Intelectualii față cu impozitarea

Peste 100 de scriitori, jurnalişti, actori, regizori, muzicieni şi artişti plastici au semnat o scrisoare de protest față de creșterea impozitării drepturilor de autor. Zic ei:

Impunerea CAS pe drepturile de autor, în dispreţul Constituţiei României şi a unor legi naţionale şi internaţionale care apără proprietatea intelectuală, ne obligă pe noi, semnatarii acestei scrisori de protest, creatori şi deţinători de drepturi de autor, să protestăm cu fermitate şi să cerem Guvernului României ori Curţii Constituţionale să corijeze o decizie neconstituţională şi care îi va face pe cei mai mulţi dintre deţinătorii de drepturi de autor să trăiască la limita de jos a subzistenţe…

Guvernul României nu trebuie să pună niciodată biruri sociale pe creaţie, pentru că rezultatele acesteia nu sunt produse de serie, sunt produse unicat!, chiar şi atunci când un jurnalist ori un scriitor scrie un text critic la adresa guvernării sau a clasei politice. Talentul, harul şi travaliul interior al fiecăruia dintre creatori nu sunt mediate nici de Fisc, nici de cei de la putere, ci numai şi numai de Bunul Dumnezeu. Noi realizăm opere culturale, artistice, ştiinţifice şi info-educaţionale unicat, taxate numai de talent, stil şi educaţie. În al doisprezecelea ceas, opriţi exodul de creiere din România şi sărăcirea celor care apără prin operele lor unice identitatea culturală şi spirituală a României!

Așa cum era de așteptat, coloana vertebrală a scriitorimii române se vede exact atunci când… interesul pecuniar îi este direct afectat. Până acum nu am auzit pe nimeni care să protesteze împotriva poverii fiscale. Pentru că până acum scribii erau privilegiați.

Elocvent pentru modul în care acești intelectuali judecă rolul statului este textul de mai jos, publicat de un scriitor (Gabriel Chifu) în “România literară”:

O întrebare doar retorică, fiindcă răspunsul (afirmativ!) e presupus, ar suna cam asa: are datorii statul român faţă de literatura si scriitorii din această ţară, faţă de cultura scrisă contemporană?…

Dar ce ar trebui să facă statul, prin diverse pârghii şi instituţii ale sale, şi nu face? La Uniunea Scriitorilor, în recenta reuniune a Comitetului Director şi în aceea a Consiliului, am discutat acest subiect şi am identificat câteva măsuri prin care literatura română ar putea fi susţinută.

Un prim gest, important, ar fi ca statul să recunoască meritele revistelor literare (prestigioase, unele centenare!…) în devenirea, în istoria acestui popor, în configurarea identităţii sale culturale…

Să recunoască meritele acestor publicaţii şi să le trateze drept ceea ce sunt: nişte instituţii de cultură ale sale, de însemnătate deosebită, indispensabile, precum bibliotecile, teatrele, centrele culturale, muzeele şi altele de acelaşi fel. Cum s-ar traduce concret recunoaşterea aceasta? Evident, printr-un ajutor financiar strict necesar pentru normala lor funcţionare. Să accentuăm că, de pildă, suma de care ar avea nevoie toate cele douăsprezece reviste ale Uniunii Scriitorilor n-ar depăşi, într-un an de zile, şase-şapte sute de mii de euro, adică o sumă insignifiantă chiar şi pentru un buget de austeritate, o sumă derizorie în comparaţie cu beneficiile uriaşe pe care le-ar aduce în timp o asemenea investiţie în cultură, o sumă ridicolă în comparaţie cu atâtea şi atâtea cheltuieli făcute cu largheţe pe bani publici: aşa cum remarca un prieten, totul ar costa cam cât a costat scandaloasa scenă de scândură montată cu ceva vreme în urmă pe malul mării, pentru o noapte de incertă veselie repede trecătoare. Dar nu neapărat prin repartiţii bugetare s-ar putea materializa acest sprijin. Există şi alte soluţii, bunăvoinţă să fie. De exemplu: fiecare revistă să fie „înfiată” de o întreprindere sau o bancă, sau o regie a statului solidă financiar, care să-i asigure supravieţuirea: Loteria Română, ori Transelectrica, ori CEC, ori Eximbank, ori Transgaz. Alte forme posibile de susţinere, care îmi vin imediat în minte, ar fi: crearea unui sistem naţional de difuzare pentru publicaţiile culturale; achiziţii ale acestor reviste prin bibliotecile publice, cele liceale şi universitare din toată ţara; sau, de ce nu, iniţierea unei legi prin care el, statul, să plătească un abonament anual la o revistă de cultură oricărei persoane din anumite categorii (elevi, studenţi, profesori) interesate de acea revistă.

N-ai cu cine. Niște intelectuali.

Deci, ce vor ei? Subvenții! Iar dacă nu se poate, atunci măcar să nu fie impozitați la fel ca ceilalți. Scriiitori celebri precum Mircea Cărtărescu și Ana Blandiana sunt oripilați că sunt puși acum să plătească aceleași biruri ca muncitorimea. Și e firesc, pentru că în gândirea lor (după cum bine se vede din textul reprodus mai sus), toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât celelalte.

De ce TVA înseamnă de fapt impozitarea venitului

Despre TVA am vorbit anul trecut în acest articol în care am arătat că TVA nu duce la creșterea prețurilor și că acest fenomen se datorează mai degrabă emisiunii monetare operate pentru a face mai suportabilă creșterea taxelor. Cum în ultimele zile numeroși comentatori s-au repezit să afirme că TVA de 24% va duce la creșterea inflației, nu strică să fie recitit.

Astăzi vreau însă să mă ocup de pretenția mai mult sau mai puțin explicită a unora (în special a celor care au făurit creșterea TVA) că această taxă impozitează consumul, motiv pentru care ar fi “cea mai puțin dureroasă” cale de a crește veniturile bugetului – creșterea cotei unice sau impozitarea pensiilor ar fi reprezentat o soluție și mai proastă.

Această convingere este posibilă doar datorită ignoranței pe care o manifestă numeroși analiști în ceea ce privește principiul fundamental al impozitării: niciun impozit nu poate fi pasat în sarcina consumatorului (adică în aval în structura economiei). Iată de ce.

Prețul este suma de bani pe care o plătim pentru a intra în posesia unui bun. Nivelul său depinde de cererea și de oferta pentru produsul respectiv. Pe piață prețul tinde să se stabilească întotdeauna la acel nivel care asigură maximizarea profitului pentru producători – nimeni nu este prost să nu crească prețul dacă astfel își sporește profitul. Prin urmare, impunerea unui impozit nu are cum să ducă la creșterea prețului – adică să fie pasat cumpărătorului – deoarece prețul se situează deja la nivelul care aduce profit maxim. Contrar credinței populare conform căreia TVA este adăugat la prețul mărfii, TVA este în realitate extras din prețul acesteia. Cine susține că TVA duce direct la scumpirea produselor trebuie să răspundă la întrebarea de baraj: “Dar dacă producătorii puteau să ceară un preț mai mare, de ce nu au făcut-o de ieri sau de acum un an?!”

Mai mult, în cazul TVA, demonstrația că impozitarea nu duce la creșterea prețurilor se poate realiza și prin altă metodă. TVA este un impozit general, care afectează ansamblul prețurilor, prin urmare introducerea sau creșterea sa ar trebui să ducă – conform opticii convenționale – la majorarea tuturor prețurilor. Însă nivelul general al prețurilor, care arată puterea de cumpărare a unității monetare, este determinat de cererea și oferta de bani. El nu se poate schimba decât dacă în domeniul monetar se întâmplă ceva: fie se modifică cererea de bani, fie se modifică oferta de bani. În cazul luat în discuție, creșterea prețurilor (popular vorbind, inflația) nu se poate produce decât dacă publicul își reduce cererea de bani sau dacă se emite mai multă monedă. Observați că ambele circumstanțe nu au nicio legătură cu fiscalitatea și dacă mergem pe ipoteza ceteris paribus (contextul nu se schimbă), atunci simpla creștere a TVA nu are cum să ducă la creșterea ratei inflației.

În sfârșit, există o a treia cale de a demonstra că sporirea TVA nu poate fi pasată consumatorilor, anume metoda reductio ad absurdum: să presupunem că guvernul decide creșterea TVA nu la 24%, ci la 100%, ba chiar la 1000%! Ce credeți că se va întâmpla? Credeți că firmele vor pasa taxa în cârca clienților finali? Bineînțeles că nu, consecința ar fi colapsul total al economiei.

Și atunci care este efectul (creșterii) TVA? Deoarece TVA este extras din prețul bunurilor rezultă că venitul producătorilor se diminuează. Cum nimeni nu este prost să producă fără să fie remunerat corespunzător, producătorii vor pasa povara impozitului – însă nu în aval, ci în amonte în structura producției. Concret, afacerile fiindu-le descurajate ei își vor restrânge activitatea: vor cumpăra mai puține input-uri, de exemplu vor angaja mai puțină forță de muncă sau vor reduce salariile. Astfel, cererea pentru produse intermediare și pentru factorii de producție din care sunt fabricate acestea scade, diminând corespunzător remunerarea factorilor. Observăm așadar că TVA acționează ca un veritabil impozit pe venit.

Revenind la subiectul inițial al discuției, anume pretenția că majorarea TVA lovește în consum – „bine că nu lovește în venit sau în investiții!”, putem concluziona acum că această idee este falsă. TVA este un impozit pe venit, chiar dacă nu se cheamă așa; nu contează cum se cheamă, puteau să-i zică „taxa de solidaritate” sau „taxa-care-ne-place nouă”, important este efectul economic. Ea reduce venitul membrilor societății, afectând astfel atât consumul cât și economisirea/acumularea de capital. Ba mai mult, putem spune că afectează disproporționat economisirea, din două motive:
• În primul rând, orice penalizare a consumului reprezintă o penalizare a acumulării de capital. De ce ar vrea cineva să acumuleze capital, să investească și să producă – pentru alt motiv în afară de acela de a consuma? Cu toții producem ca să consumăm – și economisim/investim tocmai pentru a putea consuma mai mult în viitor. Dacă mâine s-ar da o lege prin care s-ar interzice consumul („Nimeni nu poate mânca mai mult de un măr pe zi!”, producția s-ar prăbuși total.
• În al doilea rând, impozitarea sărăcește și cu cât suntem mai săraci cu atât tindem să economisim mai puțin (dacă-mi amintesc bine parcă și keynesienii susțin asta)
Acum, de ce susțin promotorii modificării Codului Fiscal că aceasta este cea mai puțin dureroasă măsură? Deoarece ei știu că BNR validează creșterea prețurilor, injectând bani în economie. Oficialii BNR înșiși au spus că inflația va crește! Astfel, povara impozitării este disimulată sub forma inflației, despre care toată lumea știe că nu este altceva decât un impozit ascuns. Ce-i drept, în cazul ei nimeni nu pretinde că descurajează consumul! (Considerația aceasta ar fi suficientă pentru a descalifica considerarea TVA drept cea mai puțin dureroasă măsură.)

Este adevărat, desigur, că lumea s-a obișnuit ca fiecare creștere a taxelor să fie însoțită de scumpiri, dar nu o interesează explicația economică a fenomenului. Și, de fapt, contează prea puțin această explicație. Fapt este că oamenii au anticipări inflaționiste și că se vor grăbi să majoreze prețurile imediat ce noua cotă de TVA intră în vigoare. Ba chiar înainte. Dar anticipările inflaționiste nu sunt altceva decât reflectarea politicii inflaționiste din trecut, pentru care există o singură instituție responsabilă – tocmai acea instituție a statului în care românii au mare încredere!

P.S. Daca v-am plictisit, citiți foarte succintul articol al lui Dan Șelaru

Soarta agriculturii în Prostoveneşti

La graniţa României ar trebui instalată o plăcuţă „Bine aţi venit în Prostoveneşti, ţara unde agricultura este încurajată prin impozite”. Bănuiesc că sunteţi la curent cu dezbaterea privind impunerea caselor de marcat la tarabele din piaţă. Nu îmi este clar dacă prin modificarea legislaţiei se realizează acest lucru sau nu (am văzut un reprezentant al guvernului negând că se va întâmpla aşa ceva), în schimb îmi este foarte clar că mulţi ar fi fericiţi să vadă negoţul cu ridichi şi pătrunjel fiscalizat.

Totul se înscrie într-o filozofie mai generală, de impozitare a agriculturii (vă amintiţi sper, propunerea lui Sebastian Vlădescu de taxare a terenurilor-pârloagă). Am văzut cum cineva, probabil un reprezentant al grupurilor de interese din industria agro-alimentară, încerca din răsputeri să întoarcă pe dos raţionalitatea economică şi să convingă lumea că prin fiscalizarea comerţului din pieţe consumatorii vor avea de câştigat!

Impozitul acţionează ca o barieră între producători şi consumatori. În cazul în speţă, el îngreunează afacerea de distribuire a produselor agricole, pentru că vânzătorii trebuie să cotizeze la bugetul statului. Efectul? În principal, descurajarea vânzărilor, scăderea profitabilităţii agriculturii şi creşterea preţurilor. În subsidiar, restrângerea numărului de vânzători, stimularea cartelizării vânzătorilor – datorită economiilor de scară reuşite prin creşterea cotei de piaţă vânzătorul poate rezista mai bine în faţa impozitului – încurajarea intermedierii dincolo de nivelul care ar exista pe o piaţă liberă. Bineînţeles, apariţia pieţei negre, pentru că întotdeauna vor fi oameni care vor refuza să plătească impozitele, sfidând statul. Dar am înţeles că toate aceste efecte se numesc „comerţ civilizat”, deci trebuie să fie OK.

Fiscalizarea agriculturii îl îndepărtează pe ţăran de cumpărătorul final. Cine să aibă grija “actelor de provenienţă a mărfii”, a contabilizării impozitului, a întocmirii declaraţiilor? Cineva specializat în acest soi de treburi, adică cineva care nu se pricepe la cultivarea salatei sau roşiilor, ci la driblat birocraţia. Aşa înţeleg unii să dezvolte agricultura. Poate că n-ar strica să se inverseze rolurile măcar pentru o zi şi birocraţii să treacă la sapă iar ţăranii la dictat ordonanţe de urgenţă. Să testăm progresul.

Multiplicatorul cheltuielilor publice: există sau nu?

Paul de Grauwe rezumă în acest articol principalele două curente de gândire în legătură cu efectele politicii fiscale de stimulare economică. Potrivit curentului keynesian, cheltuielile guvernamentale au un puternic efect de multiplicator, propulsând PIB la un nivel permanent mai înalt. Pentru cine nu a înţeles, asta înseamnă că prin simplul fapt că guvernul colectează bani prin impozite şi îi redistribuie el reuşeşte să sporească definitiv şi irevocabil nivelul de bunăstare al societăţii. Al doilea curent de gândire neagă importanţa politicii de stimulare, şi susţine că multiplicatorul este subunitar, scăzând în timp la zero. Motivul este că indivizii anticipează creşterea impozitelor în viitor pentru acoperirea deficitelor bugetare create de creşterea cheltuielilor publice. Practic, pe termen lung, guvernul nu face decât să înlocuiască cheltuielile private cu cheltuielile publice, astfel încât nu va exista o modificare a nivelului de trai (PIB).

În opinia mea, ambele teorii sunt incorecte, deşi cea de-a doua – susţinută printre alţii de Robert Barro – este mult mai aproape de realitate.
Pe de o parte, nu putem spune că cheltuielile guvernamentale duc la creştere economică; creşterea economică rezultă din investiţii, nu din redistribuţie. Indiferent de la cine ar lua bani şi indiferent cui ar da subvenţii şi ajutoare guvernul nu poate creşte bunăstarea generală.
Pe de altă parte, nu se poate afirma că politica fiscală este lipsită de efecte, aşa cum lasă să se înţeleagă partizanii şcolii anticipărilor raţionale. Orice politică şi orice acţiune umană are efecte, problema este doar despre ce fel de efecte e vorba. Şi aici e aici.
Deoarece redistribuţia afectează matricea stimulentelor indivizilor – descurajând economisirea, producţia şi asumarea riscului datorită impozitării, respective încurajând consumul, risipa şi vânarea comenzilor de stat – politica cheltuielilor publice are efecte nocive asupra nivelului de trai al societăţii. Astfel, ca urmare a redistribuţiei operate prin intermediul bugetului de stat, PIB realizat va fi sub nivelul potenţial, adică sub nivelul care ar fi fost atins în absenţa intervenţiei statului. În graficul de mai jos, am reprezentat acest lucru prin linia de culoare neagră.

Bine, să nu înţelegeţi acum că este musai necesar ca PIB să crească! Dacă povara fiscală este suficient de mare, creşterea economică va fi… negativă.

P.S. Pe această temă, Multiplicatorul lui Pogea este primul articol postat pe acest blog.

Vlădescu, furtul guvernamental şi adevărata povară a bugetului

Într-un interviu acordat Capital, ministrul de finanţe ne sfătuieşte să stăm liniştiţi la locurile noastre pentru că din bugetul ţării se fură, eventual, puţin, adică 1% din PIB (1 miliard de euro). Cristian Orgonaş compară pe bună dreptate această declaraţie cu afirmaţia lui Radu Vasile de acum un deceniu, conform căreia „În România nu mai e nimic de furat!”

Am veşti proaste pentru domnul Vlădescu şi modul domniei sale de gândire. Dacă domnia sa susţine că, datorită faptului că veniturile bugetare nu se ridică la mai mult de 30% din PIB, se poate fura maxim 1% din PIB, atunci Niger ne-a surclasat, pentru că acolo veniturile bugetare abia ajung la 15% din PIB! Conform acestei logici, Niger este o ţară în care hoţia guvernamentală este considerabil mai redusă, aşa că ar fi civilizat să ne mutăm acolo.

Lăsând gluma la o parte şi ţinând cont de numeroasele comentarii pertinente de pe blogul lui Orgonaş, aş avea de adăugat următoarele lucruri.

Paguba nu este de doar 1% din PIB. Unu la mână, ar trebui să punem la socoteală şi lobby-ul făcut de diverşii “băieţi deştepţi” pentru a dobândi acces la resurse, adică la cei 1%! Şi astea sunt pierderi pentru economie, bani “investiţi” în obţinerea de privilegii. Aşa scrie în manualul de economie, n-avem ce să facem.

Doi la mână, ar trebui să spunem că partea „furabilă” din buget (6%) plus deficitul bugetar, cum bine observă Orgonaş, adică mult peste 10% din PIB sunt bani cheltuiţi ineficient, dislocuind cheltuieli private şi reprezentând astfel o risipă de resurse. Cheltuielile guvernamentale trebuie finanţate cumva, adică cineva trebuie deposedat de respectivele fonduri, bani care s-ar fi dus fie în consum fie în economii/investiţii. Deci, mai multe „investiţii” operate prin deficit bugetar, mai puţini bani alocaţi de către indivizi.

Apoi, ar mai trebui să punem la socoteală şi faptul că toată această activitate a guvernului diminuează stimulentele indivizilor de a munci, de a produce şi de a inova, reducând PIB faţă de PIB potenţial – adică faţă de câtă producţie s-ar fi realizat dacă povara impozitării ar fi fost mai redusă iar creditul ar fi fost disponibil pentru sectorul privat. Mai adăugaţi câteva miliarde, după gust.

Patru la mână, să nu uităm de banii cheltuiţi de indivizi pentru a atenua povara impozitării şi a birocraţiei – economia subterană pe care se tranzacţionează cu adevărat „bunurile publice”: am în vedere, de exemplu, adevăratul cost al tratamentului medical, al educaţiei, al justiţiei… al înmatriculării unui automobil etc.

Impozitul pe avere este impozit pe muncă

Am auzit de la susţinătorii introducerii impozitului pe avere că acesta nu penalizează munca, deci nu va avea niciun efect asupra productivităţii, investiţiilor şi creşterii economice. Curată păcăleală! Conform aceleiaşi logici, nici impozitul pe dividende, nici impozitul pe economisirile bancare, nici taxa pe valoarea adăugată şi nici accizele la tutun nu penalizează munca. În consecinţă, toate aceste impozite nu fac decât să aducă bani la buget fără să descurajeze nimic! Total absurd, desigur.

Demonstraţia că lucrurile nu stau aşa se face prin reducere la absurd. Să presupunem că impozitul pe avere nu descurajează munca. Ei bine, atunci hai să punem impozit nu de 0,5%, ci de 95% pentru averile ce depăşesc 500 000 euro. Să vedem cine mai munceşte ca să acumuleze această avere.

Pe de altă parte, ce nu înţelege multă lume este că toate impozitele penalizează munca. Impozitele sunt suportate de producători, adică de cei care muncesc, de proprietarii factorilor de producţie (muncă, pământ, capital – cum munca intră obligatoriu în combinaţie cu ceilalţi doi factori, ea este descurajată indirect oricând impozitarea ţinteşte direct proprietarii de pământ sau de capital). Impozitele nu reprezintă altceva decât prelevarea unei părţi din producţia (avuţia) societăţii în scopul redistribuirii. Ca atare, orice impozit pică pe umerii producătorilor, ai tuturor celor care prestează ceva. Dacă de mâine încolo nimeni nu ar mai munci, atunci venitul încasate de stat prin impozitare ar ajunge la zero, iar asta spune tot.

Confuzia în care trăim astăzi este rezultatul a decenii de propagandă etatistă. „Experţii” în economie au făcut o treabă grozavă, să recunoaştem. Nu au fost în stare să reţină ceva din Marx (la urma-urmei, lecturarea „Capitalului” nu este chiar la îndemâna oricui, ştiţi câte pagini are?), dar au învăţat rapid că poţi ameţi publicul să cotizeze mai mult la buget învrăjbind grupurile sociale; au pus ieri o taxă pe vânzări susţinând că o vor suporta negustorii, azi un impozit pe dividende argumentând că doar capitaliştii vor fi afectaţi, iar mâine un impozit pe avere. Iar „săraca” plebe votează cu elan, doar-doar or ajunge şi alţii la fel de „necăjiţi” ca ea.

Câtă vreme lumea crede că impozitul pe avere nu face rău nimănui, cu excepţia celor care oricum sunt prea bogaţi, putem să ne pregătim de ce este mai rău. Înainte de ultimele alegeri, am auzit o doamnă oferind următoarea replică unei partenere de dialog care tocmai o anunţa că intenţionează să voteze cu un candidat care promitea reducerea impozitării: „bineînţele că votezi cu el, fiindcă eşti bogată!” Aceşti oameni trăiesc cu iluzia că dacă cei mai bogaţi decât ei sunt expropriaţi, ei o vor duce la fel de bine, ba poate chiar mai bine dacă punem la socoteală beneficiul psihic survenit din satisfacerea invidiei. Acestor oameni nu pot decât să le propun următorul exerciţiu de imaginaţie: să presupunem că de mâine cei mai bogaţi decât ei (de exemplu, jumătate din populaţie) nu doar că vor fi impozitaţi agresiv, ci vor fi de-a dreptul deportaţi în Siberia; credeţi că o veţi duce mai bine? Good luck.

Cât de aspră este impozitarea în România?

Unii spun că în România impozitarea este redusă. În ceea ce mă priveşte, am susţinut permanent contrariul şi că, în consecinţă, avem nevoie de reducerea fiscalităţii. Din rapoartele “Paying Taxes” ale Băncii Mondiale reiese foarte clar faptul că fiscalitatea în România este împovărătoare, sub multiplele sale aspecte: fie că ne referim la cuantumul impozitelor, la numărul acestora sau la timpul necesar achitării lor.

Ultimul raport „Paying Taxes”, care a fost publicat la sfârşitul lunii noiembrie, arată că situaţia României nu s-a îmbunătăţit ci, din contră, s-a înrăutăţit pe parcursul anului 2009. Atenţie, vorbim de poziţia relativă a ţării noastre într-un clasament în care au intrat 182 de ţări.

Doar câteva informaţii:
• România se află pe ultimul loc din lume (poziţia 182) din punctul de vedere al numărului de plăţi necesare achitării obligaţiilor fiscale (sunt necesare 113 plăţi) şi, în ansamblu, ocupă un loc foarte prost (poziţia 149) în clasamentul global.
• Între ţările din Europa Centrală şi de Est, România se situează la coada clasamentului – în ceea ce priveşte uşurinţa achitării impozitelor
• În privinţa timpului necesar plăţii impozitelor, România se situează pe locul 79 în lume, companiilor fiindu-le necesare 202 ore în fiecare an în acest scop

Să remarcăm faptul că poziţia poziţia României în acest clasament s-a deteriorat în ultimii ani. Guvernele de la Bucureşti au vâslit într-o direcţie greşită, ferindu-se să ia măsuri de reducere a fiscalităţii, atât în perioada de boom economic, cât şi în timpul crizei. Dacă actuala tendinţă se va menţine, chiar fără ca guvernele să întreprindă ceva, România va ajunge oaia neagră a planetei, căci restul lumii îşi eliberează economia de povara fiscală. Evoluţia noastră în acest clasament seamănă foarte mult cu evoluţia din perspectiva libertăţii economice unde, chiar dacă am făcut progrese evidente, am regresat relativ la restul lumii. Acest lucru contează, la urma-urmei, dacă ne interesează să acumulăm capital şi să ne dezvoltăm rapid.