Inflația ca centură de siguranță

Lucian Croitoru a publicat în presă o versiune simplificată a argumentului prezentat pe larg în lucrarea sa La ce e bună o inflaţie mai mare? Să eviţi capcana lichidităţii sau să scapi din ea
Încercând să sintetizez ideile autorului aș spune așa: economiile dezvoltate se scufundă în criză (capcana lichidității) deoarece au făcut prea puțină inflație în trecut. Nu vom putea ieși din criză până când băncile centrale nu vor livra mai multă inflație.

Astăzi este larg aceptat că cererea agregată depinde nu numai de rata curentă a dobânzii, ci și de pantele anticipate ale ratelor dobânzii și ale inflației…
Politica monetară va crește cererea agregată dacă va reuși să schimbe anticipațiile despre oferta viitoare de bani…
Condiția ca anticipațiile inflaționiste să apară este ca banca centrală să se angajeze în mod convingător că va crește oferta de bani în viitor pentru a permite un boom al producției… Fără angajament, economia suferă de deflație și producție depresată…
Cu cuvintele lui Krugman, o bancă centrală trebuie să promită în mod credibil că va fi iresponsabilă.

Bine, veți întreba, dar inflația nu este costisitoare? Riscând un răspuns scurt în numele autorului (explicații mai jos): Ba da, dar criza este și ea costisitoare:

Este clar că intrarea în capcana lichidității este costisitoare. Ea reduce apetitul pentru asumarea riscului, iar capitalismul modern depinde de asumarea riscului

Astfel, dacă putem crește PIB-ul pompând mai mulți bani în economie atunci efectul creșterii prețurilor este doar o pagubă colaterală:

Opțiunea rămasă pentru politica monetară este o creștere a nivelului dezirabil al inflației țintite explicit sau implicit…
În mod paradoxal, politica monetară este singura care are șanse reale să scoată economiile dezvoltate din capcana anticipațiilor.

Încercând o comparație, argumentul lui Lucian Croitoru poate fi asemănat cu următorul: este rău dacă intri cu mașina în șanț și nu porți centura de siguranță: e posibil să zbori prin parbriz; în schimb, dacă ești asigurat, atunci probabilitatea de a ateriza pe pământ scade vertiginos. De asta e bine ca atunci când mergi cu viteză să porți centura de siguranță.
Cum ar veni, în timpul boom-ului economia a mers cu viteză dar fără centură de siguranță (inflație). Când am intrat în șanț (recesiune), am zburat cu toții prin parbriz și ne-am rupt oasele în capcana lichidității.
Comparația asta metaforică are sens, dacă stau bine să mă gândesc, mai ales pentru că pune în evidență lipsa totală de legătură dintre accident și comportamentul la volan. Ceea ce este amuzant. Toată lumea știe că doar cine nu știe să conducă ajunge cu mașina în șanț. Se pare însă că unii economiști cred că economia poate ajunge în șanț fără nici un motiv, mai ales fără vreun motiv legat de viteza cu care mergea înainte sau de calitatea conduitei economice (publice și private) de mai înainte. Singura problemă este că nu am avut centura de siguranță pe noi. Mda.

Florin Cîțu a început să ofere o replică punctului de vedere al lui Lucian Croitoru. Aș vrea să ofer la rându-mi câteva observații.
În primul rând, criza actuală s-a produs nu din cauză că omenirea a cunoscut prea puțină inflație, ci din cauză că banii pompați în economie s-au dus prea puțin în sectorul bunurilor de consum și prea mult în cel al bunurilor de capital. Deci, distribuția banilor a fost cauza crizei, nu magnitudinea infuziei monetare. Boom-ul a fost generat de expansiunea creditului și investiții eronate, nu de tipărirea de bani pentru creșterea salariilor și pensiilor (ce-i drept, odată ce te apuci să tipărești bani până la urmă cresc și pensiile)

Faptul că banca centrală poate ținti o rată mai mare a inflației (de CPI e vorba) nu înseamnă nimic câtă vreme distribuția banilor rămâne similară, adică dacă creșterea masei monetare se reflectă primordial în expansiunea creditului, nu în “inflație simplă”. Să nu uităm: inflația a fost mică doar dacă ne uităm la CPI; dacă ne uităm la prețurile activelor, inflația a fost mare.

În al doilea rând, nu știu de ce este important să creștem cererea agregată. Recesiunea nu înseamnă niciodată un deficit de cerere, ci o lipsă de sincronizare între ramurile economiei: unele industrii sunt falite, altele prosperă. Problema este că în absența unei teorii a structurii producției, a unei teorii a capitalului în fond, economistul mainstream este obligat să gândească “macro”, adică să presupună că toate investițiile sunt omogene și că cererea agregată are sens. Dar asta este o simplificare care afectează înțelegerea realității. În timpul boom-ului problema nu este că cererea aregată crește prea repede, ci că cererea pentru anumite industrii crește disproporționat față de cererea pentru alte industrii. Problema nu este de “overinvestment”, ci de “malinvestment”. Cererea, dacă vreți să folosim acest concept, nu este umflată, ci este falsificată în timpul boom-ului. Niciodată nu poți investi mai mult decat economisești, dar poți investi greșit. Și invers, în timpul crizei problema nu este că cererea agregată scade, ci că devine evident că nu există susținere economic pentru industriile expandate artificial în timpul boom-ului.

Acum, revenind la chestiune, politica monetară poate spori fluxurile de cheltuieli pentru anumite sectoare. Dacă scazi dobânda și impulsionezi creditul atunci crești cheltuielile pentru investiții. Dar problema este în continuare că aceste cheltuieli nu au un correspondent în cererea reală a publicului, adică în alocarea consum-economii a fiecărui individ și a tuturor. Deci, problema nu este că tipărind bani poți salva sau genera câteva locuri de muncă, crescând statistic PIB-ul. Problema este dacă reușești să creezi bunăstare. Nu este demonstrat.

În al treilea rând, nu înțeleg de ce politica monetară trebuie să subvenționeze asumarea riscului. Dacă luăm ad literam cele citate mai sus, atunci am putea milita pentru subvenționarea cazinourilor! Ideea este că economia de piață se bazează într-adevăr pe activitatea antreprenorială, care presupune asumarea riscului, însă asumarea judicioasă a riscului! Nu văd nimic util în a-i încuraja pe oameni sau pe bănci să cumpere în continuare titluri de stat ale unor state falite! nu văd nimic deștept în a-i stimula pe agenții economici să investească în construirea de blocuri câtă vreme nimeni nu se mută în ele! Asumarea riscului nu este un fetiș în capitalism. Ironia sorții însă, capitalismul actual a fost caracterizat drept “capitalism de cazino” tocmai din cauza subvenționării asumării riscului și a hazardului moral pe care l-au întreținut statele până în prezent!

Revin acum cu o explicație suplimentară la ideea că inflația este costisitoare. Am impresia că Lucian Croitoru împărtășește opinia potrivit căreia doar inflația neanticipată este costisitoare. Dacă inflația este corect anticipată, în schimb, atunci totul este OK (Mă întreb ce crede Florin Cîțu despre asta). Această idee mi se pare că vulnerabilizează fundamental perspective autorului, deoarece justifică imediat următoarele întrebări/observații:
1. Dacă inflația este corect anticipată, atunci de unde mai vine creșterea de PIB? Dacă agenții economici înțeleg dinamica prețurilor și, deci, pot separa mărimile reale de cele nominale, atunci de unde mai vine efectul incitativ, stimulator al inflației? Ideea este că inflația acționează în sensul stimulării producției (unora) tocmai fiindcă nu toată lumea o anticipează corect. De exemplu, salariații pot decide să lucreze mai mult tocmai pentru că nu înțeleg că salariul nominal mai mare pe care urmează să-l primească reprezintă de fapt, în termeni reali, nivelul vechiului salariu.
2. Dacă inflația anticipată nu este o problemă, atunci nici deflația anticipată nu este o problemă, prin urmare nu avem nici o problemă. A spune contrariul înseamnă a cântări cu două măsuri diferite aceeași situație.
3. În realitate, chiar și inflația anticipată are costuri. Pentru a înțelege asta este necesar să abandonăm definiția inflației ca creștere generală a prețurilor (prețurile nu pot crește niciodată “la general”, adică simultan) și să ne gândim că inflația este o formă de redistribuție care, prin mecanismul creșterii diferențiate a prețurilor, fură avuție de la unii și o dă altora (efectul Cantilon)
Efectul Cantillon vorbește practice despre faptul că nivelul general al prețurilor este irrelevant pentru indivizi. Aceștia sunt interesați nu de mișcarea medie a prețurilor ci de discrepanța dintre prețurile inputurilor și prețurile outputurilor, adică de variația prețurilor relative. Am putea presupune că toți indivizii anticipează corect această inflație “individuală”, adică creșterea particulară a prețurilor la resursele și bunurile de consum care îi privesc direct. În acest caz însă ajungem să gândim în paradigm echilibrului economic, o altă Fata Morgana a economeii neoclasice. Din moment ce economia nu se află niciodată în echilibru este naiv să afirmi că inflația poate fi corect anticipată de toți indivizii. Să nu uităm că sursa profitului si a pierderii se află tocmai în anticipările diferite ale agenților economici.
Și aceasta nu este tot. Chiar dacă, prin absurd, toată lumea ar anticipa corect evoluția prețului fiecărui bun în parte, la ce le-ar sluji această anticipare câtă vreme nu toată lumea dispune de resurse pentru a acționa la nivelul acestor prețuri?! Cum ar veni, degeaba anticipez eu că locuințele se vor scumpi în timpul boom-ului, dacă nu am bani tot nu voi putea cumpăra una. Și tocmai asta este poanta. Câtă vreme banii nu sunt distribuiți de Moș Crăciun uniform la toată lumea, ci injectați de banca central pe canale specific, veniturile monetare și cheltuielile vor crește etapizat: cei care capătă primii banii pun mâna pe resurse, cei care capătă mai târziu banii fluieră a pagubă.

P.S. Citiți și Cinci argumente împotriva politicii monetare

Universul keynesist și greaua moștenire intelectuală în politica monetară, în lumina lui Dostoievski

Cred că merită văzută și critica lui Valentin Lazea la Cristian Păun:

Știți perpetua scuză a guvernelor – „noi am vrea să facem bine dar nu ne lasă greaua moștenire”? Iat-o expusă în toată splendoarea, cu candoarea academică de rigoare, de către Valentin Lazea, în criticile adresate lui Cristi Păun.

Principala problemă pe care o ridică Valentin Lazea – și care se regăsește în titlul expunerii sale – este că lumea în care trăim este keynesistă. Altminteri, dacă ar fi fost nițel mai capitalistă și orientată către proprietate și piață, teoria austrică ar fi funcționat perfect. Dar nu este, deci trebuie să ne descurcăm cu teoria keynesistă.

Principala mea obiecție: „Universul neokeynesist în care trăim” nu este o constantă, ceva dat și total independent de acțiunile oamenilor. Acest univers nu a existat dintotdeauna. El nu este precum ploaia, în fața căreia nu ai de ales: sau deschizi umbrela sau te uzi. Universul neokeynesist (ba mai mult, mentalitatea paternalită și toate convingerile eronate asociate cu aceasta, inclusiv cea că emisiunea monetară poate genera avuție) a fost creat de om – mai precis de politicieni, de guverne și de bancherii centrali. Universul neokeynesist nu este un rezultat natural al evoluției capitalismului, ci tocmai efectul coruperii lui și degenerării gândirii economice „grație” interesului constant al statului de a crește și de a-și fabrica noi alibi-uri pentru a-și justifica creșterea.

Mi se pare așadar, total nepotrivit să venim acum și să spunem: asta e, n-avem ce face, am moștenit universul keynesist, știm că în teorie este bine să nu facem inflație dar, realist vorbind, tot ce putem face este să tipărim ceva bani și să spunem că nu există nici o legătură între asta și prețuri. Pentru că universul keynesist a fost construit tocmai plecând de la acest tip de idei! Însuși modul de gândire și viziunea asupra lumii care răzbate din luare de poziție a domnului Valentin Lazea este keynesistă!

Și acum un foarte scurt excurs etic. Cred că suntem în pericol să cădem în tradiționala capcană a ideologului nihilist ceea ce îmi amintește de Dostoievski. Cum ați reacționa dacă v-aș spune că:
Oh, tu nici nu știi cititorule cât de mult bine sunt capabil să fac. Problema cu mine, vezi tu, nu este că sunt lipsit de virtuți, ci că sunt sărac. Sunt hoț și mincinos doar fiindcă sunt sărac. Dacă aș avea și eu mai mulți bani, să vezi atunci ce comportament nobil și cinstit aș adopta! (Și eu cred în Dumnezeu cititorule, dar ce să mă fac, că până la el mă mănâncă sfinții!)

Într-o altfel de lume, mai bună – ne spune ideologul nihilist – aș fi și eu mai bun. Dar în universul acesta, neokeynesist să-i zicem, când mă gândesc că pe temen lung sunt mort, parcă încep să-mi vină idei.

Aș mai preciza doar atât: spre deosebire de moștenirile patrimoniale, atunci când vine vorba de moșteniri intelectuale DEPINDE DE NOI moștenitorii cui vrem să fim.

Cristi Păun despre inflație

Găsiți restul prezentărilor aici.

Din prezentările lui Lucian Croitoru si Valentin Lazea reiese că România este încă o dată o țară de mare excepție. Primul spune că legătura dintre masa monetară și inflație este solid documentată empiric la scară globală:

Într-adevăr, legătura dintre bani în sens larg și inflație este foarte bună pentru 117 țări pentru 20 de ani

Al doilea spune că legătura dintre masa monetară și inflație este slabă în România.

În replică avem acest grafic de la Florin Cîțu, care are meritul ca ne explică și boom-ul economic din anii 2006-2008, exact cum ziceam acum multa vreme:

P.S. Citiți și:

• Cinci argumente împotriva politicii monetare
• De ce stabilitatea prețurilor aduce instabilitate
• Romanian Job – fumătorii au furat ținta de inflație
• Țintirea inflației – încă o prognoză măreață
• Inflația după o rundă, patru luni și mulți ani de tipărire intensă

Despre euro: competiția politică și teoria surprizelor

Vlad Topan, la conferinta Ce ar fi spus Rothbard despre problemele actuale ale UE?

Brian Caplan despre Dostoievski

Brian Caplan descoperă astăzi – The Banality of Leninism – geniul lui Dostoievski si consecințele utilitarismului ingineriei sociale. După ce oferă câteva citate semnificative din Crimă și pedeapsă – mai precis din proto-leninistul Raskolnikov, Caplan concluzionează:

The key difference between a normal utilitarian and a Leninist: When a normal utilitarian concludes that mass murder would maximize social utility, he checks his work! He goes over his calculations with a fine-tooth comb, hoping to discover a way to implement beneficial policy changes without horrific atrocities. The Leninist, in contrast, reasons backwards from the atrocities that emotionally inspire him to the utilitarian argument that morally justifies his atrocities.

If this seems woefully uncharitable, compare the amount of time a proto-Leninist like Raskolnikov spends lovingly reviewing the mere conceivability of morally justified bloodbaths to the amount of time he spends (a) empirically evaluating the effects of policies or (b) searching for less brutal ways to implement whatever policies he wants. These ratios are typical for the entire Russian radical tradition; it’s what they imagined to be “profound.” When men like this gained power in Russia, they did precisely what you’d expect: treat mass murder like a panacea. This is the banality of Leninism.

Nu zic ca sunt total împotriva utilitarismului. Dar prin această explicație Caplan nu mă convinge să-l apăr. Mi se pare că la Caplan singura problemă cu comportamentul criminal al inginerului social Raskolnikov (care vrea, ca și Keynes, eutanasierea rentierului și, probabil, folosirea banilor rezultati pentru a sprijini întreprinderile mici și mijlocii) este că aceasta nu își petrece suficient timp examinând situația, adică consecințele (utilitățile) faptei sale. Cu alte cuvinte, Caplan crede că Raskolnikov e un utilitarist prost, un leninist banal. Dacă facem însă niște anchete sociale și niște regresii statistice pentru a examina mai bine problema din punct de vedere empiric și, eventual, nu omorâm tot poporul ci doar îi impozităm pe bogați, atunci putem fi utilitariști deștepți.

Cred că se poate face o pledoarie mai bună în favoarea utilitarismului. Dar musai începând cu Aristotel.

Dormiți liniștiți, economiștii “noștri” lucrează pentru voi

Vă recomand articolul lui Dragoș Aligică Intuiesti ca ceva e in neregula? Probabil ca este:

Economistii se impart in doua: prima categorie, incearca sa inteleaga si explice procesele prin care diviziunea muncii si schimbul intre indivizi mai mult sau mai putin liberi genereaza ordine sociala si prosperitate, in functie de varii aranjamente institutionale. A doua categorie, incearca sa inventeze si justifice mecanisme prin care Statul si elitele asociate lui pot controla si manipula procesele economice in vederea redistribuirii de resurse catre persoane, grupuri si obiective decretate de aceste elite ca fiind de interes public, laudabile, urgente etc.
…
In lumea moderna, principala contribuite a economistilor de categoria B in acest sens a fost: (a) Sa inventeze modalitati cat mai eficiente si ingenioase de a taxa, de a impozita si de a manipula moneda si creditul aferent; (b) Sa gaseasca moduri cat mai subtile de a camufla si plasa aceste modalitati sub pragul de perceptie publica; si (c) Sa inventeze o teorie cat mai abstracta si sofisticata pentru a explica si legitima din punct de vedere stiintific si moral operatiunea. De aici, tratate, manuale, discipline, teorii, doctorate.
…
Este un proces natural, nu o teorie a conspiratiei. Pur si simplu asa au evoluat lucrurile. Este natural ca Statul sa investeasca resurse si sa sponsorizeze in universitati, centre de cercetare si mass media ideile de tip B si pe purtatorii lor. Este la fel de firesc ca cei ce nu ofera idei, solutii si justificari Statului si interventiilor sale, sa fie oarecum marginalizati. De ce ai face o politica de stat din a plati studii si cercetari care sa nu fie folosibile Statului si aparatului sau birocratic? De ce ar sponsoriza Statul si birocratii si politicienii sai teorii si ideologii care sa le puna in discutie capabilitatile, competentele, ratiunea de a fi?

Am sărit peste părțile amuzante, vă las să le descoperiți singuri. Plus studiul de caz cu creșterea salariilor.

Mr. Boom-bastic și rețeta pentru PIBul-castravete: și dăi, și consumă, și crește economia!

Astăzi Lucian Croitoru este keynesian:

Eu spun asta din 2008 încontinuu: nu ai cum să crești dacă nu crești consumul. Consumul e 80-90% din PIB, peste tot în lume. Dacă vrei să crești un întreg, trebuie să crești acea parte care deține 80% din el, nu partea aia mai mică. Într-adevăr, o creștere a salariilor duce la creșterea consumului, dacă multiplicatorii keynesieni funcționează. Cred că în România funcționează. Asta înseamnă că consumul curent depinde de venitul curent: mi-ai mărit salariul cu 15%, măresc și consumul, cu acest multiplicator. Care nu e necesarmente 1 la 1, dar este un multiplicator pozitiv, asta e sigur și atunci creșterea salariilor trage în sus acest consum.

În paranteză fie spus, cu această declarație Lucian Croitoru a reușit performanța de a-l lăsa în offside în terenul liberalilor pe Ionuț Dumitru (care a calificat ideea drept o “aberație”), un economist pe care niciodată nu l-am văzut jucând decât cu tricoul keynesienilor. Asta zic, e remarcabil.

Teza asta cu stimularea consumului apare periodic. Ea este legată de ideea keynesiană că sub-consumul ține economia în criză și că până când guvernul nu pompează ceva bani economia nu-și va reveni. Ideea e total falsă.
Rothbard zice așa:

If underconsumption were a valid explanation of any crisis, there would be depression in the consumer goods industries, where surpluses pile up, and at least relative prosperity in the producers’ goods industries. Yet, it is generally admitted that it is theproducers’, not the consumers’ goods industries that suffer most during a depression. Underconsumptionism cannot explain this phenomenon, while Mises’s theory explains it precisely. Every crisis is marked by malinvestment and undersaving, not underconsumption.

Să revenim la oile noastre. Cum economistul-șef al BNR pare să insiste cu stimularea consumului, repet ce am mai scris printre altele în Testul economistului deștept:

Punerea carului înaintea boilor este o eroare caracteristică a economiștilor care se mărginesc la contemplarea unei relații contabile – national income accounting:

PIB = C + I + G + X – M
(consum + investiţii + cheltuieli guvernamentale + exporturi – importuri)

Această identitate arată cum se împarte PIB, ea reprezintă o definiție a PIB după destinația acestuia. Știu că nu mă credeți pe cuvânt, așa că vă citez ce spun Stiglitz și Walsh, în manualul lor tradus în limba română:

“Valoarea monetară a producției finale reprezintă Produsul Intern Brut. O modalitate de a calcula valoarea bunurilor finale produse în economie presupune a observa care este destinația acestora. Există patru posibilități. O parte a bunurilor finale este consumată de către indivizi – numim această component consum agregat… O altă parte este utilizată de către firme pentru construcția de imobile și achiziția de mașini – denumim această component investiții agregate… O altă parte este achiziționată de guvern și reprezintă achizițiile guvernamentale. O parte a bunurilor, denumită export, este orientată către alte țări.”

Deci, nu consumul formează PIB, ci PIB formează consumul. Este total greșit să spui că sporind consumul vei crește PIB-ul. Păi atunci de ce să nu sporim salariile bugetarilor cu 100%, de ce să ne mulțumim cu 15%?!

Mie, accentul pus de Lucian Croitoru pe partea de 80% a PIB-ului – consumul, care este – îmi aduce aminte de povestea aceea cu castravetele, despre care am aflat cândva că conține 99% apă. Ei bine, îmi imaginez că PIB-ul este în opinia keynesienilor un soi de castravete, care conține 80% consum. Dacă pompăm niște apă în el cu seringa sau, mă rog, irigăm bine, leguma va boom-ui și vom mânca mai mult timp din ea.

Ceva îmi spune că și pusă în acești termeni ideea este falsă, dar la biologie nu mă prea pricep. Când vine vorba de PIB însă, partea asta de 80% se referă la destinația, nu la compoziția lui.

În ceea ce privește multiplicatorul, în mod ironic pe planeta Pământ economiștii keynesieni încă nu au ajuns la un acord în privința funcției de consum sau a multiplicatorului cheltuielilor publice. Uni zic că e mai mare, alții că e mai mic. Mankiw, o autoritate între keynesieni, trage concluzia așa:

How can these empirical results be reconciled? One hypothesis is that that compared with spending increases, tax cuts produce a bigger boost in investment demand. This might work through changing relative prices in a direction favorable to capital investment–a mechanism absent in the textbook Keynesian model.

Sincer, nu văd de ce ar trebui să ținem cont de ideea asta. Dar nici de ce ar trebui să o ignorăm. Să spunem totuși că, apropos de discuția actuală din România, ideea lui Mankiw ar însemna că este mai bine să se reducă CAS-ul. Așa ar funcționa mai bine multiplicatorul.

În final, mă deconspir și recunosc că și eu sunt keynesian astazi. Așa că repet sugestia lui Robert Murphy de stimulare a consumului. Propun ca guvernul să dea o ordonanță prin care să interzică tuturor proprietarilor de automobile, utilaje și mașini de orice fel să mai schimbe uleiul motoarelor. În acest fel cheltuielile cu amortizarea vor trebui accelerate, ceea ce va imprima un boom serios sau, dacă preferați – un șut în fund economiei. Să vedem multiplicatorul la lucru.