Școala Austriacă de economie ajunge mainstream

Lume – lume, economiști onorabili, în caz că ați crezut că Școala Austriacă de economie este vreo colecție exotică de învățăminte este cazul să vă schimbați urgent părerea. Pentru că alți doi economiști mainstream de prim rang au făcut-o deja. Este vorba de Douglas Diamond și Raghuram Rajan de la University of Chicago, care au scris recent o lucrare substanțială (46 pagini) în care reacreditează teoria austriacă a ciclului. Acum, între noi fie vorba, teoria în speță nu a fost niciodată discreditată de fapte, ci doar de… băieții deștepți precum Keynes care și-au dat seama că e mai util să ceri statului să intervină în economie… ca să facă ei bani la bursă. Diamond și Rajan și-au dat seama că e momentul adevărului. Și nu doar că îi menționează pe Ludwig von Mises și Friedrich Hayek (cu Prices and Production, despre care Milton Friedman a spus odinioară că este neinteligibilă!) ba chiar îl citează pe Murray Rothbard.

Câteva paragrafe:

Pornim cu un model în care întreprinzătorii împrumută bani de la bănci pentru a investi în proiecte de durată. Băncile împrumută ele însele de la public… Indivizii își depun sumele în bănci în schimbul unor creanțe disponibile la cerere…
Odată ce publicul și-a depus capitalul și proiectele de investiții au fost inițiate, indivizii se pot confrunta cu o nevoie neașteptată de a retrage depozitele. O posibilitate este ca ei să sufere un șoc advers asupra capitalului care să îi determine să își diminueze activele financiare și să consume… Astfel, cererea publicului pentru bunuri de consum poate crește substanțial. Noi ne concentrăm pe acest motiv (care are antecedente în Școala Austriacă a lui Mises și Hayek).

Bine, Diamond și Rajan nu explică cum poate să apară acest șoc advers, se mulțumesc să îl postuleze din pălărie. De fapt, criza nu apare din senin ci tocmai din cauză că finanțarea proiectelor de durată se face prin distorsionarea alocării resurselor (folosirea depozitelor la vedere pentru creditare, multiplicarea masei monetare ș.a.m.d. povestea știută. În fine. Autorii ne mai spun că, pe măsură ce oamenii își retrag depozitele, sistemul bancar crapă, pentru că lichidarea activelor bancare nu poate ține pasul cu lichidarea pasivelor, adică a depozitelor. Și… acum e acum:

Guvernul poate viola oricând drepturile de proprietate și poate păstra sistemul bancar intact – de exemplu, prin impozitarea publicului și redistribuția banilor către bănci (sau, ceea ce înseamnă același lucru, prin creditarea băncilor la o rată a dobânzii preferențială). Acest soi de bailout reduce consumul societății și limitează lichidarea proiectelor de investiții. Se știe foarte bine că bailout-ul anumitor instituții generează stimulente perverse ex ante.

După care repetă:

Nu suntem primii care pun crizele pe seama discordanței dintre durata lungă a investițiilor și structura temporală a consumului în timpul expansiunii. Această viziune poate fi trasată înapoi în timp până la von Mises și Școala austriacă. Mises a arătat cum din cauza unei rate a dobânzii artificial scăzută, indusă de expansiunea creditului, procesul de producție a noilor bunuri este excesiv de lung în comparație cu toleranța publicului de a-și amâna consumul.

Eu de aici am înțeles un lucru. Cei care nu au citit Human Action sau Man Economy and State nu se pot numi economiști chiar dacă au trei doctorate. Ce nu am înțeles este de ce a ținut secret până acum Diamond că l-a citit pe Rothbard, ba chiar că a învățat din el. Probabil că explicația ține tot de stimulente (de care am vorbit aici)

Adrian Vasilescu – reflecții despre ghinion și lipsa de inspirație

Adrian Vasilescu este un personaj cheie al analizei economice. Poate că nu are putere de decizie (oficial, cel puțin), însă puterea sa de convingere și impactul la public al discursului său sunt atât de mari încât domnul Vasilescu este, pardon de expresie, un mogul al explicației economice în România. Ori de câte ori apare vreo problemă care se cere interpretată, mass-media cere opinia lui Adrian Vasilescu. Niciun economist nu-l contrazice, niciun politician nu îndrăznește să-l critice. He’s the man – dacă facem abstracție, desigur, de șeful său, guvernatorul BNR, ale cărui apariții publice mai rare nu-i asigură statutul de care vorbeam mai sus.

M-am tot întrebat, de unde vine această imagine favorabilă? Probabil că răspunsul are mult de-a face cu figura sa de bunic blajin. Chipul său prietenos și vorba domoală hipnotizează publicul și îl convinge (printr-un mecanism descifrabil psihologic) de valoarea și adevărul spuselor sale.

Este o uriașă eroare. Adrian Vasilescu deține poate multe calități dar una îi lipsește cu siguranță: cea de economist. Cumsecădenia este o calitate în sine, dar ea nu este însoțită obligatoriu de înțelepciune – și cu atât mai puțin de capacitatea de a descifra economia. Ce justifică acest verdict? Recentul interviu pe care Adrian Vasilescu l-a oferit revistei 22 este suficient. Din acest interviu aflăm, am putea spune, concepția despre lume și viață a domnului Vasilescu. Citiți-l și nu vă mai trebuie nimic; restul sunt detalii, amănunte, precizări; explicațiile legate de evoluția cursului de schimb sau a ratei dobânzii sau a deficitului bugetar – de ce o ia în sus și nu în jos sau viceversa – sunt simple tehnicalități.

Extrem de important, din interviu aflăm de ce a eșuat comunismul. Chiar așa, de ce credeți? Ei bine, pentru că Ceaușescu nu a avut noroc și, pe alocuri, a fost lipsit de inspirație.

Parafrazându-l pe Talleyrand, cred că Ceauşescu a fost un om fără noroc…

Diplomaţia românească a luptat nu ştiu câţi ani ca să aranjeze o vizită a lui De Gaulle în România… Şi iată că, după atâta tevatură, după atâta muncă şi atâtea eforturi, De Gaulle primeşte invitaţia şi-i dă curs, numai că, tocmai când era în vizită la noi, au început manifestările în Franţa. Era în mai 1968. Puţin mai târziu urma un referendum şi el pleca de la putere, deci tot efortul a fost degeaba…

Pe urmă, Ceauşescu a făcut o combinaţie cu şahul Iranului. Pe baza înţelegerilor şi prieteniei cu şahul, a pus temeliile unei industrii de prelucrare a petrolului cam pentru 35 milioane tone de petrol, când toată producţia noastră era de sub 10 milioane de tone. Şi iată, cade şahul Iranului şi creşte şi preţul petrolului. Cât era 2 dolari barilul de petrol, industria noastră, pregătită să proceseze 35 milioane de tone, era foarte profitabilă. Dar când a explodat preţul petrolului, de la 2 dolari barilul s-a dus undeva în cer, toată industria noastră n-a mai fost profitabilă. Am menţinut-o cât am menţinut-o, chiar până în 89, dar nu a mai adus profit.

Ceauşescu a avut o relaţie specială cu Nixon, a avut o inspiraţie divină, aş putea să spun, că în timpul cât Nixon nu era încă preşedinte, era cam pe linia a doua, a făcut un turneu în zona asta şi toţi şefii de stat europeni l-au plasat unor demnitari de rangul doi-trei. Ceauşescu s-a decis să-l primească şi Nixon n-a uitat, când a devenit preşedinte, a venit să-l viziteze pe Ceauşescu. Dar a căzut şi Nixon.

Ceauşescu a avut o relaţie specială cu Willy Brandt… Dar a căzut şi Willy Brandt.

Până aici a fost ghinion. Acum vine lipsa de inspirație:

Împrejurările astea l-au făcut pe Ceauşescu să-şi mute atenţia dinspre Occident spre Orient şi l-a impresionat mai mult Coreea. Modelul coreean a câştigat teren, i-a schimbat total modul de a gândi, modul de a lucra şi tot ce ţinea de viaţa noastră. România a devenit o economie închisă, o ţară închisă. Nu mai făceam importuri, nici de tehnologie, nici de informaţii. Inginerii nu mai aveau informaţii despre ce se întâmpla în Occident. Cunoştinţele se înjumătăţeau repede, în toată lumea era o perioadă de dezvoltare, dar n-aveam acces la ele. Aşa că s-a dus de râpă şi industria.

Bine, spre meritul lui, Ceaușescu a sesizat că ceva nu e în regulă:

Noi batem toba cu restructurarea din 90. O spusese şi Ceauşescu, a încercat şi el o restructurare şi chiar a şi făcut un sistem de plan, mii de cercetători şi mii de economişti au lucrat la strategia lui Ceauşescu de restructurare. A rămas literă moartă că nu avea bani.

Ce să-i faci, un car de intenții bune nu pot învinge buturuga cu ghinion.

Deci, habar n-aveți. Dacă cumva credeți că socialismul nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor pentru că a disprețuit proprietatea privată (de unde risipa), pentru că a ignorant rolul stimulentelor în acțiunea umană (de unde zicala – “ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”), pentru că planificarea centrală nu produce altceva decât haos calculațional, desconsiderarea nevoilor indivizilor și înlocuirea lor cu dorințele arbitrare ale planificatorului (de unde deciziile arbitrare și egoiste) – dacă cumva credeți în toate aceste lucruri, atunci habar n-aveți. Ei aș! Comunismul a nu a dat roade din lipsă de noroc și de inspirație. Cât ghinion pe capul bieților dictatori! Dacă nu cădea de Gaulle și Nixon, dacă arabii nu scumpeau petrolul și dacă Ceaușescu nu se combina cu coreenii, atunci fiți convinși că prindeam din urmă SUA!

Și știți de ce? Pentru că factorul determinant fundamental al dezvoltării nu este proprietatea privată, acumularea de capital sau talentul antreprenorial, ci… organizarea muncii. Acesta e secretul:

“Ce credeţi că nu ştiu românii că nu ştiu?… nu ei, comuniştii, ci noi, românii, nu ştim şi nici nu vom şti multă vreme de aici încolo cum să organizăm munca. Şi din cauza asta nici nu vom fi bogaţi“. Nici până azi n-am învăţat să organizăm munca, dar nici nu ştim că nu ştim s-o organizăm…

Deci ăsta este managementul, totul fixat la milimetru, trupul, cu creierul, totul organizat perfect. Sufletul, lidershipul, înseamnă conducătorii care au viziune, care însufleţesc, care duc înainte. Iar colaborarea este cea care leagă lucrurile, sistemul care leagă totul între management şi leadership. De ce am spus toate astea? Am plecat de la Carol I. V-am dat un exemplu de management şi am spus că ăsta este lucrul cel mai semnificativ pentru mine, management înseamnă să funcţioneze totul ca ceasul. Dar degeaba funcţionează totul ca ceasul, dacă nu însufleţeşte nimeni maşina şi o lasă rece. Ce înseamnă leadershipul care însufleţeşte? Ce exemple de leadership teribil ştiu eu în lumea asta? Ştiu, de exemplu, că în primele clipe de război, Churchill s-a adresat poporului britanic şi i-a zis: „eu în clipa asta nu pot să vă ofer decât lacrimi, sânge şi muncă“.

Ați înțeles? La creșterea economică e ca la război, ca să zic așa. Nu merge cu piață și concurență, “organizare spontană” (Să-ți fie rușine, Friedrich Hayek!), “mâna invizibilă” (Adam Smith, stai jos, nota 2!). Nu. Esențial e altceva, esențial e managementul. Și liderul maxim. Dacă o națiune le posedă pe astea două, atunci capitalismul e pe primul loc din spate.

Dar românii nu au fost mereu ghinioniști, au mai avut și noroc. Da, am avut noroc cu benereul:

Dacă România intra în încetare de plăţi în 1999, creşterea economică de nouă ani, din 2000-2008, nu putea să aibă loc. Aşa că, iată lucrurile au mers în această ordine şi Banca Naţională şi azi are un rol foarte important, în sensul că este de multe ori, pe terenul de joc, jucător în apărare, salvează goluri unde ele sunt de multe ori gata făcute, cum se spune în fotbal.

Nu știu de ce domnul Vasilescu este atât de sigur că o criză profundă în 1999 ne-ar fi luat de la gură borcanul cu dulceață al creșterii economice de după 2000. Există o mulțime de țări care au trecut prin crize învâțând ceva din ele și dezvoltându-se mai abitir ulterior. Nici nu trebuie să privim prea departe, ci aproape, colea după graniță. De asemenea, nu știu nici de ce domnia sa consideră că această perioadă de creștere economică a fost atât de benefică. Doar dacă criza actuală nu are nicio legătură cu boom-ul nesustenabil și creșterea pe datorie din 2000-2008. Căci dacă are, înseamnă că boom-ul nu a fost tocmai un borcan de dulceață, iar dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că n-am pierdut prea mult odată cu ratarea crizei din 1999. Poate doar o oportunitate…

Ar mai fi multe de spus. De pildă despre rolul BNR în criza actuală. Adrian Vasilescu spune că responsabili pentru criză sunt alții, în niciun caz banca centrală:

Am văzut la televizor o scenă îngrozitoare cu oameni din nu ştiu ce localitate din Moldova, fugind disperaţi şi voci strigând „vin apele, vin apele“. Ei, de multe ori această imagine o am eu despre acei ani, 2004-2008, aşa veneau banii peste noi şi nu ştiam ce să facem cu ei, nu eram pregătiţi pentru a valorifica atâţia bani câţi intrau. Şi atunci, Banca Naţională a trebuit să joace un rol pe care puţini îl înţeleg şi îl apreciază. Deviza a fost: să nu lăsăm ţara să se înece în butoiul cu miere. Poate că pare o glumă. Dar nu e o glumă. Aici, la Banca Naţională, s-a înfiinţat o pensiune pentru surplusul de bani pe care nici populaţia, nici economia nu reuşeau să-i atragă, o pensiune în care banca centrală trăgea banii în plus de pe piaţă, îi aducea aici pe cheltuiala ei, oferindu-le un pat cald şi trei mese bune. Pentru că banii ăştia veneau aici şi stăteau. Ei nu puteau fi atraşi de companii – pentru că erau mulţi şi economia nu era pregătită să-i folosească…

Pentru că, dacă ar fi fost pe piaţă, ce produce moneda în exces? Inflaţie. Am fi avut inflaţie de nu o puteam duce şi, ca să nu avem inflaţie mare, BNR aducea banii aici, îi ţinea în rezervă şi le dădea drumul încetul cu încetul, pe măsură ce ei puteau fi absorbiţi. În acei ani în care cam toţi risipeau, banca centrală a adunat rezerva pe care o are acum, de 35 miliarde de euro, pe care o ţinem foarte strâns, pentru că, pe de o parte, asigură credibilitatea statului, iar pe de altă parte, asigură rezervorul din care e plătită datoria statului. Şi, totodată, această rezervă este un motiv de încredere că băncile au lichidităţi în orice clipă, că nu intră ţara în încetare de plăţi. Emisiunea monetară e bazată pe această rezervă. Noi am făcut emisiune monetară în funcţie de valuta care a intrat în ţară şi pe care am atras-o la Banca Naţională. Şi când emisiunea a fost în exces, am atras înapoi şi bani româneşti. A fost un joc de reglaje fine, Banca Naţională a stat cu arma la picior în fiecare clipă…

Mda, suntem în ceață rău de tot. Problema e tocmai emisiunea monetară, adică producția de lei de hârtie “bazată pe această rezervă”… de bani de hârtie! Prin politica dusă BNR a importat inflația străină. Într-o perioadă în care creditul în dolari și euro curgea gârlă, BNR a intervenit asupra cursului (so much for the free market) cumpărând valuta și oferind în schimb lei… din tiparnița proprie. A mimat funcționarea unui consiliu monetar. A creat un climat propice expansiunii creditului pe piața internă.

Deci, dacă BNR a stat pe ceva, atunci metafora potrivită nu este “butoiul cu miere”, ci cu “butoiul cu pulbere”. Istoria atestă numeroase cazuri de boom clădit pe inflația importată, grație politicii de fixare a cursului de schimb. Aici nu e vorba nici de ghinion, nici de proastă inspirație, ci de nesocotire a legilor economiei (și a istoriei). Dar legile economiei nu au încăput în amintirile domnului Vasilescu, așa că nici eu nu voi vorbi despre ele.

Bennett McCallum, lovitura de stat monetară și istoria care se repetă

Înainte de a vă spune ce zice Bennett McCallum, e bine să precizăm cine este dânsul. Vreun fundamentalist, te pomenești?! Nu, nu, nu vă agitați. Bennett McCallum – care în această săptămână a împlinit 75 de ani – este unul dintre cei mai faimoși economiști specializați în teorie monetară, printre cei mai citați din lume (mai frecvent decât unii laureați ai premiului Nobel)…, „tata” multor experți… în fine. Luna aceasta a ținut o prelegere la o conferință organizată de Banca Japoniei. Știți ce a spus acolo?

Că – ghinion de neșansă – banii de hârtie au apărut în SUA prin uzurparea ordinii monetare spontane de către stat. De ce? Cum de ce? Ca să stoarcă resurse prin inflație atunci când impozitarea clasică nu mai funcționa. Vă amintiți de Războiul civil? Guvernul nu avea bani pentru a plăti trupele și goanțele iar creșterea fiscalității era foarte impopulară; de asemenea, nu avea de la cine să se împrumute. Și atunci a născocit un plan: să emită monedă (greenbacks) și să îi oblige pe cetățeni să o utilizeze. Legea instituirii monedei oficiale (legal tender) a fost întâmpinată cu mare opoziție în Congres, dar guvernul i-a amenințat pe parlamentari că, dacă nu o votează, în 30 de zile statul se va afla în imposibilitatea achitării plăților curente.

Sună cunoscut? Ceva asemănare cu vreun program de… austeritate? Nu vă grăbiți.

Ideea este că emisiunea monetară s-a făcut cu încălcarea prevederilor constituționale:

Din aceste prevederi rezultă foarte clar că perspectiva oferită de Constituție este că regimul monetar al națiunii este etalonul metalic – fie unul bazat pe utilizarea aurului sau argintului, fie un sistem bimetalic, bazat pe utilizarea ambelor metale.

Acum, că ne-am pus de accord, să trecem la picanterii. Se pare că prin 1869 un anumit domn Griswold care îi împrumutase niște dolari unui anumit domn Hepburn înainte de instituirea banilor de hârtie (greenbacks) l-a dat în judecată pe acesta atunci când Hepburn a încercat să profite de situație rambursând împrumutul în bani de hârtie. Curtea Supremă a declarat legal tender law neconstituțională, adică i-a impus lui Hepburn să-și plătească datoria în dolari. Și acum, țineți-vă bine:

Chiar în ziua în care sentința în cazul Hepburn vs. Griswold a fost dată publicității, președintele Ulysses Grant a anunțat numirea a doi noi judecători la Curtea Supremă, amândoi remarcându-se prin faptul că sprijineau validitatea legii monedei oficiale (legal tender). În consecință, în 1871, când un alt proces care implica legea monedei oficiale a ajuns la Curtea Supremă, decizia din cazul Hepburn v. Griswold a fost răsturnată și legislația monedei oficiale a fost declarată constituțională.

Sună dâmbovițean?! Credeați că suntem originali?!

Dar să lăsăm istoria și să revenim la oile noastre. De peste un an avem criză, statul nu mai poate plăti pensile, salariile și nici nu poate stoarce prea mulți bani prin impozitare. Cum s-ar zice, avem și noi un război de dus (războiul cu criza). Și știți cum face rost de bani, economiști dumneavoastră?!

Hint: principalele bănci centrale globale – FMI – BNR – bănci comerciale – ministerul de finanțe. Și nici nu am pomenit cuvântul “inflație”.

Milton Friedman vs. Walter Block: cine e rezonabil, cine e fundamentalist?

Economiștii liberali sunt acuzați de fundamentalism. De obicei de către economiști cu evidente înclinații socialiste. Dar ce ne facem când un economist liberal (acuzat ei însuși de fundamentalism) îi aruncă altuia această acuzație?!

Schimbul de replici dintre Milton Friedman și Walter Block poate servi de manual celor dornici să învețe cum să riposteze la această etichetare. Este fabulous. Merită citit integral. Am trunchiat câteva fragmente mai jos (sublinierile îmi aparțin). Ca introducere, să precizăm că dezbaterea a pornit de la un articol extrem de critic scris de Walter Block despre Friedrich Hayek (Drumul către servitute). Friedman protestează sărind în apărarea lui Hayek, iar discuția se încinge:

December 17, 1997

Dear Walter:
Having just read your piece on Hayek (Block 1996)—a piece written by a fanatic, not by a reasonable man—I have but one question I want to ask you. Please specify for me in not more than two brief paragraphs how you perceive a feasible transition in a nongradual way from the present state of affairs to your ideal, justified state of affairs. Have you ever thought seriously about the problem of transition? It is long past time that you should do so.
…

January 9, 1998

Dear Milton:
Thanks for your letter of December 17, 1997. I’m sorry you think my article on Hayek fanatical, not reasonable. I reread it, and I can’t understand your opposition to it. All I did was show many, many instances where Hayek’s views were incompatible with a defense of free enterprise. Nor can I understand the transition from my criticism of Hayek to my views on transition from our present state of affairs to an ideal one. Nevertheless, since you ask it of me, I will try to answer. If we are ever to move from our present mixed economy to a very much more free one, I don’t think it can be done nongradually. After all, it took us (at least in the U.S.) dozens of decades to go from
relative freedom to the semi-socialism we now have. Why should the way back be more abrupt? I at least think it unlikely.

However, if it were to occur, and this is a big if, the only way I could conceive of it happening is under the aegis of a very powerful spokesman for liberty. He would have to have the eloquence of a Ronald Reagan, and the passion for justice and economic sophistication of a person such as yourself. If I could combine the two of your
best relevant traits, that is, somehow get you to be president for eight years, I think we’d have a pretty nongradual change. I can just see you putting Ward Connolly in charge of Equal Opportunity, Walter Williams as Labor Secretary, myself in charge of HUD, David Henderson in Commerce, Tom Sowell as Education Secretary, etc.
etc., and you telling us you’ll fire us if our departments are not ended within one year. You would then pull out of Nafta and WTO and instead unilaterally declare free trade with all nations. You would end the minimum wage, rent control, the Wagner Act and all those other regulations—not gradually, but abruptly. Taxes would quickly fall from some 50 percent of GDP to, say, 10 percent. This is the stuff of dreams, unfortunately. You talk of “feasible,” and this is hardly feasible. There would be too much opposition. You would never be elected. If you were, and
you started to dismantle government, you would be impeached. The only way this could work is if the mass of citizens, or at least some critical number less than 50 percent (say 35 percent and the two opposition parties were divided—this, in my opinion, is why Canada was able to join Nafta) were appreciative of free enterprise. And how can that happen? Why, in the way all of us folks are working, and dedicating our careers: teaching at a university, publishing articles and books, giving speeches, etc. Your own efforts, for example, in trying to attain drug legalization is a case in point and an example for all of us.
…

March 13, 1998

Dear Walter:
I appreciate the lengthy reply you sent to my earlier letter as well as the e-mail I got about the same subject.
There are two different things you and I have written about. One is about an ideal society. The other, that I and to a far lesser extent you have written about, is how, given the imperfect world as it is, we can adopt changes that will make it better and will move us in the direction of that ideal society…

Your attempt to answer my question referring to a nongradual transition brings out clearly that you recognize that a nongradual transition is hard to conceive, that any transition will certainly be gradual, will consist of a great many small measures. There may be some cases, as was the case with rent control, where it is possible to go all the way in one fell swoop, but there are other cases, as I believe in education, where you cannot at the moment hope to go all the way—not only because of political feasibility but because of commitments made by the community and expectations that have led to irrevocable actions— but you can hope to move in the right direction. I realize that in this case you do not agree with me that vouchers would be a step in the right direction and obviously I can well be wrong about that. But my ultimate goal is to have a situation in which parents are fully responsible for schooling their own children and in which the government is not involved in education. Today the government is involved in administering education as well as financing it. It seems to me that it is a step in the right direction to limit its role to financing and eliminate its role as an administrator. Indeed, it seems to me that that will set up forces which will tend to further reduction in the role of the state. And, most important, I do not regard myself as being in any way a traitor to my basic values when I propose and discuss such changes in existing circumstances, though I may of course in a particular case misjudge how such a change would work.
…

April 10, 1998

Dear Milton:
You raise a fascinating point about whether you are “a traitor to (your) basic values” when you advocate such things as educational vouchers. I think that “traitor” is far too harsh. To me, this word implies a knowing renunciation of your goals, a lying superficial public acceptance of them, while behind the scenes working to undermine them. Utter nonsense, in the present case. However, I do think it can be fairly said that educational vouchers are logically
incompatible with the free society, and, given that your basic values are those of economic liberty, that your advocacy of them is inconsistent with this goal. You say “Today the government is involved in administering
education as well as financing it. It seems to me that it is a step in the right direction to limit its role to financing and eliminate its role as an administrator.” Let us test the logical consistency of this statement by applying it to several other cases:

Right now the U.S. government is involved in administering the Post Office as well as financing it. In Canada this applies to radio and television (the Canadian Broadcasting Corporation), to airlines (Air Canada) and to the oil industry (Petro Canada). Previously, coal mines were financed, owned, and operated by the British government.
In India, this applies to such things as steel mills. In Italy, to autos (Fiat). Suppose I were to argue that the U.S., Canada, England, India, and Italy should continue to finance these myriad industries, but not directly administer them. This sounds to me like nothing but economic fascism, the economic system employed by Nazi Germany,
and Mussolini’s Italy.

Let me make this point in a far more radical way. The Nazis both administered and financed concentration camps for Jews, Gypsies, and other unfortunates. Surely no one whose basic values were centered on liberty could advocate that the Nazis give up administering these camps, but keep on financing them, supporting private efforts
along these lines.

William Hutt wrote a magnificent little book on just this topic called Politically Impossible . . . ? (1971). What I learned from him is that specialization and the division of labor applies, also, to public policy recommendations. That is, as libertarians, we must (logically) stick to advocating the ideal solution. We must leave it to others to determine what is or is not politically feasible. The reason I think you are inconsistent with (not traitorous toward) your basic values is that you are trying to straddle two incompatible horses: libertarianism on the one hand, and political feasibility analysis on the other.
…

June 6, 1998

Dear Walter:
I enclose a copy of a page from a recent Far Eastern Economic Review. I wonder why you believe that Hayek is on that page and not “others writing at this time who also wanted to show the socialists the error of this ways, but did so without making the numerous concessions made by Hayek.” More generally, you are a fanatic who finds it absolutely impossible to understand the thinking of anybody other than himself. It is time to close our discussion.
Cordially,
Milton
…

June 21, 1998

Dear Milton:
Thanks for your letter of June 6, 1998. You once again call me a “fanatic” and say that “It is time to close our discussion.” As for the latter, this seems unfair to me, in that you had the first word in this interchange (your letter to me of December 17, 1997). That being the case, it seems only proper that I should have the last word. Hence,
this letter…

I tried to do Hayek the honor of treating his writings seriously, unlike those who have uncritically accepted whatever he said because, after all, it came from the pen of Hayek. The Chinese scholars who are now discovering him can perhaps be excused for seeing in him a pure vision of free enterprise. They know no better. They have probably never been confronted with any more radical defense of markets than Hayek’s. But what can be said for those of us in the west who are, or could be, or should be familiar with less compromising advocates of capitalism such as Mises, Rothbard, Rand, Hoppe, Spooner, Oppenheimer, and still prefer the likes of Hayek? I suppose the best
that can be said of them is that they are not “fanatics.”

Even though you see me as a fanatic, I persist in thinking of you as my intellectual parent. (Officially, perhaps, you are my intellectual grandparent, because Gary Becker was your student, and my teacher at Columbia.) Paradoxically, because of your career (during which, on numerous occasions, I expect, you have been called a fanatic) my own views are seen by many as less fanatical than would otherwise have been the case.
Best regards as always,
Walter

P.S. I think a more accurate assessment of me than “fanatical,” from your own point of view, would be “extremist.” To that, I gladly plead guilty. In any version of the political economic spectrum, my views place me further to the extreme than do yours place you. But I wonder in this connection how you would evaluate the perspective
of your son David? After all, he and I share an “extremist” vision of free-market anarchism, while you favor government, albeit a limited one. Just out of curiosity, would you place David and I in the same category as far as extremism or fanaticism is concerned?

Marius Spiridon – Matematica în economie

Răspunzând solicitărilor prietenilor acestui blog am pregătit prima parte a prelegerii susținute de Marius Spiridon în cadrul Colocviului SOREC Matematica în economie, pe 22 iulie la ASE București. În această parte Marius Spiridon face o prezentare “de manual” a argumentului împotriva matematizării economiei. Prelegerea a fost urmată de o intensă dezbatere la care au luat parte partizani ai modelării matematice (remarcându-se printre alții Altăr Moise, Alexandra Horobet, Aron Jinaru, Aurelian Dochia) și contraopinenții lor din Școala Austriacă (Tudor Smirna, Vlad Topan, Cristian Păun, Claudiu Nasui, subsemnatul). Întreaga întâlnire a durat circa 4 ore, ceea ce spune multe despre importanța pe care i-au acordat-o participanții.

Matematica in economie part 1 from Bogdan Glavan on Vimeo.

Vă sfătuiesc să citiți și cele povestite despre această dezbatere de Andreas Stamate.

Super-explicație pentru multiplicatorul negativ

Casey Mulligan de la Chicago University îi învață (fără să realizeze?) pe krugmanieni de ce multiplicatorul este supraunitar doar la klingonieni:

Uite o explicație simplă care arată de ce multiplicatorul ar putea fi zero. Într-un scenario, guvernul cumpără lucruri care sunt atât de utile încât cetățenii le-ar cumpăra ei înșiși. Odată ce guvernul intervine și cumpără aceste lucruri în numele cetățenilor, sectorul privat încetează să le mai cumpere, iar cheltuielile totale rămân constant, atât ca valoare totală cât și în ceea ce privește structura achizițiilor.

Întrebarea de baraj e următoarea:

Deci, să înțelegem că dacă guvernul cumpără lucruri mai puțin utile (pe care cetățenii nu le-ar cumpăra), atunci multiplicatorul este pozitiv și, deci, o vom duce mai bine?!

Absurd! Ceea ce demonstrează că, dacă e să dăm un sens multiplicatorului cheltuielilor publice, atunci trebuie să recunoaștem că el este în realitate negativ. Doar dacă guvernul ar dislocui perfect achizițiile private multiplicatorul ar fi zero. Ceea ce este practic imposibil. În rest, adică în orice scenariu verosimil, guvernul nu poate decât să cumpere bunuri pe care cetățenii nu le-ar cumpăra, ceea ce înseamnă risipă, indiferent cât iese multiplicatorul la calculele econometricienilor.

Paul Krugman vs. Niall Ferguson

Paul Krugman insistă că keynesianismul nu a dat faliment, deoarece nu a fost exersat îndeajuns (fir-ar să fie… am aruncat comunismul la gunoi… poate ne-am grăbit!). Trebuie să cheltuim mai mult și vom ieși din criză. 800 de miliarde nu ne salvează. Trebuie să cheltuim trilioane!

Din păcate legea rarității nu poate fi încălcată. Nici legea gravitației. Când cineva va demonstra că este posibil să te ridici în aer prin simplul fapt că te tragi de păr în sus, atunci voi fi dispus să cred că este la fel de posibil să-ți crești nivelul de trai prin simpla tipărire de bani și prin indatorare perpetuă.

Niall Fergusson:
“To those of us who first encountered the dismal science of economics in the late 1970s and early 1980s, the current debate on fiscal policy in the western world has been – no other word will do – depressing.”

Albert Einstein: “Doing the same thing over and over again and expecting different results is the definition of insanity.”

Citiți și:

• Vernon Smith – Please, no more government spending
• John Taylor – Cutting national debt = stimulus
• Ken Rogoff – No need for a panicked fiscal surge

Pariați pe leu – varianta Isărescu

În zilele în care leul prindea viteză auzeam mulți economiști care ne asigurau că în niciun caz nu ne paște un curs de 5-6 lei pentru un euro. Unul dintre ei declara în urmă cu vreo lună că actuala criză din România are nota 9 (pe o scară de la 1 la 10), afirmând astfel că suntem în pragul colapsului. Dar, când a venit vorba de cursul de schimb, cu toții s-au repezit să ne liniștească. Desigur, nu am înțeles cum poți sta liniștit dacă avem o criză de nota 9, dar în fine… poate că era vorba doar de o criză de nervi, vorba fostului președinte Emil Constantinescu, și nu am înțeles eu gluma.

În acele zile îmi venea să le cer tuturor să pună pe masă extrasele de cont. Să vadă și poporul în ce monedă economisesc cei care nu cred în pericolul deprecierii.

Acum mă simt răzbunat. Câțiva ziariști au remarcat că primul dintre cei care pariază pe leu își ține economisirile în valută. Mi se pare corect. Ziariștii au comparat declarația actuală de avere a lui Mugur Isărescu cu cea de anul trecut și au observat că guvernatorul BNR își ține 80% din avere în euro. Depozitele în lei mai reprezintă doar 5% din totalul depozitelor, față de 50% anul trecut.

Ceea ce nu au remarcat jurnaliștii, dar se cuvine să bage de seamă un economist, este că inclusiv anul trecut Isărescu a ținut jumătate din bani în lei nu din cauză că paria pe moneda națională, ci din cauză că era acoperit împotriva riscului – el având de rambursat un credit în lei. Acum, cu datoria achitată, situația pare și este normală.

Cum gândea artizanul “miracolului” economic german în 1957

Pentru cei care cred că că miracolul german postbelic se explică prin filozofia intervenționistă, ECOL a tradus un articol publicat de Ludwig Erhard în 1957. Iata ce spunea the man himself despre asigurările sociale:

În perioada recentă, am fost în repetate rânduri alarmat de puternicul apel la un sistem de asigurări colective în sfera socială. Unde vom ajunge şi cum vom putea continua să progresăm dacă adoptăm din ce în ce mai mult un mod de viaţă în care nimeni nu mai vrea să îşi asume responsabilitatea pentru propria persoană şi fiecare caută siguranţa în colectivism? Am prezentat tranşant aceasta fugă de responsabilitate atunci când am spus că, dacă această manie va lua amploare, vom aluneca într-o ordine socială în care fiecare va sta cu mâna în buzunarul celuilalt. Principiul ar fi următorul: eu îi asigur traiul altuia, iar altcineva mi-l asigură mie.

Orbirea şi inerţia intelectuală care împing spre un stat al bunăstării nu pot aduce decât dezastru. Această tendinţă, mai mult decât oricare alta, va duce încet dar sigur la distrugerea valorilor reale umane —bucuria de a-ţi asuma răspunderea, iubirea pentru viaţa semenilor, impulsul de a dovedi de ce eşti în stare şi disponibilitatea de a-ţi asigura traiul — şi în final se va ajunge probabil nu la o societate lipsită de clase sociale, ci la una mecanizată şi lipsită de suflet.

Acest proces este îndeosebi de neînţeles deoarece, cu extinderea prosperităţii şi creşterea siguranţei economice, baza noastră economică devine din ce în ce mai solidă; nevoia de a proteja reuşitele de toate pericolele viitoare eclipsează orice alt argument. Se face astfel o eroare tragică, întrucât ne confruntăm cu aparentul refuz de a recunoaşte că progresul economic şi prosperitatea bazată pe efort nu sunt compatibile cu un sistem de asigurări colective.

Acest apel la securitate, care cu siguranţă va permite o intervenţie şi mai pronunţată a statului, evidenţiază contradicţiile din această politică lipsită de onestitate. Dacă aceste revendicări sunt aduse la un numitor comun, atunci ceea ce se cere este nici mai mult nici mai puţin decât o reducere a impozitării concomitent cu creşterea cheltuielilor guvernamentale. Şi-au pus oare problema apărărtorii acestei teze unde va găsi statul puterea şi mijloacele pentru a satisface asemenea cerinţe care, luate una câte una, ar putea fi justificate?

E oficial! Multiplicatorul cheltuielilor publice este negativ!

Mă distrez cu “American Economic Review Papers and Proceedings” care tocmai mi-a fost trimisă prin poștă. Unul dintre primele articole susținute la conferința anuală organizată de American Economic Association și publicat în acest voum este Harald Uhlig, Some Fiscal Calculus. Este încă o lucrare care își propune să determine multiplicatorul cheltuielilor publice – problemă pe care am explicat-o în contextul ministeriatului Pogea.

Ce este special cu această lucrare, altminteri banală prin problema abordată, este cifra la care ajunge. Uhlig (profesor la University of Chicago) afirmă că cheltuielile guvernamentale au un efect pozitiv pe termen scurt.

Am putea fi tentați să tragem concluzia că cheltuielile guvernamentale reușesc să stimuleze economie și să genereze un efect de multiplicare amplu. Mai precis, acest efect este similar sau chiar mai mare decât multiplicatorul furnizat în anexa lucrării lui Romer și Bernstein – documentul oficial al Casei Albe care analizează American Recovery and Reinvestment Act din 2009…

Totuși, această interpretare este greșită. Expansiunea cheltuielilor publice trebuie finanțată cumva. Ea este finanțată prin datorie inițial și prin creșterea impozitelor ulterior. [Eu] nu mă rezum la a analiza dinamica datoriei și impozitării pe următorii 4 ani, ci pe 40 de ani. Creșterea poverii fiscale din partea a doua a perioadei determină reducerea stimulentelor pe piața muncii și provoacă scăderea persistentă a creșterii economice sub trendul potențial…

Valoarea netă actualizată a multiplicatorului cheltuielilor în acest model este de -3,4, adică fiecare dolar în plus cheltuit de guvern duce la scăderea producției cu 3,4 dolari.

Da, ați citit bine. Ce-i drept, este pentru prima dată când aflu dintr-o lucrare mainstream că efectul stimulativ al cheltuielilor publice e sublim… dar lipsește cu desăvârșire, ba mai mult, că multiplicatorul este substanțial negativ (!), ceea ce înseamnă că cheltuielile publice provoacă o pierdere de bunăstare. Vă amintesc, ultima dată discutam pe marginea unui studiu al FMI, care arăta că efectul de multiplicator tinde către zero după 4 ani.

De ce Krugman greșește și de ce piețele nu au încredere

De ce acuză Paul Krugman politicile actuale? Le consideră nepotrivite, deoarece austeritatea bugetară este contraindicată în timp de recesiune. Continuator dogmatic al teoriei dezvoltate de John Maynard Keynes în timpul Marii Depresiuni, Krugman ar susține că tăierea salariilor bugetarilor și contracția fiscală va accentua declinul, împingând economia într-un nou val de criză. De ce spun dogmatic? Pentru că situația actuală a statelor afectate de criză nu se compară cu situația din trecut: acum există deja un nivel foarte ridicat al datoriei publice + inflație. Allan Meltzer afirmă că Keynes s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea cât de iresponsabile sunt politicile actuale, d-apăi dacă ar auzi ce spune Krugman.

Krugman ne oferă o busolă defectă pentru descoperirea erorilor politice actuale. Am ajuns unde am ajuns tocmai din cauza unei creșteri nesustenabile a cheltuielilor publice și a unei politici monetare expansioniste. Realitatea este simplă: guvernul nu poate continua pe acest drum deoarece nu își poate finanța deficitul uriaș. Soluția este una singură: reducerea rolului statului în economie, tăind simultan atât cheltuielile cât și veniturile publice (impozitele).

Dincolo de sofismele pe care le inventează Krugman, austeritatea planificată de guvern nu are cum să câștige încrederea piețelor. Aici Krugman are dreptate dar dintr-un motiv greșit. El spune că reducerea cheltuielilor publice va micșora „cererea agregată”, punând presiune pe cifra de afaceri a companiilor și sporind șomajul. Austeritatea nu are însă acest efect, deoarece tot ce face statul se cheamă redistribuție, iar diminuarea redistribuției nu are nimic de-a face cu volumul resurselor disponibile în economie. Societatea nu are ce pierde atunci când guvernul intervine mai puțin, pentru că oricum guvernul nu poate crea nimic – tot ce face el este să ia de la Ion și să îi dea lui Vasile! Problema reală este că austeritatea în sine nu oferă o perspectivă sectorului privat; câtă vreme impozitele și birocrația rămân pe loc (ba chiar cresc!), românii nu sunt încurajați să producă mai mult, să acumuleze capital și să inoveze. Acesta este factorul care descurajează piețele și reprezintă motivul pentru creșterea riscului de țară, în fond, pentru neîncrederea cu care piețele cred că guvernul ar putea să-și acopere în viitor datoriile uriașe.

Tot aud că statul are nevoie de bani. Dar am ajuns în criză tocmai fiindcă statul a avut la dispoziție prea mulți bani pe care i-a risipit. Statul risipește, pentru că redistribuția distruge incitativele productive, sporindu-le pe cele prădătoare (rent-seeking). Tot ce poate statul este fie să construiască poduri de piatră pe care să le ia apa la următoarea viitură, fie să ridice piramide – moștenirea Jocurilor Olimpice din Grecia sau China. Și cu cât capturează mai mulți bani cu atât poate cheltui/risipi mai mult și cu atât mai ușor trec neobservate eventualele deficite. Citiți istoria. Când oare nu a avut statul nevoie de bani?! Statul are întotdeauna nevoie de bani, nu e nimic spectaculos sau ieșit din comun cu repetarea acestei pretenții în prezent.

Dar, din perspectiva societății, nu avem nevoie de mai mulți bani la buget. Un stat mai mic înseamnă mai puțină alocare clientelară și deficite bugetare mai mici. Credeți că ar fi posibil un deficit de 10% dacă toate cheltuielile s-ar ridica la 20% din PIB? Credeți că ar fi posibil un deficit de 10% dacă toate cheltuielile s-ar ridica la 10% din PIB?! Știți ce înseamnă 10% din PIB?

Krugman și a treia depresiune

Articolul lui Paul Krugman din New York Times, The Third Depression a fost tradus astăzi în română: Începe al treilea val al depresiunii. Iată un paragraf semnificativ:

Este adevărat că investitorii în bonduri s-au îndreptat împotriva guvernelor cu deficite incomode. Dar nu există nicio dovadă că o austeritate fiscală pe termen scurt, pe fondul unei economii în depresiune, restabileşte încrederea investitorilor. Din contra: Grecia a fost de acord să impună o austeritate dură, doar pentru a se trezi că riscul asociat datoriei sale a crescut şi mai mult; Irlanda a impus reduceri drastice în sectorul public, doar pentru a fi tratată de pieţe drept un risc mai mare decat Spania.

Cum comentează un fost coleg de facultate – față de care nu mai am nimic de adăugat:

O încercare patetică de a manipula un argument – sau cel puțin eu așa interpretez fragmentul de mai sus … mai exact, ce mi se pare mie că ar spune e că A nu implică B … și ne dă două exemple în care A se întamplă și B nu apare … singura problemă e că definește B-ul total greșit în cazul celor două țări … ca și cum ar spune că uite, penicilina nu tratează infecția gravă cu stafilococi și ne-ar da două exemple în care doi bolnavi tratați cu penicilină mor când sunt împușcați în cap.

Ba da, mai am ceva de adăugat! Cred că dincolo de o observație inteligentă îi putem replica lui Krugman astfel:
Pai cum, dumneavoastră care spuneți că piața eșuează, vă folosiți acum de piață pentru a demonstra erorile de guvernare?! Păi stimate domnule Krugman, ce ne facem dacă piața eșuează chiar în timp ce vorbim? Dacă reacția nefavorabilă a piețelor în fața politicilor de austeritate este pur și simplu irațională? Poate că politicile sunt briliante, dar investitorii sunt prea orbi ca să vadă…

Penibil.