Taxe sau prețuri pentru infrastructură?

Bănuiesc că știți argumentul potrivit căruia taxarea traficului din orașe sau impunerea de taxe de drum pentru circulația interurbană ar contribui la rezolvarea problemei ambuteiajelor de la orele de vârf și a calității proaste a drumurilor. Argumentul pornește de la o ipoteză de bun simț, anume că proprietatea publică tinde să fie supra-exploatată și să ajungă în paragină. Dacă nu costă nimic să folosești un serviciu, toată lumea îl va folosi dar, în același timp, nimeni nu va da doi bani pe el (nu-i va păsa).

Dar impunerea de către primărie a unor taxe pentru folosirea infrastructurii, deși are meritul de a reduce cererea – și de a echilibra astfel numărul utilizatorilor cu stocul de infrastructură existent – nu promovează bunăstarea. Decongestionarea drumurilor nu este un bun public în sine – altfel, am da o lege rin care să interzicem circulația automobilelor și am scăpa imediat de aglomerație, claxoane și poluare. Însă mai sunt și alte efecte.

Aceste reflecții mi-au fost prilejuite de citirea acestui articol, via Carpe Diem. Pe scurt, morala poveștii este că dacă lași statul să impună (noi) taxe, el va avea interesul să le crească la un nivel exorbitant, stârnind furia populației. Așa se întâmplă în San Francisco, unde amenzile pentru încălcarea regulilor rutiere sunt foarte mari: parcarea aiurea se pedepsește cu 68 de dolari, în afară de cazul în care ai parcat pe locul special amenajat pentru autobuze sau pentru persoanele cu handicap – atunci amenda este de 976 dolari. Dacă trecu pe roșu vei plăti 436 dolari, iar dacă nu oprești la semnul Stop amenda este de 214 dolari. Opinia cetățenilor?

Many residents now feel that the city government has become a kind of Kleptocracy, a government run by thieves. That is, those in power tax residents through the form of heavy fines for much-needed cash, even as basic services are under threat.
…
For the working poor, the system of heavy fines can quickly become something close to tragedy.

Rosalina, a cleaning lady in her 40s who did not want to give her last name, was grief-stricken when she walked out of a posh condominium complex near Embarcadero and Harrison with her cleaning equipment to find a parking ticket on her old Toyota Corolla. She had exceeded the two-hour limit for residential parking. In broken English, she said while wiping away tears: “I make five hour[s] to pay this. I get three [of] these [tickets in] one month. Soon, I [will have] no more car.”

Părerea mea este că exact la același rezultat s-ar ajunge dacă s-ar practica traffic pricing. Impropriu numit astfel, deoarece taxa rămâne taxă, neavând nici o legătură cu prețul. Taxa este impusă coercitiv, prin decret de către puterea politică. Prețul este un fenomen de piață, parametrul înțelegerii voluntare dintre două sau mai multe părți.

Prin urmare, nemulțumirile sociale și problemele economice nu pot fi rezolvate decât dintr-un foc, anume prin privatizarea infrastructurii. Atunci populația, adică utilizatorii unui anumit element de infrastructură, vor înțelege că plătesc pentru serviciul oferit; pentru faptul că podul, drumul, parcul, WC-ul sau locul de parcare are un cost de oportunitate; pentru că nimic nu este pe gratis. Altminteri, cu pseudo-soluțiile de piață precum taxarea nu vom ajunge decât să dăm mai mulți bani primăriei sau guvernului central, pentru același dezinteres oferit (ba chiar mai mare). Traffic pricing e doar o amendă, la urma-urmei.

P.S. Citiți și:
– Planificarea urbană, locurile de parcare şi privatizarea drumurilor
– Deszăpezirea: drumuri publice vs. drumuri private

De gât cu cota unică

Probabil unul dintre cele mai amuzante articole scrise despre cota unică versus impozitarea progresivă. Începe promițător:

Cinci studenţi se decid să strîngă bani pentru a pleca împreună la munte. Să-i numim inteligentul, norocosul, muncitorul, ghinionistul şi puturosul. Primul cîştigă 4 000 de lei dintr-un proiect IT pe care-l face într-o săptămînă, al doilea primeşte 3 000 de lei de la părinţi, al treilea nu-şi găseşte de lucru decît ca ospătar şi cîştigă 1 500 de lei după o lună de muncă, al patrulea se îmbolnăveşte şi nu poate munci decît cinci zile, pentru care cîştigă 500 de lei iar cel de-al cincilea e genul care nu se poate trezi dimineaţa şi nici nu poate munci vara, cînd e atît de frumos afară dar reuşeşte să strîngă de ici, de colo, 300 de lei.

Dar concluzia este tragică. Impozitarea progresivă e considerată inerent mai rea decât cota unică.

“Principiul liberal nu se bazează neapărat pe cota unică ci pe fiscalitate redusă”, spune Crin Antonescu. Mi se pare logic. A ironiza această afirmație este ca și cum ai încerca să râzi de Mercedes că este superior tehnic Daciei. I see… “tălâmbul economic”.
Dar tot nu sunt convins. Prefer oricând să trăiesc cu o impozitare progresivă de la 1% la 3% sau, de ce nu, chiar de la 8% la 16% decât cu o cotă unică de 90% sau, de ce nu, chiar și 16%.

Remember Ziua libertății fiscale 2011

Mulțumesc tuturor participanților la conferință. Și mai ales lui Ștefan Belloiu, fără de care clipul de mai jos nu ar fi existat.

Ziua libertatii fiscale 2011 from Bogdan Glavan on Vimeo.

Mai este o săptămână până la Ziua libertății fiscale

În cazul în care îi duceați dorul, Ziua libertății fiscale pică în acest an pe 30 mai. Anul trecut a fost pe 28 mai, dar cum omenirea se îndreaptă inevitabil către progres (parcă așa spun legile istoriei, nu?) nu este de mirare că în anul 2011 statul a controlat o parte mai mare din produsul muncii nostre.

Celebrarea evenimentului o datorăm Centrului Independent de Studii în Economie și Drept de la Cluj, condus de Radu Nechita – care a explicat pe larg aici semnificația Zilei libertății fiscale. Pe scurt, este vorba de măsurarea poverii fiscale raportând cheltuielile publice la PIB. Acest raport arată mărimea statului, partea din producția societății care nu este consumată de cei care au produs-o și care cade sub controlul guvernului.

Anul acesta, oarecum paradoxal, ne “eliberăm fiscal” mai târziu decât anul trecut. Spun “paradoxal” deoarece rezultatul politicii de austeritate bugetară trebuie să fie, firesc, reducerea influenței statului în economie, măcar așa cum se reflectă ea prin ponderea cheltuielilor publice în PIB. Calculând împreună cu Radu Nechita am ajuns la data de 30 mai – față de 28 mai, anul trecut. De vină pentru acest lucru este faptul că indicatorul luat în considerare a crescut. Mai precis, în 2010 cheltuielile publice au reprezentat 40,8% din PIB, în vreme ce cu un an în urmă s-au ridicat la 40,6%. Deși statul a încercat să reducă cheltuielile și să economisească banul public, prăbușirea economică a compensat efectul, astfel încât în termeni relativi, am avut în 2010 un stat mai mare și mai apăsător (pe spinarea contribuabililor) decât în 2009.

40,8% din produsul muncii noastre… înseamnă că practic 5 luni din an muncim pentru stat. Din 30 mai vom munci pentru noi. Nu avem motive să ne bucurăm.

Avem “nevoie” să ni se ia bani cu forța pentru TV?

O taxă este pe punctul de a fi anulată. Taxa care finanțează serviciul public de televiziune. Din capul locului trebui spus că legea care a trecut de Camera Deputaților și va intra la Senat nu a constituit prilejul pentru nici o dezbatere asupra argumentelor pro și contra taxei. De fapt, anularea taxei tv, dacă se va realiza, va constitui un demers tot atât de politicianist ca și impunerea taxei. Adică, la întrebarea „Dar de ce să eliminăm taxa?”, susținătorii legii nu au oferit un alt motiv în afară de „Așa vrem noi!” – la fel cum la întrebarea inversă „Dar de ce am avea nevoie de televiziune publică?”, raspunsul criticilor legii este identic: „Fiindcă așa vrem noi!”

Luând în serios problema, care este motivul teoretic din spatele taxei tv? Motivul – despre care manualele de economie discută – este cel al externalităților pozitive, adică al beneficiilor pe care un post public de televiziune le aduce întregii țări. Dar el datează din epoca de piatră a teoriei externalităților și este complet ridicol în prezent (nu că ar fi fost valabil vreodată). Ideea este că televiziunea și radioul au fost considerate mult timp, ba chiar și în prezent, bunuri publice: o dată ce sunt puse în funcțiune, programele lor pot fi receptate de oricine. Toată lumea are de câștigat de pe urma lor, însă mulți se vor codi să plătească, pe principiul „Lasă să plătească vecinul, că oricum nu se poate ca televiziunea să emită doar pentru el, dacă îmi pun o antenă atunci prind și eu programele indiferent dacă plătesc sau nu”. Această imposibilitate de excludere a free-rider-ului (pasagerului clandestin, cum se mai spune) stă la baza justificării taxei. În absența taxei, majoritatea ar trișa și prea puțin ar plăti voluntar pentru televiziune, ceea ce ar face neprofitabilă emisia, prin urmare lucrurile pot fi puse în ordine prin impozitarea tuturor în mod egal.

Nu discut aici meritele acestui argument în sine. El este eronat, printre altele fiindcă în absența pieței libere – a contractelor voluntare – nu dispunem de un criteriu obiectiv pentru a stabili dacă toată lumea are de câștigat de pe urma televiziunii, sau doar unii sau niciunii. Suntem total în ceață și, în ultimă instanță, decizia în favoarea taxei se bazează, cum spuneam, pe argumentul „Eu cred că așa e bine pentru toți!” (dacă cumva în societate trăiește un liberal convins, atunci cu atât mai rău pentru el!)

Dar astăzi argumentul este mai pueril ca niciodată. Televiziunile – ca producători și ofertanți ai unui serviciu – au mijloacele de a-și defini proprietatea și de a o vinde pe piață celor doritori să o cumpere. Unele pot decide să-și ofere gratis programele, mizând pe faptul că larga lor accesare le va aduce suficiente venituri din publicitate. Altele pot decide să-și codifice programele, oferindu-le doar celor care plătesc pentru ele. Inițiativa și talentul antreprenorial joacă în acest domeniu un rol la fel de însemnat ca și în producția de gogoși sau automobile. Prin urmare, nu avem nevoie de o taxă pentru televiziune la fel cum nu avem nevoie ca producția de gogoși sau de automobile să fie finanțată prin impozite. Cum ar veni, televiziunea este un bun privat, nu unul public.

Unii opinează însă că anumite programe de televiziune merită să fie subvenționate de dragul lor, deoarece promovează cultura și educația. Ei spun că dacă am lăsa televiziunea strict pe mâini private, atunci “piața” ne va oferi doar manele și telenovele. Deci încă avem nevoie de o taxă tv. Argumentul lor este nesustenabil. În primul rând observați vă rog că el nu justifică taxa tv (subvenționarea televiziunii), ci subvenționarea culturii; cei care îl invocă ar face bine să fie consecvenți și să recunoască faptul că idealul lor poate fi atins prin subvenționarea unui anumit tip de emisiuni – produse de posturi private concurențiale sau de către producători privați independenți. În al doilea rând, argumentul este fals. Cultura și educația s-au dezvoltat și fără sprijinul statului. Cele mai sclipitoare minți ale umanității și cei mai mari oameni de cultură au inventat și compus fără să primească un salariu de la stat. În al treilea rând, el afirmă practic că societatea trebuie călăuzită pe o cărare luminoasă de o minte sclipitoare, care știe mai bine decât norodul ce înseamnă educația, cultura, în fine, programele de calitate. Acest argument paternalist reprezintă cea mai bună rețetă pentru instaurarea cenzurii. În al patrulea rând, subvenționarea produce discordie socială, deoarece s-ar putea ca unii oameni să nu fie de acord cu modul în care sunt cheltuiți banii ce le sunt luați ca taxă tv.

În concluzie, nu există nici un argument pentru taxa tv, în afară de îngânările prefăcut naive de genul “Bine-bine, dar așa se întâmplă și în Germania”. Dacă taxa există și în Germani, atunci iată un motiv pentru a o elimina și acolo, nu pentru a o păstra sau introduce în România.

TVA și nivelul prețurilor

Dan Popa are un articol foarte inspirat despre scăderea TVA – idee vehiculată și la noi săptămâna trecută. Dan amintește experiența franceză care este… de manual, ca să zic așa. Scăderea TVA nu a fost acompaniată de scăderea prețurilor și a dus la crearea de locuri de muncă.

Motivele sunt simple și pot fi înțelese și din analiza ceva mai exhaustivă a TVA pe care am facut-o cu ceva timp în urmă. Cel mai important lucru care trebuie înțeles este că între nivelul prețurilor și TVA nu există nici o legătură. Nivelul prețurilor exprimă puterea de cumpărare a unității monetare. Moneda își pierde valoarea prin creșterea prețurilor mărfurilor și invers, își crește valoarea atunci când avem deflație. Deci, întrebarea este ce anume determină puterea de cumpărare a unității monetare – sau valoarea monedei? Are TVA vreo legătură cu aceasta? Nu. Valoarea monedei – la fel ca și valoarea portocalelor – este rezultatul jocului dintre cerere și ofertă, mai precis dintre cererea și oferta de bani. Pentru motive bine întemeiate putem pune în paranteză cererea de bani concentrându-ne pe oferta de bani, de departe cea mai importantă forță care determină puterea de cumpărare a banilor.

Valoarea banilor scade (banii se ieftinesc) atunci când producția de bani crește, adică atunci când banca centrală emite în neștire – așa cum a făcut BNR în anii de boom economic, când a triplat cantitatea de bani. Unii exprimă această lege a economiei prin celebrul dicton: “inflația este întotdeauna și oriunde un fenomen monetar”. Nu are nici o importanță dacă TVA crește sau scade, dacă oferta de bani crește atunci nivelul prețurilor tinde să crească, punct. Așadar, dacă realizăm că nivelul prețurilor depinde de politica monetară, nu de politica fiscală, putem (1) exclude din dezbaterea publică factorii nesemnificativi precum TVA și (2) arunca povara responsabilității pentru dinamica prețurilor în ograda cui merită (banca centrală).

Cazul francez ilustrează perfect cele spuse mai sus. TVA a scăzut dar nivelul prețurilor nu s-a modificat. De ce ar fi făcut-o câtă vreme masa monetară a rămas neschimbată?! Pe de altă parte, s-au creat locuri de muncă – iarăși, o consecință absolut normală a scăderii fiscalității.

Cu ce ar trebui să rămână românul de rând dn toată această discuție? Că reducerea TVA nu va ieftini mărfurile. Puterea de cumpărare a leului nu ar fi afectată. Deci nu ar fi o măsură benefică? Ba da. ar duce la stimularea muncii, la crearea de locuri de muncă și la creșterea productivității. În final, consumatorul are de cștigat, dar nu prin prețuri mai mici ci prin salarii cu valoare “reală” mai mare. Ce bine ar fi scadă TVA… la zero dacă se poate! Mă îndoiesc că am avea deflație, dar cu siguranță am bunăstarea ar crește.

Sfârșitul pensiei, ultimul om

S-a decis. Bărbații și femeile vor incepe să primească pensie de la stat după vârsta de 65 de ani.

Un om normal lucrează 40 de ani, timp în care cotizează o treime din venit. Dacă această cotizație ar fi uitată într-un seif, ea ar asigura 12 ani de salariu gratis, după împlinirea vârstei de pensionare. Prin urmare, grație sublimului sistem public de pensii românii ajung să recupereze un sfert din cotizația vărsată de-a lungul timpului. Despre acest lucruri v-am vorbit aici.

Dar cum matematica e distractivă, lucrurile pot fi puțin mai nuanțate.

Dacă puneți sub saltea 1000 de lei anual atunci peste 40 de ani veți avea 40 000 de lei.
Dar dacă investiți anual 1000 de lei cu o rată a dobânzii de 10% atunci peste 40 de ani veți avea 532 111 de lei (aveți tabelul mai jos). Adică de 500 de ori investiția anuală.

Revenind la ce ne doare, este ciudat să prezumăm că banii economisiți pentru pensie vor fi puși sub saltea. Mai degrabă ei vor fi investiți. Un om care investește o treime din salariu (presupunem că salariul rămâne constant pe parcursul vieții active) timp de 40 de ani cu o rată a dobânzii de 10% ar avea la sfârșitul perioadei o sumă care echivalează nu cu circa 12 ani de salariu, ci cu circa 150 de ani de salariu.

Deci, după o viață de muncă, în condițiile precizate de dobândă, ar trebui să mai trăim încă 150 de ani încasând același venit pe care îl câștigam când munceam sau, dacă preferați, încă 300 de ani primind o pensie reprezentând jumătate din salariu.

Speranța medie de viață a românilor este 72 de ani. La momentul angajării tânărul știe că va mai trăi 7 ani primind pensie, adică aproximativ 3 ani de salariu. Din banii pe care românii i-ar putea avea dacă i-ar investi independent se mai aleg cu 2%. Trăiască legea pensiilor!

P.S. Pentru curioși: iată câți bani adunăm în timp dacă investim anual 1000 de lei cu un randament de 5%, 10% sau 15%

Intelectualii față cu impozitarea

Peste 100 de scriitori, jurnalişti, actori, regizori, muzicieni şi artişti plastici au semnat o scrisoare de protest față de creșterea impozitării drepturilor de autor. Zic ei:

Impunerea CAS pe drepturile de autor, în dispreţul Constituţiei României şi a unor legi naţionale şi internaţionale care apără proprietatea intelectuală, ne obligă pe noi, semnatarii acestei scrisori de protest, creatori şi deţinători de drepturi de autor, să protestăm cu fermitate şi să cerem Guvernului României ori Curţii Constituţionale să corijeze o decizie neconstituţională şi care îi va face pe cei mai mulţi dintre deţinătorii de drepturi de autor să trăiască la limita de jos a subzistenţe…

Guvernul României nu trebuie să pună niciodată biruri sociale pe creaţie, pentru că rezultatele acesteia nu sunt produse de serie, sunt produse unicat!, chiar şi atunci când un jurnalist ori un scriitor scrie un text critic la adresa guvernării sau a clasei politice. Talentul, harul şi travaliul interior al fiecăruia dintre creatori nu sunt mediate nici de Fisc, nici de cei de la putere, ci numai şi numai de Bunul Dumnezeu. Noi realizăm opere culturale, artistice, ştiinţifice şi info-educaţionale unicat, taxate numai de talent, stil şi educaţie. În al doisprezecelea ceas, opriţi exodul de creiere din România şi sărăcirea celor care apără prin operele lor unice identitatea culturală şi spirituală a României!

Așa cum era de așteptat, coloana vertebrală a scriitorimii române se vede exact atunci când… interesul pecuniar îi este direct afectat. Până acum nu am auzit pe nimeni care să protesteze împotriva poverii fiscale. Pentru că până acum scribii erau privilegiați.

Elocvent pentru modul în care acești intelectuali judecă rolul statului este textul de mai jos, publicat de un scriitor (Gabriel Chifu) în “România literară”:

O întrebare doar retorică, fiindcă răspunsul (afirmativ!) e presupus, ar suna cam asa: are datorii statul român faţă de literatura si scriitorii din această ţară, faţă de cultura scrisă contemporană?…

Dar ce ar trebui să facă statul, prin diverse pârghii şi instituţii ale sale, şi nu face? La Uniunea Scriitorilor, în recenta reuniune a Comitetului Director şi în aceea a Consiliului, am discutat acest subiect şi am identificat câteva măsuri prin care literatura română ar putea fi susţinută.

Un prim gest, important, ar fi ca statul să recunoască meritele revistelor literare (prestigioase, unele centenare!…) în devenirea, în istoria acestui popor, în configurarea identităţii sale culturale…

Să recunoască meritele acestor publicaţii şi să le trateze drept ceea ce sunt: nişte instituţii de cultură ale sale, de însemnătate deosebită, indispensabile, precum bibliotecile, teatrele, centrele culturale, muzeele şi altele de acelaşi fel. Cum s-ar traduce concret recunoaşterea aceasta? Evident, printr-un ajutor financiar strict necesar pentru normala lor funcţionare. Să accentuăm că, de pildă, suma de care ar avea nevoie toate cele douăsprezece reviste ale Uniunii Scriitorilor n-ar depăşi, într-un an de zile, şase-şapte sute de mii de euro, adică o sumă insignifiantă chiar şi pentru un buget de austeritate, o sumă derizorie în comparaţie cu beneficiile uriaşe pe care le-ar aduce în timp o asemenea investiţie în cultură, o sumă ridicolă în comparaţie cu atâtea şi atâtea cheltuieli făcute cu largheţe pe bani publici: aşa cum remarca un prieten, totul ar costa cam cât a costat scandaloasa scenă de scândură montată cu ceva vreme în urmă pe malul mării, pentru o noapte de incertă veselie repede trecătoare. Dar nu neapărat prin repartiţii bugetare s-ar putea materializa acest sprijin. Există şi alte soluţii, bunăvoinţă să fie. De exemplu: fiecare revistă să fie „înfiată” de o întreprindere sau o bancă, sau o regie a statului solidă financiar, care să-i asigure supravieţuirea: Loteria Română, ori Transelectrica, ori CEC, ori Eximbank, ori Transgaz. Alte forme posibile de susţinere, care îmi vin imediat în minte, ar fi: crearea unui sistem naţional de difuzare pentru publicaţiile culturale; achiziţii ale acestor reviste prin bibliotecile publice, cele liceale şi universitare din toată ţara; sau, de ce nu, iniţierea unei legi prin care el, statul, să plătească un abonament anual la o revistă de cultură oricărei persoane din anumite categorii (elevi, studenţi, profesori) interesate de acea revistă.

N-ai cu cine. Niște intelectuali.

Deci, ce vor ei? Subvenții! Iar dacă nu se poate, atunci măcar să nu fie impozitați la fel ca ceilalți. Scriiitori celebri precum Mircea Cărtărescu și Ana Blandiana sunt oripilați că sunt puși acum să plătească aceleași biruri ca muncitorimea. Și e firesc, pentru că în gândirea lor (după cum bine se vede din textul reprodus mai sus), toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât celelalte.

De ce TVA înseamnă de fapt impozitarea venitului

Despre TVA am vorbit anul trecut în acest articol în care am arătat că TVA nu duce la creșterea prețurilor și că acest fenomen se datorează mai degrabă emisiunii monetare operate pentru a face mai suportabilă creșterea taxelor. Cum în ultimele zile numeroși comentatori s-au repezit să afirme că TVA de 24% va duce la creșterea inflației, nu strică să fie recitit.

Astăzi vreau însă să mă ocup de pretenția mai mult sau mai puțin explicită a unora (în special a celor care au făurit creșterea TVA) că această taxă impozitează consumul, motiv pentru care ar fi “cea mai puțin dureroasă” cale de a crește veniturile bugetului – creșterea cotei unice sau impozitarea pensiilor ar fi reprezentat o soluție și mai proastă.

Această convingere este posibilă doar datorită ignoranței pe care o manifestă numeroși analiști în ceea ce privește principiul fundamental al impozitării: niciun impozit nu poate fi pasat în sarcina consumatorului (adică în aval în structura economiei). Iată de ce.

Prețul este suma de bani pe care o plătim pentru a intra în posesia unui bun. Nivelul său depinde de cererea și de oferta pentru produsul respectiv. Pe piață prețul tinde să se stabilească întotdeauna la acel nivel care asigură maximizarea profitului pentru producători – nimeni nu este prost să nu crească prețul dacă astfel își sporește profitul. Prin urmare, impunerea unui impozit nu are cum să ducă la creșterea prețului – adică să fie pasat cumpărătorului – deoarece prețul se situează deja la nivelul care aduce profit maxim. Contrar credinței populare conform căreia TVA este adăugat la prețul mărfii, TVA este în realitate extras din prețul acesteia. Cine susține că TVA duce direct la scumpirea produselor trebuie să răspundă la întrebarea de baraj: “Dar dacă producătorii puteau să ceară un preț mai mare, de ce nu au făcut-o de ieri sau de acum un an?!”

Mai mult, în cazul TVA, demonstrația că impozitarea nu duce la creșterea prețurilor se poate realiza și prin altă metodă. TVA este un impozit general, care afectează ansamblul prețurilor, prin urmare introducerea sau creșterea sa ar trebui să ducă – conform opticii convenționale – la majorarea tuturor prețurilor. Însă nivelul general al prețurilor, care arată puterea de cumpărare a unității monetare, este determinat de cererea și oferta de bani. El nu se poate schimba decât dacă în domeniul monetar se întâmplă ceva: fie se modifică cererea de bani, fie se modifică oferta de bani. În cazul luat în discuție, creșterea prețurilor (popular vorbind, inflația) nu se poate produce decât dacă publicul își reduce cererea de bani sau dacă se emite mai multă monedă. Observați că ambele circumstanțe nu au nicio legătură cu fiscalitatea și dacă mergem pe ipoteza ceteris paribus (contextul nu se schimbă), atunci simpla creștere a TVA nu are cum să ducă la creșterea ratei inflației.

În sfârșit, există o a treia cale de a demonstra că sporirea TVA nu poate fi pasată consumatorilor, anume metoda reductio ad absurdum: să presupunem că guvernul decide creșterea TVA nu la 24%, ci la 100%, ba chiar la 1000%! Ce credeți că se va întâmpla? Credeți că firmele vor pasa taxa în cârca clienților finali? Bineînțeles că nu, consecința ar fi colapsul total al economiei.

Și atunci care este efectul (creșterii) TVA? Deoarece TVA este extras din prețul bunurilor rezultă că venitul producătorilor se diminuează. Cum nimeni nu este prost să producă fără să fie remunerat corespunzător, producătorii vor pasa povara impozitului – însă nu în aval, ci în amonte în structura producției. Concret, afacerile fiindu-le descurajate ei își vor restrânge activitatea: vor cumpăra mai puține input-uri, de exemplu vor angaja mai puțină forță de muncă sau vor reduce salariile. Astfel, cererea pentru produse intermediare și pentru factorii de producție din care sunt fabricate acestea scade, diminând corespunzător remunerarea factorilor. Observăm așadar că TVA acționează ca un veritabil impozit pe venit.

Revenind la subiectul inițial al discuției, anume pretenția că majorarea TVA lovește în consum – „bine că nu lovește în venit sau în investiții!”, putem concluziona acum că această idee este falsă. TVA este un impozit pe venit, chiar dacă nu se cheamă așa; nu contează cum se cheamă, puteau să-i zică „taxa de solidaritate” sau „taxa-care-ne-place nouă”, important este efectul economic. Ea reduce venitul membrilor societății, afectând astfel atât consumul cât și economisirea/acumularea de capital. Ba mai mult, putem spune că afectează disproporționat economisirea, din două motive:
• În primul rând, orice penalizare a consumului reprezintă o penalizare a acumulării de capital. De ce ar vrea cineva să acumuleze capital, să investească și să producă – pentru alt motiv în afară de acela de a consuma? Cu toții producem ca să consumăm – și economisim/investim tocmai pentru a putea consuma mai mult în viitor. Dacă mâine s-ar da o lege prin care s-ar interzice consumul („Nimeni nu poate mânca mai mult de un măr pe zi!”, producția s-ar prăbuși total.
• În al doilea rând, impozitarea sărăcește și cu cât suntem mai săraci cu atât tindem să economisim mai puțin (dacă-mi amintesc bine parcă și keynesienii susțin asta)
Acum, de ce susțin promotorii modificării Codului Fiscal că aceasta este cea mai puțin dureroasă măsură? Deoarece ei știu că BNR validează creșterea prețurilor, injectând bani în economie. Oficialii BNR înșiși au spus că inflația va crește! Astfel, povara impozitării este disimulată sub forma inflației, despre care toată lumea știe că nu este altceva decât un impozit ascuns. Ce-i drept, în cazul ei nimeni nu pretinde că descurajează consumul! (Considerația aceasta ar fi suficientă pentru a descalifica considerarea TVA drept cea mai puțin dureroasă măsură.)

Este adevărat, desigur, că lumea s-a obișnuit ca fiecare creștere a taxelor să fie însoțită de scumpiri, dar nu o interesează explicația economică a fenomenului. Și, de fapt, contează prea puțin această explicație. Fapt este că oamenii au anticipări inflaționiste și că se vor grăbi să majoreze prețurile imediat ce noua cotă de TVA intră în vigoare. Ba chiar înainte. Dar anticipările inflaționiste nu sunt altceva decât reflectarea politicii inflaționiste din trecut, pentru care există o singură instituție responsabilă – tocmai acea instituție a statului în care românii au mare încredere!

P.S. Daca v-am plictisit, citiți foarte succintul articol al lui Dan Șelaru

Soarta agriculturii în Prostoveneşti

La graniţa României ar trebui instalată o plăcuţă „Bine aţi venit în Prostoveneşti, ţara unde agricultura este încurajată prin impozite”. Bănuiesc că sunteţi la curent cu dezbaterea privind impunerea caselor de marcat la tarabele din piaţă. Nu îmi este clar dacă prin modificarea legislaţiei se realizează acest lucru sau nu (am văzut un reprezentant al guvernului negând că se va întâmpla aşa ceva), în schimb îmi este foarte clar că mulţi ar fi fericiţi să vadă negoţul cu ridichi şi pătrunjel fiscalizat.

Totul se înscrie într-o filozofie mai generală, de impozitare a agriculturii (vă amintiţi sper, propunerea lui Sebastian Vlădescu de taxare a terenurilor-pârloagă). Am văzut cum cineva, probabil un reprezentant al grupurilor de interese din industria agro-alimentară, încerca din răsputeri să întoarcă pe dos raţionalitatea economică şi să convingă lumea că prin fiscalizarea comerţului din pieţe consumatorii vor avea de câştigat!

Impozitul acţionează ca o barieră între producători şi consumatori. În cazul în speţă, el îngreunează afacerea de distribuire a produselor agricole, pentru că vânzătorii trebuie să cotizeze la bugetul statului. Efectul? În principal, descurajarea vânzărilor, scăderea profitabilităţii agriculturii şi creşterea preţurilor. În subsidiar, restrângerea numărului de vânzători, stimularea cartelizării vânzătorilor – datorită economiilor de scară reuşite prin creşterea cotei de piaţă vânzătorul poate rezista mai bine în faţa impozitului – încurajarea intermedierii dincolo de nivelul care ar exista pe o piaţă liberă. Bineînţeles, apariţia pieţei negre, pentru că întotdeauna vor fi oameni care vor refuza să plătească impozitele, sfidând statul. Dar am înţeles că toate aceste efecte se numesc „comerţ civilizat”, deci trebuie să fie OK.

Fiscalizarea agriculturii îl îndepărtează pe ţăran de cumpărătorul final. Cine să aibă grija “actelor de provenienţă a mărfii”, a contabilizării impozitului, a întocmirii declaraţiilor? Cineva specializat în acest soi de treburi, adică cineva care nu se pricepe la cultivarea salatei sau roşiilor, ci la driblat birocraţia. Aşa înţeleg unii să dezvolte agricultura. Poate că n-ar strica să se inverseze rolurile măcar pentru o zi şi birocraţii să treacă la sapă iar ţăranii la dictat ordonanţe de urgenţă. Să testăm progresul.

Multiplicatorul cheltuielilor publice: există sau nu?

Paul de Grauwe rezumă în acest articol principalele două curente de gândire în legătură cu efectele politicii fiscale de stimulare economică. Potrivit curentului keynesian, cheltuielile guvernamentale au un puternic efect de multiplicator, propulsând PIB la un nivel permanent mai înalt. Pentru cine nu a înţeles, asta înseamnă că prin simplul fapt că guvernul colectează bani prin impozite şi îi redistribuie el reuşeşte să sporească definitiv şi irevocabil nivelul de bunăstare al societăţii. Al doilea curent de gândire neagă importanţa politicii de stimulare, şi susţine că multiplicatorul este subunitar, scăzând în timp la zero. Motivul este că indivizii anticipează creşterea impozitelor în viitor pentru acoperirea deficitelor bugetare create de creşterea cheltuielilor publice. Practic, pe termen lung, guvernul nu face decât să înlocuiască cheltuielile private cu cheltuielile publice, astfel încât nu va exista o modificare a nivelului de trai (PIB).

În opinia mea, ambele teorii sunt incorecte, deşi cea de-a doua – susţinută printre alţii de Robert Barro – este mult mai aproape de realitate.
Pe de o parte, nu putem spune că cheltuielile guvernamentale duc la creştere economică; creşterea economică rezultă din investiţii, nu din redistribuţie. Indiferent de la cine ar lua bani şi indiferent cui ar da subvenţii şi ajutoare guvernul nu poate creşte bunăstarea generală.
Pe de altă parte, nu se poate afirma că politica fiscală este lipsită de efecte, aşa cum lasă să se înţeleagă partizanii şcolii anticipărilor raţionale. Orice politică şi orice acţiune umană are efecte, problema este doar despre ce fel de efecte e vorba. Şi aici e aici.
Deoarece redistribuţia afectează matricea stimulentelor indivizilor – descurajând economisirea, producţia şi asumarea riscului datorită impozitării, respective încurajând consumul, risipa şi vânarea comenzilor de stat – politica cheltuielilor publice are efecte nocive asupra nivelului de trai al societăţii. Astfel, ca urmare a redistribuţiei operate prin intermediul bugetului de stat, PIB realizat va fi sub nivelul potenţial, adică sub nivelul care ar fi fost atins în absenţa intervenţiei statului. În graficul de mai jos, am reprezentat acest lucru prin linia de culoare neagră.

Bine, să nu înţelegeţi acum că este musai necesar ca PIB să crească! Dacă povara fiscală este suficient de mare, creşterea economică va fi… negativă.

P.S. Pe această temă, Multiplicatorul lui Pogea este primul articol postat pe acest blog.

Vlădescu, furtul guvernamental şi adevărata povară a bugetului

Într-un interviu acordat Capital, ministrul de finanţe ne sfătuieşte să stăm liniştiţi la locurile noastre pentru că din bugetul ţării se fură, eventual, puţin, adică 1% din PIB (1 miliard de euro). Cristian Orgonaş compară pe bună dreptate această declaraţie cu afirmaţia lui Radu Vasile de acum un deceniu, conform căreia „În România nu mai e nimic de furat!”

Am veşti proaste pentru domnul Vlădescu şi modul domniei sale de gândire. Dacă domnia sa susţine că, datorită faptului că veniturile bugetare nu se ridică la mai mult de 30% din PIB, se poate fura maxim 1% din PIB, atunci Niger ne-a surclasat, pentru că acolo veniturile bugetare abia ajung la 15% din PIB! Conform acestei logici, Niger este o ţară în care hoţia guvernamentală este considerabil mai redusă, aşa că ar fi civilizat să ne mutăm acolo.

Lăsând gluma la o parte şi ţinând cont de numeroasele comentarii pertinente de pe blogul lui Orgonaş, aş avea de adăugat următoarele lucruri.

Paguba nu este de doar 1% din PIB. Unu la mână, ar trebui să punem la socoteală şi lobby-ul făcut de diverşii “băieţi deştepţi” pentru a dobândi acces la resurse, adică la cei 1%! Şi astea sunt pierderi pentru economie, bani “investiţi” în obţinerea de privilegii. Aşa scrie în manualul de economie, n-avem ce să facem.

Doi la mână, ar trebui să spunem că partea „furabilă” din buget (6%) plus deficitul bugetar, cum bine observă Orgonaş, adică mult peste 10% din PIB sunt bani cheltuiţi ineficient, dislocuind cheltuieli private şi reprezentând astfel o risipă de resurse. Cheltuielile guvernamentale trebuie finanţate cumva, adică cineva trebuie deposedat de respectivele fonduri, bani care s-ar fi dus fie în consum fie în economii/investiţii. Deci, mai multe „investiţii” operate prin deficit bugetar, mai puţini bani alocaţi de către indivizi.

Apoi, ar mai trebui să punem la socoteală şi faptul că toată această activitate a guvernului diminuează stimulentele indivizilor de a munci, de a produce şi de a inova, reducând PIB faţă de PIB potenţial – adică faţă de câtă producţie s-ar fi realizat dacă povara impozitării ar fi fost mai redusă iar creditul ar fi fost disponibil pentru sectorul privat. Mai adăugaţi câteva miliarde, după gust.

Patru la mână, să nu uităm de banii cheltuiţi de indivizi pentru a atenua povara impozitării şi a birocraţiei – economia subterană pe care se tranzacţionează cu adevărat „bunurile publice”: am în vedere, de exemplu, adevăratul cost al tratamentului medical, al educaţiei, al justiţiei… al înmatriculării unui automobil etc.