării actuale, ci la asigurarea echilibrului în perspectivă. Ceea ce ne face să ne întrebăm, mai departe,
• De unde ştie guvernul ce s-ar fi intâmplat daca nu ar fi luat nici o măsură, care ar fi fost situaţia economiei în absenţa intervenţiei? Poate că piaţa şi-ar fi revenit de la sine, ca să zic aşa, fără terapia „stimulării” guvernamentale.
• În fine, de unde ştie guvernul că oamenii nu anticipează intervenţia şi nu o iau în calcul în formularea propriilor anticipări? Pentru că dacă acest lucru se întâmplă, atunci toate efectele politicii anti-criză (fie bune, fie rele) se duc de râpă.

Dacă aceste întrebări v-au pus pe gânduri, atunci este suficient. Înseamnă că nu mai trebuie să vă vorbesc despre dificultăţile cu adevărat majore ale keynesianismului: incongruenţa dintre interesul privat şi interesul public (deh, ce să-i faci, guvernanţii sunt oameni şi ei, mai poftesc!), incapacitatea de a afla preferinţele indivizilor (dacă guvernul dă bonuri de masă înseamnă că oamenii vor mânca mai bine?), imposibilitatea de a calcula economic – cu impact major asupra asumării riscului şi distorsionării economiei.

Economiştii trebuie să se bazeze pe cifre?!

Cu doar câteva zile înainte de intrarea în vacanţă, seara târziu, într-o universitate aproape pustie, îmi întâlneam masteranzii la seminarul de „Economie monetară comparată” (Nu, studenţii nu mă aşteptau fiindcă sunt vreun profesor apreciat în mod particular, ci pentru că doar un maniac ca mine îi putea chema taman atunci, pe viscol, la un debate cu participare obligatorie!) Una dintre studente mi-a spus la un moment dat că găseşte dificil să stăpânească noianul de cifre şi date statistice – presupusă calitate a unui bun economist – dând ca exemplu cartea mea. Ceea ce mi-a oferit un bun prilej pentru o „paranteză” mai lungă despre menirea economistului. I-am replicat că eu însumi mă consider unul dintre cei mai slabi memoratori de cifre (şi nu numai) din lume.

Nu sunt în stare să redau cifrele pe care le prezint la cursurile predate (cine mai ştie care a fost ţinta de inflaţie anul trecut?!) la doar câteva zile după ce am predat cursul respectiv; nu am reuşit să memorez alt număr de telefon decât cel propriu; cu greu am reţinut numărul de înmatriculare al propriei maşini (ţin minte, ca exemplu amuzant, că la un moment dat portarul m-a oprit pentru a-mi cere câteva informaţii necesare permisului de parcare, inclusiv numărul de înmatriculare, iar eu era cât pe-aci să cobor din maşină şi să mă duc în faţa capotei motorului pentru a-l citi!), folosesc aproape acelaşi password pentru toate website-urile care îmi cer acest lucru de frică să nu îl încurc; îmi amintesc un alt fapt amuzant petrecut în facultate, la examenul de istorie economică, când profesorul îmi cerea să precizez anul în care s-au petrecut anumite evenimente predate, iar eu îi răspundeam invariabil „Pe la mijlocul secolului al XVII-lea” sau „În ultima parte a secolului al XIX-lea”; sau că am fost incapabil să învăţ la „Comerţ internaţional”, însă am luat o onorabilă notă 8 graţie doamnei asistente (Gabriela Drăgan, actual Decan al Facultăţii de R.E.I la ASE – Mulţumesc mult!) care i-a şoptit profesorului că scrisesem un eseu deosebit la seminar – Mulţumesc doamnă!; PIN-ul cardurilor este o eternă necunoscută, cu o singură excepţie; codurile de interfon la adresele pe care le frecventez le aflu întotdeauna dând în prealabil un telefon locatarului ş.a.m.d.

Menţionez că am acest defect în ciuda pasiunii pentru matematică, pe care am moştenit-o de la tatăl meu şi pe care mi-a cultivat-o în timpul liceului senzaţionalul profesor D. M. Bătineţu-Giurgiu (l-am redescoperit recent aici).

Însă nu despre mine vreau să vorbesc. Am folosit această lungă introducere pentru a oferi un răspuns celor care cred că economiştii trebuie să ofere cifre; celor care mă întreabă, mai ales după ce au citit ultimul capitol al cărţii mele, pe ce mă bazez în argumentele mele, celor care m-au întrebat dacă am făcut vreo evaluare cantitativă înainte de a susţine, de pildă, reducerea cotei unice la 10%. Tuturor acestora le răspund: Nu.

Nu, economiştii nu trebuie să se bazeze pe cifre. Şi nu, nu am făcut nicio evaluare înainte de a susţine reducerea impozitării. Pur şi simplu nu cred că este important. Credeţi că cei care au introdus impozitul forfetar au făcut vreo analiză cost-beneficiu? Credeţi că că autorităţile care sunt plătite pentru a face prognoze nu se ghidează după principiul „timpul trece, leafa merge, noi muncim (estimăm) cu spor”? Nu, nu am făcut nicio estimare. Uitaţi-vă la estimările „profesioniste”, în orice domeniu, să zicem creştere economică sau deficit bugetar. Anul acesta previziunile referitoare la creşterea economică au fost revizuite de câteva ori, de la +1% la -9%! Şi atunci despre ce vorbim? Ce importanţă au aceste evaluări?

Dar există un motiv mai important în spatele poziţiei mele anti-cantitative. Vă întreb, incriminarea şofatului sub influenţa alcoolului trebuie să se bazeze pe date statistice? Adică trebuie să vedem câţi dintre cei care beau şi se urcă la volan comit accidente şi cum variază gravitatea accidentelor cu magnitudinea alcoolemiei, să comparăm aceste date cu probabilitatea comiterii unui accident fără legătură cu consumul de alcool şi abia pe urmă să decidem vreo măsură în acest domeniu? Este ridicol.

Este la fel de ridicol să ne întrebăm cum vor varia încasările bugetare, numărul de şomeri şi încasările din accize dacă reducem impozitarea profitului sau a venitului personal. Aceasta măsură este benefică din principiu, nicio analiză statistică nu o poate justifica mai mult decât o face logica economică.

Cu cât presiunea fiscală este mai redusă cu atât încurajăm acumularea de capital şi dezvoltarea. Cu cât economia este mai liberă, cu atât resursele sunt alocate mai eficient. Oare interzicerea violului se bazează pe vreun studiu „de impact” asupra bunăstării sociale? (Chiar aşa, nu e nimeni curios?!) Nu, ci pe respectul drepturilor individuale. Atunci de ce trebuie să avem studii care să justifice reducerea exproprierii?! Analize care să estimeze efectele retrocedărilor sau privatizării? Oare respectul drepturilor de proprietate şi libertăţii persoanei trebuie câştigat cu regresii statistice?

Nu avem nevoie de evaluări pentru a solicita desfiinţarea BNR sau a ministerului turismului. În primul caz eliminăm un monopol, iar monopolul este rău, nu-i aşa economişti dumneavoastră? Nu avem nevoie de studii pentru fundamentarea unei ţinte de inflaţie. Emisiunea monetară discreţionară este nocivă prin definiţie, aşa cum o probează cu vârf şi îndesat experienţa recentă. În al doilea caz vorbim despre o instituţie absolut, dar absolut inutilă într-o economie de piaţă. Aşa cum nu există un minister al frizeriilor nu ar trebui să existe nici unul pentru turism. Nu avem nevoie de evaluări pentru a cere desfiinţarea legii salariului minim sau dezincriminarea consumului de droguri. Cei care susţin prohibiţia muncii sau a drogurilor – ei, nu eu – ar face ei bine să îşi găsească măcar un premiant Nobel care să le valideze pretenţiile!

Economiştii trebuie să se bazeze pe puterea raţionamentului. Cifrele nu pot compensa logica. Ce-i drept, o pot ilustra (de asta public grafice pe acest blog).