Conducerea colectivă, AGA, Parlamentul şi Preşedintele Senatului

Pentru că de câteva zile spaţiul public este copleşit de discuţia privind schimbarea preşedintelui Senatului, m-am gândit să elaborez un pic pe acest subiect. Ca de obicei, intenţia mea este de a formula o perspectivă liberală asupra problemei – fără ca aceasta să aibă vreo legătură cu partidele politice actuale care includ în denumirea lor cuvântul „liberal”. Mă voi axa pe o comparaţie des folosită, aceea că Parlamentul este reprezentantul naţiunii la fel cum consiliul de administraţie al unei firme este reprezentatul acţionarilor. (Comparaţia este, de exemplu, folosită în discutarea problemei principal-agent; sunt conştient de limitele comparaţiei; nici nu cred că este potrivită, dar o prezum de dragul discuţiei.)

Alegerile colective sunt uneori problematice. De exemplu, am explicat aici de ce conducerea prin referendum este inconsistentă. Dar asocierea şi decizia prin vot fac parte din exercitarea dreptului de proprietate privată. În sine, asocierea indivizilor în vederea gestionării comune a unei resurse nu ridică probleme speciale. Indivizii pot să formeze grupuri, alianţe, societăţi, asociaţii, companii, cluburi, carteluri (toate sunt sinonime din perspectiva filozofiei liberale) sau cum vreţi să-i spuneţi pentru a-şi atinge un scop comun. În interiorul unui club deciziile se iau prin vot. Cel mai cunoscut astfel de club este societatea pe acţiuni, unde proprietarii votează persoanele care să conducă zi de zi firma.

Membrii fiecărei asociaţii sunt liberi să se organizeze cum vor. Ei sunt liberi să stabilească un regulament de funcţionare a asociaţiei aşa cum cred adecvat. Nu putem spune a priori cum ar arăta un astfel de regulament. Totuşi, este extrem de improbabil ca indivizii care formează o asociaţie să stabilească un regulament care să le îngrădească dreptul viitor de decizie. Nimeni nu ar fi doritor să intre într-o asemenea asociaţie, la fel cum nimeni nu ar dori să cumpere un teren fără permisiunea de acces la el. Desigur, membrii unui club de golf ar putea conveni restrângerea dreptului de a scuipa pe terenul de joc; iar membrii unui club de dans ar putea restrânge dreptul de a participa îmbrăcat conform liberului arbitru. Nu despre aşa ceva este vorba. Aceste prevederi nu restrâng dreptul de decizie, ci mai degrabă stabilesc regulile jocului. Pe de altă parte, este îndoielnic că o asociaţie ar putea vota ca preşedintele său ales să nu poată fi schimbat din funcţie până la sfârşitul vieţii sau măcar timp de 10 ani. La fel cum este îndoielnic că în interiorul unei firme s-ar putea stabili îngrădirea dreptului acţionarilor de a-şi vinde acţiunile şi de a „trăda” asociaţia ieşind din ea. Aceste acţiuni ar fi contrare dreptului de proprietate privată şi interesului proprietarilor.

Acum ajungem la situaţia politică actuală. Să presupunem că parlamentarii sunt reprezentanţii naţiunii iar ei au la rândul lor dreptul să îşi aleagă organele reprezentative. Să presupunem că sunt precum acţionarii unei societăţi. Întrebarea cheie este: au ei dreptul să schimbe conducerea când vor? Răspunsul este: bineînţeles. A le refuza acest drept echivalează cu a le nega libertatea de alegere. La fel cum majoritatea acţionarilor unei firme poate decide oricând politica firmei, la fel majoritatea parlamentarilor ar trebui să poată decide oricând cine să îi reprezinte. Că majoritatea este schimbătoare este un truism. Bineînţeles că majoritatea este schimbătoare (ori îşi poate schimba ideile); nu este nimic mai firesc decât acest lucru.

Am fost curios să citesc Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005 a Curţii Constituţionale în privinţa constituţionalităţii acelor prevederi din regulamentul Senatului care stabilesc modalitatea de schimbare a preşedintelui (un rezumat aici). În opinia mea, decizia este clară. Mircea Geoană nu poate fi schimbat din funcţie aşa cum se încearcă acum şi, de fapt, motivarea deciziei se referă tocmai la un contex politic precum cel actual.

Concluzia? În opinia mea, intenţia unor parlamentari de a schimba preşedintele Senatului este nelegală dar principială. Vă miră? Nu ar trebui. Nu este pentru prima oară când descoperim că legile (Constituţia) sau regulamentul Senatului sunt confuze ori construite pentru a avantaja un anumit grup de interese. Dar asta e altă poveste. Bismark, creatorul statului german modern a spus: Laws are like sausages. It’s better not to see them being made.

Suvul Dacia: ashes to dust

E o întreagă isterie. Jurnaliştii încearcă din răsputeri să ne inducă sentimentul mândriei de a fi român relatând lansarea primului autoturism 4×4 fabricat de Dacia cu o efuziune demnă de lansarea unui satelit. Este ştirea zilei, a eclipsat interminabilele ciorovăieli politice, grava criză economică în care ne zbatem şi bârfele despre starea de sănătate a preşedintelui. Televiziunile şi-au trimis reporteri la Geneva – Lucian Mandruţă, făcând eforturi să intre în habitaclul limitat al maşinii, mai avea puţin şi răguşea din cauza volumului vocal cu care îşi exprima entuziasmul. Apropos, cred că reprezentanţii Renault au avut ceva emoţii când au văzut cum hâţână Mândruţă cu o singură mână automobilul cu şofer cu tot, în vreme ce urla entuziat în faţa camerei de filmat: „Pare o maşină foarte solidă şi stabilă!” O ironie mai amară nici că se putea, maşinile Dacia fiind celebre pentru instabilitatea lor (dacă aţi uitat păţania cu testul elanului, atunci faceţi un drive test comparativ cu orice maşină de la Tico la Ford Fiesta şi vă veţi lămuri).

Vânzările? Dat fiind numărul românilor care joacă la Bingo cred ca noul automobil va avea succes; aşa cum omul „cutiilor de chibrituri” petrece ore în şir în noapte aşteptând să fie sunat şi anunţat că a cumpărat cartonul câştigător, tot aşa şoferul gropilor se va încolona la cumpărarea unui Duster pentru a-i privi cu satisfacţie tâmpă pe vecinii de uliţă în ochii cărora va ajunge în sfârşit „boier”.

În realitate, o maşină Dacia este orice dar nu o maşină de calitate şi fiabilă şi oricine a condus măcar un singur alt autoturism poate să facă diferenţa. Iar Duster este un Logan MCV înălţat şi cu blocuri optice schimbate. În rest, motoare veşnic incapabile să meargă cu motorina livrată de benzinării (conform replicilor mecanicilor auto, atunci când le spui că ţi-a cedat turbina – deh, piesele sunt made in Romania!), becuri care se aprind şi se sting după cum vor ele (multe Loganuri manifestă tendinţa curioasă de a semnaliza dreapta atunci când este acţionată frâna), dezaburire cu mâna asemenea Daciilor de pe timpuri ş.a.m.d. Chiar dacă totul ar funcţiona perfect, adevărul este că perfecţiunea s-ar referi la o motorizare şi tren de rulare vechi de două generaţii.

Este posibil ca maşinile Dacia livrate în Occident să aibă şi piesele adecvate tehnologiei motoarelor Renault; în România cu siguranţă nu aşa stau lucrurile. Sau este posibil ca occidentalii să-şi dorească revenirea la epoca de piatră a automobilului. Sau Duster poate fi o maşină adecvată pentru lumpenproletariatului care ocupă până la 20% din forţa de muncă a unor state occidentale. Departe de un automobil adecvat pretenţiilor clasei de mijloc deşi, recunosc, clasa de mijloc tinde să devină o excentricitate.

Preţul? Preţul de 13000 de euro este magnific pentru câtă maşină cumperi. Din cauza lui Hyundai şi Kia vor suferi amarnic, deşi posesorii de automobile aparţinând acestor două mărci vor fi simultan înălţaţi la o clasă superioară; până azi, nu era nimeni sub ei; de azi încolo vor fi şi români care conduc SUV-uri mai ieftine decât ale lor. Şi atunci cum să nu plezneşti de mândrie?

P.S. Îl felicit pe domnul Ilie Şerbănescu pentru realismul cu care a comentat evenimentul din studioul Antena 3. Ca şi opinia sa despre calităţile off road ale Lada. Nu prea ne înţelegem noi pe probleme economice, dar pe chestii automobilistice pare bun cunoscător.

Cum sună blogurile?

Prin intermediul Economic Logic am descoperit Codeorgan, un program care scanează paginile de internet folosind un algoritm pentru a transforma conţinutul acestora în muzică. Am fost curios să văd cum sună „Logica economică” şi am descoperit că mult mai grav şi mai meditativ decât am intenţionat vreodată. Cred că blogul lui Dan Şelaru sună mult mai bine, un soi de funky rap!

Propunerile minstrului Vlădescu luate la bani mărunţi

Semnalez acest articol interesant în Capital despre propunerile fiscale ale ministrului Vlădescu: impozitarea terenurilor nelucrate, impozitarea imobilelor la valoarea de piaţă ş.a.

Am fost citat, (cu poză cu tot!) alături de economişti de prim rang.

Aceşti guvernatori de bănci centrale şi vorbele lor meşteşugite

Potrivit lui Dan Popa, guvernatorul BNR ar fi rostit recent la o întâlnire cu oamenii de afaceri o frază plină de tâlc:
“De multe ori nu înţeleg nici eu ce vorbesc, darămite televiziunile”

Încet-încet, Mugur Isărescu se apropie de performanţa lui Greenspan care a spus la o audiere în Congres:
„Ştiu că voi credeţi că înţelegeţi ce credeţi că am spus, dar nu sunt sigur că realizaţi că ceea ce aţi auzit nu este ce am vrut să spun.”

Apel catre cititori

Am mai sters un comentariu astazi. Din pacate, de atata lectura unii nu mai suporta si ne transmit cele mai primitive impresii.

Va rog sa pastram un ton civilizat. Stiu ca pentru unii acest lucru presupune un oarecare efort, dar doar cei care sunt suficient de altruisti sa si-l asume sunt bineveniti sa comenteze.

Articol despre liberalism şi libertarianism

Doresc să semnalez traducerea de către Centrul pentru Economie şi Libertate a unui articol deosebit scris de J. H. De Soto. Articolul este foarte util şi, cu câteva excepţii/observaţii notabile, dar care nu îi afectează fondul, sunt de acord cu ideile pe care le conţine.

Excepţiile se referă în principal la (1) utilizarea excesivă a argumentului hayekian al informaţiei dispersate pentru critica intervenţionismului şi (2) absenţa consideraţiilor de ordin moral în analiza libertarianismului.

Apel către bizoni (care îmi blochează ieşirea din garaj)

Mă bucură faptul că ai apreciat spaţiul deszăpezit de mine cu lopata, atât de mult încât ţi-ai suit maşina pe el, fix ca să-mi blochezi ieşirea din garaj. Totuşi, mă întristează că nu ai observat nici indicatorul care îţi arăta că accesul cu maşina pe stradă este interzis (cu excepţia rezidenţilor), nici garajul în faţa căruia ai parcat, deşi bizonii aveau loc să se lăfăie berechet mai la deal sau mai la vale. Sau poate te-ai gândit că, parcând aşa, maşina e mai în siguranţă – căci ştim cu toţii, în sălbăticia drumurilor publice oricine îţi poate îndoi ştergătorul, lăsa un semn de amor pe tablă ori sparge roata cu un cui.

Îmi datorezi 20 de lei, bani pe care voi fi nevoit să îi plătesc companiei de taxi. Şi te asigur că nu voi înceta niciodată să susţin privatizarea drumurilor, pentru ca oamenii civilizaţi ca mine să pună bariere în calea unui bizon ca tine.

Hayek şi Keynes cântă rap

Russel Roberts de la George Mason University şi producătorul John Papola se află la originea acestui videoclip, în care Hayek şi Keynes cântă despre economie.

Unde nu-i Cahul, e vai de Kabul

Oboseala preşedinţilor naşte confuzii. Totuşi, mă întreb cum ar fi dacă am acorda cetăţenie la toţi afganii. Măcar am rezolva două probleme. Prima, nu am mai trimite armata să se lupte cu talibanii peste hotare, aşa că s-ar simplifica politica externă. A doua, PNB ar creşte brusc cu 11 miliarde de dolari, scoţând instantaneu economia din criză (ce, nu ştiaţi că Afghanistanul are creştere economică?) Şi dacă mai stau să mă gândesc, sunt convins că găsesc şi alte avantaje.

Valoarea prezentă: o clarificare

Să presupunem că doi indivizi, Pic şi Poc, vor să îşi cumpere o maşină al cărei preţ de catalog este 10000 de euro. Pic, mai bogat, este dispus să achite preţul pe loc. Poc, mai sărac, alege să achiziţioneze maşina pe credit, urmând să plătească lunar timp de 10 ani rate care cumulate vor totaliza 20000 de euro. Care este costul cumpărării maşinii pentru cei doi indivizi?

Potrivit unei opinii, costul maşinii este identic – 10000 de euro. Pare logic să fie aşa din moment ce este vorba de aceeaşi maşină. Mai mult, ni se spune că pentru a afla costul corect suportat de domnul Poc (în cazul lui Pic lucrurile sunt simple) ar trebui să actualizăm plăţile efectuate de Poc – pentru că 1 euro mâine valorează mai puţin ca 1 euro astăzi; astfel, vom obţine o cifră egală cu cea plătită în prezent de Pic – evident, 10000 de euro.

Însă lucrurile nu stau aşa. În cazul lui Poc, costul cumpărării maşinii se ridică la 20000 de euro şi este compus din valoarea prezentă a maşinii plus valoarea timpului câştigat de Poc graţie împrumutului; în absenţa acestuia Poc ar fi fost nevoit să economisească timp de 10 ani înainte de a-şi permite să cumpere automobilul. Obţinând un credit bancar (adică folosind resursele economisite de alţii), Poc este scutit de această aşteptare – ceea ce nu vine gratis, bineînţeles. Dacă vrea să „ardă etapele”, Poc trebuie să plătească băncii dobândă – preţul satisfacerii dorinţei sale în prezent.

Astfel, cumpărarea maşinii presupune ca domnul Poc să îşi asume un sacrificiu de 20000 de euro. (Dacă doriţi, putem reformula şi afirma că domnii Pic şi Poc nu cumpără de fapt acelaşi lucru: în vreme ce Pic cumpără o maşină, Poc cumpără o maşină plus avantajul de a nu aştepta 10 ani. Aici lucrurile sunt oarecum – subliniez, oarecum – asemănătoare cu situaţia cumpărării unui bilet la teatru, când preţul plătit include nu doar locul pe scaun, ci şi poziţionarea acestuia faţă de scenă). Observaţi că aici nu ne interesează costul de construcţie al maşinii, pe care îl putem aproxima la 10000 de euro. Relevant este costul cumpărării maşinii de către un individ, în speţă domnul Poc, care nu îşi poate permite să achite factura pe loc, astfel încât cumpără un serviciu suplimentar: amânarea plăţii.

Putem înlocui în exemplul de mai sus automobilul cu o sticlă de bere sau cu un tronson de autostradă şi trage concluziile de rigoare.

Neînsuşirea corectă a valorii temporale a banilor poate duce la concluzii caraghioase. De pildă, se poate susţine că, din moment ce costul actualizat al sticlei de bere pe care o voi cumpăra mâine este mai mic decât costul prezent al aceleiaşi sticle de bere, este o idee bună să mai rabd de sete până mâine; dar costul actualizat al sticlei de bere pe care o pot cumpăra poimâine este şi mai mic, cel al berii cumpărate peste 10 ani este şi mai mic ş.a.m.d. Se pare că este optim să amânăm consumul de bere sine die! Sau, dacă doriţi un exemplu din alt domeniu – referindu-ne la la povara datoriei externe a României – ce ar însemna să actualizăm datoria? Ei bine, ar însemna să ştergem cu buretele cifrele din statistici ca fiind mincinoase, pentru că ceea ce contează nu este datoria nominală, ci datoria actualizată!

Duceţi-vă la cumpărături!

Criza a adus românilor primele reduceri adevărate, apropiate de cele practicate în ţările civilizate. Nu ţin minte să mai fi văzut aşa ceva vreodată. Până astăzi eram convins că sold-urile înseamnă 90% propagandă şi doar 10% reduceri de preţuri; de obicei, acestea erau rezervate pentru o gamă redusă de produse sau pentru mărimi situate la extremitatea segmentului (fie prea mici, fie prea mari).

Ei bine, după o scurtă excursie prin magazine, părerea mea este că situaţia s-a schimbat radical. Trâmbiţatele reduceri de 50%-70% sunt chiar reale – cel puţin prin magazinele prin care am intrat: Zara, Marks & Spencer, Aldo, TinaR. Pantofi de 400 de lei se vând acum cu doar 100, pantalonii şi cămăşile costă tot atât, iar o cravată ajunge şi la 35 de lei. La obiectele de damă e cam la fel.

Când am plecat la cumpărături am fost atent să nu îmi uit cardul, pentru situaţia în care cele câteva sute de lei din buzunar nu mi-ar fi ajuns. Nici nu l-am folosit şi m-am întors şi cu jumătate din cash. Îmi place criza, din ce în ce mai mult.