Off topic: două zile pe creasta Făgărașului

Se părea că vara asta acesta nu mai ajung pe munte. Bogdan Opreanu, cu care am mers în Piatra Craiului anul trecut a plecat tocmai pe muntele Fuji, Cristian Păun a ales Retezatul (bună intenția, prost momentul), iar restul lumii a declarat non-combat pentru un motiv sau altul.

Ideea a apărut brusc, în contextul unei preconizate vizite la Sf. Gheorghe pentru a juca o partidă de tenis cu Georgian. La ea a aderat și Tudor, așa că am pornit spre tabăra de bază Bâlea unde urma să petrecem o singură noapte. Ce am făcut pe munte vedeți în pozele de mai jos.

Am ajuns la Bâlea pe o ceață de nu vedeai cabana din parcare acesteia. Mi-am urmat instinctul care mă sfătuia să urc pentru că vântul de la altitudine ar trebui să mai risipească ceața și, oricum, condițiile meteo păreau stabile. Ceea ce s-a și întâmplat. În drum spre Vf. Vânătoarea lui Buteanu le-am cunoscut pe Raluca și pe Michelle, pe care le-am însoțit a doua zi pe drumul spre Călțun. N-am mai ajuns acolo, grăbindu-ne să ne întoarcem la Bâlea în timp util, dar măcar pot să mă laud că am umblat pe creasta Făgărașului cu cortul (Ralucăi) în spate.

Menționez că în prima zi nu am fost prevăzători și am întârziat în restaurantul de la Bâlea până pe la 22,30. La ora 23 am ajuns la Bâlea Cascadă unde ne hotărâsem să înnoptăm. „Domnul Tavi”, cabanierul cu metehne de vechi gestionar, a făcut însă o proastă reclamă locului, hotărând să nu ne primească la ora aceea, deși avea camere libere. Dar… Mare e capitalismul și multe pensiuni pe drum! Am coborât 10-15 minute și la miezul nopții ne-am cazat super la o pensiune nouă, dedicată principiului „clientul nostru, stăpânul nostru”. Vreo oră am jucat ping-pong, apoi am stat la taclale până când, pe la 2-3 ne-a luat somnul.

Văile Făgărașului văzute din Șaua Caprei. Jos, Cabana Bâlea

Eu și Georgian la ședința foto în drum spre Vf. Vânătoarea lui Buteanu

Probabil cea mai frumoasă poză. În strunga din fața Vf. Vânătoarea lui Buteanu

În stânga, lacul Capra. În dreapta, intrarea pe Văiuga

Coborând pe Văiuga. Intrarea nu este marcată în creastă, nici poteca nu este vizibilă. Am descoperit-o coborând circa 50 de metri pe prima vale care mi s-a părut accesibilă la întoarcerea din Vf. Vânătoarea lui Buteanu, până când am zărit primul semn de pe traseu.

Valea Văiugii, Făgăraș, august 2010 from Bogdan Glavan on Vimeo.

Pe creastă după Vf. Laița. În spate se ițește negru Vf. Paltinul

Nu, nu fac reclamă monetariștilor. Lacul Călțun cocoțat pe munte. În spate Vf. Lespezi și, în dreapta, asediat de nori negri, Vf. Negoiu.

De la stânga la dreapa, pe Vf. Lăițel: Tudor, Raluca, Georgian, eu și Michelle

Panoramă

Panorama Lăițel, august 2010 from Bogdan Glavan on Vimeo.

Adrian Vasilescu – reflecții despre ghinion și lipsa de inspirație

Adrian Vasilescu este un personaj cheie al analizei economice. Poate că nu are putere de decizie (oficial, cel puțin), însă puterea sa de convingere și impactul la public al discursului său sunt atât de mari încât domnul Vasilescu este, pardon de expresie, un mogul al explicației economice în România. Ori de câte ori apare vreo problemă care se cere interpretată, mass-media cere opinia lui Adrian Vasilescu. Niciun economist nu-l contrazice, niciun politician nu îndrăznește să-l critice. He’s the man – dacă facem abstracție, desigur, de șeful său, guvernatorul BNR, ale cărui apariții publice mai rare nu-i asigură statutul de care vorbeam mai sus.

M-am tot întrebat, de unde vine această imagine favorabilă? Probabil că răspunsul are mult de-a face cu figura sa de bunic blajin. Chipul său prietenos și vorba domoală hipnotizează publicul și îl convinge (printr-un mecanism descifrabil psihologic) de valoarea și adevărul spuselor sale.

Este o uriașă eroare. Adrian Vasilescu deține poate multe calități dar una îi lipsește cu siguranță: cea de economist. Cumsecădenia este o calitate în sine, dar ea nu este însoțită obligatoriu de înțelepciune – și cu atât mai puțin de capacitatea de a descifra economia. Ce justifică acest verdict? Recentul interviu pe care Adrian Vasilescu l-a oferit revistei 22 este suficient. Din acest interviu aflăm, am putea spune, concepția despre lume și viață a domnului Vasilescu. Citiți-l și nu vă mai trebuie nimic; restul sunt detalii, amănunte, precizări; explicațiile legate de evoluția cursului de schimb sau a ratei dobânzii sau a deficitului bugetar – de ce o ia în sus și nu în jos sau viceversa – sunt simple tehnicalități.

Extrem de important, din interviu aflăm de ce a eșuat comunismul. Chiar așa, de ce credeți? Ei bine, pentru că Ceaușescu nu a avut noroc și, pe alocuri, a fost lipsit de inspirație.

Parafrazându-l pe Talleyrand, cred că Ceauşescu a fost un om fără noroc…

Diplomaţia românească a luptat nu ştiu câţi ani ca să aranjeze o vizită a lui De Gaulle în România… Şi iată că, după atâta tevatură, după atâta muncă şi atâtea eforturi, De Gaulle primeşte invitaţia şi-i dă curs, numai că, tocmai când era în vizită la noi, au început manifestările în Franţa. Era în mai 1968. Puţin mai târziu urma un referendum şi el pleca de la putere, deci tot efortul a fost degeaba…

Pe urmă, Ceauşescu a făcut o combinaţie cu şahul Iranului. Pe baza înţelegerilor şi prieteniei cu şahul, a pus temeliile unei industrii de prelucrare a petrolului cam pentru 35 milioane tone de petrol, când toată producţia noastră era de sub 10 milioane de tone. Şi iată, cade şahul Iranului şi creşte şi preţul petrolului. Cât era 2 dolari barilul de petrol, industria noastră, pregătită să proceseze 35 milioane de tone, era foarte profitabilă. Dar când a explodat preţul petrolului, de la 2 dolari barilul s-a dus undeva în cer, toată industria noastră n-a mai fost profitabilă. Am menţinut-o cât am menţinut-o, chiar până în 89, dar nu a mai adus profit.

Ceauşescu a avut o relaţie specială cu Nixon, a avut o inspiraţie divină, aş putea să spun, că în timpul cât Nixon nu era încă preşedinte, era cam pe linia a doua, a făcut un turneu în zona asta şi toţi şefii de stat europeni l-au plasat unor demnitari de rangul doi-trei. Ceauşescu s-a decis să-l primească şi Nixon n-a uitat, când a devenit preşedinte, a venit să-l viziteze pe Ceauşescu. Dar a căzut şi Nixon.

Ceauşescu a avut o relaţie specială cu Willy Brandt… Dar a căzut şi Willy Brandt.

Până aici a fost ghinion. Acum vine lipsa de inspirație:

Împrejurările astea l-au făcut pe Ceauşescu să-şi mute atenţia dinspre Occident spre Orient şi l-a impresionat mai mult Coreea. Modelul coreean a câştigat teren, i-a schimbat total modul de a gândi, modul de a lucra şi tot ce ţinea de viaţa noastră. România a devenit o economie închisă, o ţară închisă. Nu mai făceam importuri, nici de tehnologie, nici de informaţii. Inginerii nu mai aveau informaţii despre ce se întâmpla în Occident. Cunoştinţele se înjumătăţeau repede, în toată lumea era o perioadă de dezvoltare, dar n-aveam acces la ele. Aşa că s-a dus de râpă şi industria.

Bine, spre meritul lui, Ceaușescu a sesizat că ceva nu e în regulă:

Noi batem toba cu restructurarea din 90. O spusese şi Ceauşescu, a încercat şi el o restructurare şi chiar a şi făcut un sistem de plan, mii de cercetători şi mii de economişti au lucrat la strategia lui Ceauşescu de restructurare. A rămas literă moartă că nu avea bani.

Ce să-i faci, un car de intenții bune nu pot învinge buturuga cu ghinion.

Deci, habar n-aveți. Dacă cumva credeți că socialismul nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor pentru că a disprețuit proprietatea privată (de unde risipa), pentru că a ignorant rolul stimulentelor în acțiunea umană (de unde zicala – “ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”), pentru că planificarea centrală nu produce altceva decât haos calculațional, desconsiderarea nevoilor indivizilor și înlocuirea lor cu dorințele arbitrare ale planificatorului (de unde deciziile arbitrare și egoiste) – dacă cumva credeți în toate aceste lucruri, atunci habar n-aveți. Ei aș! Comunismul a nu a dat roade din lipsă de noroc și de inspirație. Cât ghinion pe capul bieților dictatori! Dacă nu cădea de Gaulle și Nixon, dacă arabii nu scumpeau petrolul și dacă Ceaușescu nu se combina cu coreenii, atunci fiți convinși că prindeam din urmă SUA!

Și știți de ce? Pentru că factorul determinant fundamental al dezvoltării nu este proprietatea privată, acumularea de capital sau talentul antreprenorial, ci… organizarea muncii. Acesta e secretul:

“Ce credeţi că nu ştiu românii că nu ştiu?… nu ei, comuniştii, ci noi, românii, nu ştim şi nici nu vom şti multă vreme de aici încolo cum să organizăm munca. Şi din cauza asta nici nu vom fi bogaţi“. Nici până azi n-am învăţat să organizăm munca, dar nici nu ştim că nu ştim s-o organizăm…

Deci ăsta este managementul, totul fixat la milimetru, trupul, cu creierul, totul organizat perfect. Sufletul, lidershipul, înseamnă conducătorii care au viziune, care însufleţesc, care duc înainte. Iar colaborarea este cea care leagă lucrurile, sistemul care leagă totul între management şi leadership. De ce am spus toate astea? Am plecat de la Carol I. V-am dat un exemplu de management şi am spus că ăsta este lucrul cel mai semnificativ pentru mine, management înseamnă să funcţioneze totul ca ceasul. Dar degeaba funcţionează totul ca ceasul, dacă nu însufleţeşte nimeni maşina şi o lasă rece. Ce înseamnă leadershipul care însufleţeşte? Ce exemple de leadership teribil ştiu eu în lumea asta? Ştiu, de exemplu, că în primele clipe de război, Churchill s-a adresat poporului britanic şi i-a zis: „eu în clipa asta nu pot să vă ofer decât lacrimi, sânge şi muncă“.

Ați înțeles? La creșterea economică e ca la război, ca să zic așa. Nu merge cu piață și concurență, “organizare spontană” (Să-ți fie rușine, Friedrich Hayek!), “mâna invizibilă” (Adam Smith, stai jos, nota 2!). Nu. Esențial e altceva, esențial e managementul. Și liderul maxim. Dacă o națiune le posedă pe astea două, atunci capitalismul e pe primul loc din spate.

Dar românii nu au fost mereu ghinioniști, au mai avut și noroc. Da, am avut noroc cu benereul:

Dacă România intra în încetare de plăţi în 1999, creşterea economică de nouă ani, din 2000-2008, nu putea să aibă loc. Aşa că, iată lucrurile au mers în această ordine şi Banca Naţională şi azi are un rol foarte important, în sensul că este de multe ori, pe terenul de joc, jucător în apărare, salvează goluri unde ele sunt de multe ori gata făcute, cum se spune în fotbal.

Nu știu de ce domnul Vasilescu este atât de sigur că o criză profundă în 1999 ne-ar fi luat de la gură borcanul cu dulceață al creșterii economice de după 2000. Există o mulțime de țări care au trecut prin crize învâțând ceva din ele și dezvoltându-se mai abitir ulterior. Nici nu trebuie să privim prea departe, ci aproape, colea după graniță. De asemenea, nu știu nici de ce domnia sa consideră că această perioadă de creștere economică a fost atât de benefică. Doar dacă criza actuală nu are nicio legătură cu boom-ul nesustenabil și creșterea pe datorie din 2000-2008. Căci dacă are, înseamnă că boom-ul nu a fost tocmai un borcan de dulceață, iar dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că n-am pierdut prea mult odată cu ratarea crizei din 1999. Poate doar o oportunitate…

Ar mai fi multe de spus. De pildă despre rolul BNR în criza actuală. Adrian Vasilescu spune că responsabili pentru criză sunt alții, în niciun caz banca centrală:

Am văzut la televizor o scenă îngrozitoare cu oameni din nu ştiu ce localitate din Moldova, fugind disperaţi şi voci strigând „vin apele, vin apele“. Ei, de multe ori această imagine o am eu despre acei ani, 2004-2008, aşa veneau banii peste noi şi nu ştiam ce să facem cu ei, nu eram pregătiţi pentru a valorifica atâţia bani câţi intrau. Şi atunci, Banca Naţională a trebuit să joace un rol pe care puţini îl înţeleg şi îl apreciază. Deviza a fost: să nu lăsăm ţara să se înece în butoiul cu miere. Poate că pare o glumă. Dar nu e o glumă. Aici, la Banca Naţională, s-a înfiinţat o pensiune pentru surplusul de bani pe care nici populaţia, nici economia nu reuşeau să-i atragă, o pensiune în care banca centrală trăgea banii în plus de pe piaţă, îi aducea aici pe cheltuiala ei, oferindu-le un pat cald şi trei mese bune. Pentru că banii ăştia veneau aici şi stăteau. Ei nu puteau fi atraşi de companii – pentru că erau mulţi şi economia nu era pregătită să-i folosească…

Pentru că, dacă ar fi fost pe piaţă, ce produce moneda în exces? Inflaţie. Am fi avut inflaţie de nu o puteam duce şi, ca să nu avem inflaţie mare, BNR aducea banii aici, îi ţinea în rezervă şi le dădea drumul încetul cu încetul, pe măsură ce ei puteau fi absorbiţi. În acei ani în care cam toţi risipeau, banca centrală a adunat rezerva pe care o are acum, de 35 miliarde de euro, pe care o ţinem foarte strâns, pentru că, pe de o parte, asigură credibilitatea statului, iar pe de altă parte, asigură rezervorul din care e plătită datoria statului. Şi, totodată, această rezervă este un motiv de încredere că băncile au lichidităţi în orice clipă, că nu intră ţara în încetare de plăţi. Emisiunea monetară e bazată pe această rezervă. Noi am făcut emisiune monetară în funcţie de valuta care a intrat în ţară şi pe care am atras-o la Banca Naţională. Şi când emisiunea a fost în exces, am atras înapoi şi bani româneşti. A fost un joc de reglaje fine, Banca Naţională a stat cu arma la picior în fiecare clipă…

Mda, suntem în ceață rău de tot. Problema e tocmai emisiunea monetară, adică producția de lei de hârtie “bazată pe această rezervă”… de bani de hârtie! Prin politica dusă BNR a importat inflația străină. Într-o perioadă în care creditul în dolari și euro curgea gârlă, BNR a intervenit asupra cursului (so much for the free market) cumpărând valuta și oferind în schimb lei… din tiparnița proprie. A mimat funcționarea unui consiliu monetar. A creat un climat propice expansiunii creditului pe piața internă.

Deci, dacă BNR a stat pe ceva, atunci metafora potrivită nu este “butoiul cu miere”, ci cu “butoiul cu pulbere”. Istoria atestă numeroase cazuri de boom clădit pe inflația importată, grație politicii de fixare a cursului de schimb. Aici nu e vorba nici de ghinion, nici de proastă inspirație, ci de nesocotire a legilor economiei (și a istoriei). Dar legile economiei nu au încăput în amintirile domnului Vasilescu, așa că nici eu nu voi vorbi despre ele.

Imnul crizei

Ce Merle Hazard?

Ce John Pappola și Russ Roberts – profesorul de economie de la George Mason?

Parodiem și noi în România! Ba chiar cu mai mult talent, părerea mea. Dacă Divertis avea un consilier de specialitate, o lăsau mai ușor cu satira politică și intrau în meandrele economiei cred că americanii menționați mai sus erau ridiculizați pur și simplu. E o idee.

Bugetul șefului de stat: România vs. Marea Britanie

Se pare că președintele României este printre cei mai prost plătiți șefi de stat din lume. Dar ce se întâmplă când privim lucurile dintr-o perspectivă care să judece dimensiunea cheltuielilor șefilor de stat în funcție de puterea economică a națiunilor pe care le conduc?

Am ales să compar astfel cheltuielile administrației prezidențiale din România cu cheltuielile Coroanei britanice. Deh, m-am gândit că monarhia e un lux și că republicanismul din România nu are cum să iasă prost din comparația aceasta. Conform datelor oficiale, cheltuielile administrației prezidențiale sar ușor de 40 de milioane de lei. Potrivit datelor disponibile în detaliu aici, costul public al monarhiei din Marea Britanie este de aproape 40 de milioane de lire anual, ceea ce la cursul de schimb actual înseamnă 200 de milioane de lei. Deci, regina Elisabeta și familia sunt mult mai greu de întreținut decât președintele Băsescu. La prima vedere.

Concluzia ar sta în picioare dacă regina ar fi întreținută de români, mai bine zis de indivizi cu standardul de bunăstare al românilor. Atunci comparația strict nominală ar avea sens. Dar nu are. Așa că este bine să judecăm în termeni relativi. Ce înseamnă pentru contribuabilul englez cheltuielile monarhiei?

Conform CIA, Marea Britanie are un PIB de 2200 miliarde dolari, în vreme ce România doar 160 miliarde. Adică de aproape 14 ori mai puțin. Chiar dacă judecăm la paritatea puterii de cumpărare, PIB-ul României tot e de vreo 10 ori mai mic decât cel al insularilor.

Și la ce concluzie ajungem? Că Marea Britanie produce de 10-14 ori mai multă avuție decât România, în schimb costul monarhiei este doar de 5 ori mai mare decât costul administrației prezidențiale. Am putea spune că povara fiscală pe care șeful de stat o așează pe umerii populației este de aproape 3 ori mai mică în Marea Britanie. Din această perspectivă, administrația prezidențială este foarte scumpă, nu ieftină. La câți bani cheltuie șefii de stat și – mai ales – la câți bani produc economiile pe care le conduc, putem spune pe bună dreptate: scump doamnă, scump… în altă parte era mai ieftin!

Merle Hazard cântă despre Grecia

Jon Shayne (nume de scenă, Merle Hazard) e de fapt economist.

Matematica în economie

Nu, nu voi spune nimic despre acest subiect, dar cred ca este foarte bine sa îi ascultați pe alții. Azi de la ora 16 în Aula ASE are loc prima sesiune din seria de conferinte a Societății Române de Economie, “Matematica în economie”. Principalul speaker este Marius Spiridon, despre care vă pot spune că merită să te întorci din vacanță ca să îl asculți.

În ceea ce mă privește, cu Marius Spiridon a început totul. Mi-a fost profesor în ultimul an de facultate. Pentru majoritatea colegilor mei de la REI orele de seminar pe care le-am petrecut cu el au avut efectul unei găleți cu apă rece turnată în cap. Spiridon mi-a oferit nu doar șansa lărgirii considerabile a orizontului intelectual (până să-l cunosc citisem lucrările mai filozofice ale lui Hayek, deci ideile pe care le vehicula nu era complet noi), ci mai ales ocazia de a aprofunda cunoașterea economiei prin invitația de a participa la Seminarul Mises - un cerc privat de lectură constituit în principal din profesori și studenți în economie și filozofie.

Atât de bine a servit acest seminar instruirii mele încât peste câțiva ani, ajuns în SUA la Ludwig von Mises Institute (cuibul Școlii Austriece contemporane) și întrebat fiind ce părere am despre dezbatere organizate acolo, am răspuns (poate cu naivitate dar absolut onest) că mi se par mai slabe decât dezbaterile la care am participat în România!

Dar să nu mai lungim vorba. Aveți aici referatul lui Marius Spiridon și co-referatul lui Tudor Smirna. Așa cum îl știu, Marius Spiridon va aborda probabil mult mai direct problema astăzi; vă asigur că prezentările sale live sunt în topul a ceea ce puteți vedea!). Lucrarea lui Tudor Smirna este foarte bună; de printat și pus în bibliotecă.

Băncuțe private cu fisă

De multe ori e greu să găsești o bancă liberă în parc. Nu e întâmplător. Orice bun sau serviciu furnizat gratis tinde să beneficieze de o cerere atât de mare încât să se pună problema exploatării excesive. Simultan, gratuitatea descurajează producția, astfel încât apare penuria.

Dar ce-ar fi dacă firmele private (și nu primăria) ar monta băncuțe în parc? Ar trebui ca acest serviciu să fie remunerat, altminteri nimeni nu ar instala băncuțe. Evident, serviciul este remunerat și în prezent, că doar nu există nimic gratis, doar că publicul nu vede costul acestuia, pierdut în meandrele bugetelor publice… finanțate prin impozite.

Deci, am putea privatiza băncuțele din parc. Șederea pe bancă ar devein un serviciu plătibil direct, la fel cum este parcarea. Iată cum:

PAY & SIT: the private bench (HD) from Fabian Brunsing on Vimeo.

Puțină tehnologie asigură dreptul de excluziune și permite astfel alocarea băncuțelor către cei care sunt dispuși să plătească prețul.

Mă gândesc la eventualele aplicații ale soluției. Una ar fi scaunele din autobuze sau metrou. Alta ar fi WC-urile “publice”.

P.S. Zilele astea stau mai departe de blog. Concediu plăcut, oriunde vă aflați!

Intelectualii față cu impozitarea

Peste 100 de scriitori, jurnalişti, actori, regizori, muzicieni şi artişti plastici au semnat o scrisoare de protest față de creșterea impozitării drepturilor de autor. Zic ei:

Impunerea CAS pe drepturile de autor, în dispreţul Constituţiei României şi a unor legi naţionale şi internaţionale care apără proprietatea intelectuală, ne obligă pe noi, semnatarii acestei scrisori de protest, creatori şi deţinători de drepturi de autor, să protestăm cu fermitate şi să cerem Guvernului României ori Curţii Constituţionale să corijeze o decizie neconstituţională şi care îi va face pe cei mai mulţi dintre deţinătorii de drepturi de autor să trăiască la limita de jos a subzistenţe…

Guvernul României nu trebuie să pună niciodată biruri sociale pe creaţie, pentru că rezultatele acesteia nu sunt produse de serie, sunt produse unicat!, chiar şi atunci când un jurnalist ori un scriitor scrie un text critic la adresa guvernării sau a clasei politice. Talentul, harul şi travaliul interior al fiecăruia dintre creatori nu sunt mediate nici de Fisc, nici de cei de la putere, ci numai şi numai de Bunul Dumnezeu. Noi realizăm opere culturale, artistice, ştiinţifice şi info-educaţionale unicat, taxate numai de talent, stil şi educaţie. În al doisprezecelea ceas, opriţi exodul de creiere din România şi sărăcirea celor care apără prin operele lor unice identitatea culturală şi spirituală a României!

Așa cum era de așteptat, coloana vertebrală a scriitorimii române se vede exact atunci când… interesul pecuniar îi este direct afectat. Până acum nu am auzit pe nimeni care să protesteze împotriva poverii fiscale. Pentru că până acum scribii erau privilegiați.

Elocvent pentru modul în care acești intelectuali judecă rolul statului este textul de mai jos, publicat de un scriitor (Gabriel Chifu) în “România literară”:

O întrebare doar retorică, fiindcă răspunsul (afirmativ!) e presupus, ar suna cam asa: are datorii statul român faţă de literatura si scriitorii din această ţară, faţă de cultura scrisă contemporană?…

Dar ce ar trebui să facă statul, prin diverse pârghii şi instituţii ale sale, şi nu face? La Uniunea Scriitorilor, în recenta reuniune a Comitetului Director şi în aceea a Consiliului, am discutat acest subiect şi am identificat câteva măsuri prin care literatura română ar putea fi susţinută.

Un prim gest, important, ar fi ca statul să recunoască meritele revistelor literare (prestigioase, unele centenare!…) în devenirea, în istoria acestui popor, în configurarea identităţii sale culturale…

Să recunoască meritele acestor publicaţii şi să le trateze drept ceea ce sunt: nişte instituţii de cultură ale sale, de însemnătate deosebită, indispensabile, precum bibliotecile, teatrele, centrele culturale, muzeele şi altele de acelaşi fel. Cum s-ar traduce concret recunoaşterea aceasta? Evident, printr-un ajutor financiar strict necesar pentru normala lor funcţionare. Să accentuăm că, de pildă, suma de care ar avea nevoie toate cele douăsprezece reviste ale Uniunii Scriitorilor n-ar depăşi, într-un an de zile, şase-şapte sute de mii de euro, adică o sumă insignifiantă chiar şi pentru un buget de austeritate, o sumă derizorie în comparaţie cu beneficiile uriaşe pe care le-ar aduce în timp o asemenea investiţie în cultură, o sumă ridicolă în comparaţie cu atâtea şi atâtea cheltuieli făcute cu largheţe pe bani publici: aşa cum remarca un prieten, totul ar costa cam cât a costat scandaloasa scenă de scândură montată cu ceva vreme în urmă pe malul mării, pentru o noapte de incertă veselie repede trecătoare. Dar nu neapărat prin repartiţii bugetare s-ar putea materializa acest sprijin. Există şi alte soluţii, bunăvoinţă să fie. De exemplu: fiecare revistă să fie „înfiată” de o întreprindere sau o bancă, sau o regie a statului solidă financiar, care să-i asigure supravieţuirea: Loteria Română, ori Transelectrica, ori CEC, ori Eximbank, ori Transgaz. Alte forme posibile de susţinere, care îmi vin imediat în minte, ar fi: crearea unui sistem naţional de difuzare pentru publicaţiile culturale; achiziţii ale acestor reviste prin bibliotecile publice, cele liceale şi universitare din toată ţara; sau, de ce nu, iniţierea unei legi prin care el, statul, să plătească un abonament anual la o revistă de cultură oricărei persoane din anumite categorii (elevi, studenţi, profesori) interesate de acea revistă.

N-ai cu cine. Niște intelectuali.

Deci, ce vor ei? Subvenții! Iar dacă nu se poate, atunci măcar să nu fie impozitați la fel ca ceilalți. Scriiitori celebri precum Mircea Cărtărescu și Ana Blandiana sunt oripilați că sunt puși acum să plătească aceleași biruri ca muncitorimea. Și e firesc, pentru că în gândirea lor (după cum bine se vede din textul reprodus mai sus), toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât celelalte.

De citit: prea mare importator de arme ca să cazi, piața rinichilor și Barcelona FC

Multe lucruri interesante am citit în ultima săptămână. Vă împărtășesc câteva.

• Grecia este al cincilea importator de arme din lume și primul din Europa. În ultimii 10 ani a cheltuit în acest scop 16 miliarde euro. Dacă Grecia pică vă dați seama că Germania nu mai are cui să vândă 4 submarine în valoare 1,8 miliarde, iar Franța rămâne cu 6 fregate și 15 elicoptere pe stoc. Dacă nu vă dați seama atunci citiți aici.

• Via Marginal Revolution. Despre celebra tezaurizare care supposedly impinge economia în recesiune. Cele mai mari firme din IT păstrează 27% din active cash. Google are 58% din active în formă lichidă sau creanțe pe termen scurt. Întrebate fiind, aceste firme zic că păstrează cash tocmai pentru a face față oportunităților, nu pentru că se tem de faliment. Până și spitalele stau pe bani lichizi și nici în cazul lor nu se poate vorbi de… “deficit de cerere”! Keynesians, go home.

• Super studiu despre piața rinichilor din Iran. Da, ați înțeles bine, iranienii au liberalizat tranzacțiile cu rinichi pentru a rezolva penuria. Interesant este că asta s-a întâmplat acum 20 de ani, așa că s-au acumulat suficiente date pentru a trage o concluzie. Care este:

In Iran a regulated system for kidney donation with monetary compensation was introduced in 1980s. Under this regime the donor receives a monetary compensation from the recipient and enjoys additional monetary and non-monetary bonuses from the government…

Data show that in 2006 1858 kidney transplantation took place in Iran. 13% and 12% of these transplants were harvested from cadaveric and emotionally related live sources respectively and the other 75% was from unrelated live donations…

The effect of the Iranian system on reducing the waiting time for patients is significant, which based on our data it is around 5 months. One should be careful in advising to ban the sale at all. The alternative solution practiced in other developing countries, e.g. black market for organs, might have dramatic consequences. This may result lower standards on medical conditions, as well as leaving the donors who can be vulnerable without any official support.

• Clubul de fotbal Barcelona are probleme financiare, nu a plătit salariile pe ultima lună și vor să împrumute 150 milioane euro. (Probabil de aia și-au schimbat președintele.)Să fie bani cheltuiți pe consum sau pe investiții?! Ceea ce mă face să mă gândesc din nou (m-a mai bântuit ideea și altădată) la scrierea unei lucrări despre relația dintre ciclul afacerilor, pe de o parte, și creșterea și decăderea cluburilor de fotbal pe de alta. Senzația mea este că expansiunea creditului din timpul ultimului boom explică într-o mare măsură închegarea echipelor galactice (Barca, Real) sau pur și simplu cheltuiala fotbalistică inutilă (Liverpool, de ce nu Steaua?!) Am abandonat proiectul din cauza inființării blogului… cu alte cuvinte am renunțat la prilejul de a publica niște articole în journal-uri științifice pe afară pentru bucuria de a citi cum mă înjură Pic și Poc…

Fotbal cu stimulente perverse

A gândi economic înseamnă a conştientiza importanţa stimulentelor în acţiunea umană. Deciziile presupun un calcul al costurilor şi beneficiilor. Indivizii răspund stimulentelor deoarece acestea schimbă costul de oportunitate al diverselor acţiuni ce pot fi întreprinse.

Stimulentele depind de cadrul instituțional – altfel spus, de regulile jocului. Drepturile de proprietate îndeplinesc un rol esențial în formularea regulilor. Dacă proprietatea privată „face legea”, atunci indivizii sunt motivați să conserve resursele de care dispun și să folosească indirect aceste resurse spre beneficiul celorlalți. În schimb, proprietatea publică generează stimulente perverse: diminuează grija cu care sunt tratate resursele și descurajează oamenii să planifice pe termen lung luând în considerare interesele celorlalți.

Dar ideea că regulile impun stimulente are o relevanță mai generală, fiind valabilă în cazul oricărei interacțiuni între indivizi. Inclusiv în cazul unui joc, de exemplu în cazul jocului de fotbal. Principalele reguli ale acestui joc sunt larg cunoscute: cele două echipe trebuie să înscrie mai multe goluri decât primesc pentru a câștiga, fără să lovească adversarul și fără folosirea mâinilor. De câteva săptămâni vedem la Campionatul Mondial de Fotbal din Africa de Sud ce sunt stimulați jucătorii să facă în cadrul acestor reguli.

Ne putem imagina însă diverse schimbări ale regulilor și efectele acestora asupra comportamentului jucătorilor. De fapt, din când în când chiar se produc schimbări (de exemplu, introducerea interdicției pentru portar de a prinde cu mâna o minge trimisă intenționat de echipa sa), dar ele privesc detalii ale jocului, astfel încât jocul în ansamblu nu are prea mult de suferit. Totuși, există și cazuri stranii, precum cele două descrise în continuare, unde modificarea radicală a regulilor dă naștere la stimulente perverse.

1. Via Kids prefer cheese
În anul 1994, în cadrul unui turneu de fotbal regional (Shell Caribbean Cup), Barbados întâlnea Grenada. Conform regulamentului partidele trebuiau să se încheie obligatoriu cu victoria uneia dintre echipe (rezultatul de egalitate era exclus); dacă după timpul regulamentar de 90 de minute scorul este egal, atunci partida se prelungește și se aplică regula morții subite sau a golului de aur, cu importanta precizare că un gol marcat în această perioadă valorează cât două (astfel încât, practic, vorbim de regula „golurilor” de aur!).

Înaintea întâlnirii Grenada avea un golaveraj superior, astfel încât Barbados trebuia să învingă musai la o diferență de 2 goluri pentru a se califica mai de parte. Barbados conducea cu 2-0 și se părea că socoteala de acasă se potrivește cu cea de la piață până în minutul 83 când Grenada a marcat și scorul a ajuns 2-1. La acest rezultat Grenada era calificată. Înțelegând situația, echipa din Barbados a marcat intenționat un gol în propria poartă, pentru a duce scorul la 2-2. Deoarece meciul nu se putea încheia la egalitate, Barbados a realizat că doar ducând meciul în prelungiri mai are o șansă de calificare – un singur gol marcat după minutul 90 fiind suficient! În ultimele clipe ale timpului de 90 de minute Grenada a încercat în zadar să înscrie la rândul său un autogol, fiind împiedicată de echipa adversă!

2. Uneori regulile trebuie înțelese într-un context mai larg pentru a putea interpreta stimulentele care modelează comportamentul jucătorilor. Un caz interesant este cel al partidei Thailanda – Indonezia, de la campionatul de fotbal al ASEAN din 1998. În acest caz se aplicau regulile normale ale jocului, dar ambele echipe doreau să se califice în faza superioară a competiției de pe locul al doilea din grupă (al doilea loc era deja asigurat), dorind să evite în semifinală Vietnamul – gazda competiției. După ce în prima repriză nu s-a jucat mai nimic, în a doua parte a meciului ambele formații au înscris câte două goluri. Partida a intrat în prelungiri iar jucătorul indonezian Mursyid Effendi (în echipament alb) a înscris intenționat un autogol, în ciuda eforturilor thailandezilor de a-l împiedica. Ambele echipe au fost ulterior amendate iar Mursyid Effendi a fost exclus din fotbal pe viață.

Pariați pe leu – varianta Isărescu

În zilele în care leul prindea viteză auzeam mulți economiști care ne asigurau că în niciun caz nu ne paște un curs de 5-6 lei pentru un euro. Unul dintre ei declara în urmă cu vreo lună că actuala criză din România are nota 9 (pe o scară de la 1 la 10), afirmând astfel că suntem în pragul colapsului. Dar, când a venit vorba de cursul de schimb, cu toții s-au repezit să ne liniștească. Desigur, nu am înțeles cum poți sta liniștit dacă avem o criză de nota 9, dar în fine… poate că era vorba doar de o criză de nervi, vorba fostului președinte Emil Constantinescu, și nu am înțeles eu gluma.

În acele zile îmi venea să le cer tuturor să pună pe masă extrasele de cont. Să vadă și poporul în ce monedă economisesc cei care nu cred în pericolul deprecierii.

Acum mă simt răzbunat. Câțiva ziariști au remarcat că primul dintre cei care pariază pe leu își ține economisirile în valută. Mi se pare corect. Ziariștii au comparat declarația actuală de avere a lui Mugur Isărescu cu cea de anul trecut și au observat că guvernatorul BNR își ține 80% din avere în euro. Depozitele în lei mai reprezintă doar 5% din totalul depozitelor, față de 50% anul trecut.

Ceea ce nu au remarcat jurnaliștii, dar se cuvine să bage de seamă un economist, este că inclusiv anul trecut Isărescu a ținut jumătate din bani în lei nu din cauză că paria pe moneda națională, ci din cauză că era acoperit împotriva riscului – el având de rambursat un credit în lei. Acum, cu datoria achitată, situația pare și este normală.

Daniel Dăianu și teroriștii de evazioniști

Daniel Dăianu – economistul-adjectiv – a afirmat (o sursă) că evazioniștii merită „un fel de lege marțială”, pentru că ei nu sunt altceva decât niște teroriști economici. Dacă pentru războiul împotriva terorismului s-a croit o legislație specială, atunci și în cazul evaziunii ar trebui să procedăm la fel. Dăianu a spus aceste lucruri în contextul unei discuții despre mărimea statului, reafirmând ideea conform căreia în vremuri excepționale ne trebuie măsuri excepționale. Cum niciun stat din UE nu mai are venituri bugetare atât de mici (30% din PIB), este clar că trebuie să facem ceva pentru ca ministerul de finanțe să strângă mai mult.

Știu, unii mă vor acuza că sunt dogmatic, dar insist: Daniel Dăiare are dreptate, are de 3 ori dreptate. Deoarece argumentul său denotă o măiastră pregătire intelectuală mă gândesc să îl susțin și eu cu cel mai bun exemplu pe care l-am găsit: Zimbabwe. Nu știu dacă Dăianu l-a inspirat pe președintele din Zimbabwe sau vicevera… sau e o pură coincidență (deh, geniile se întrepătrund!), dar ceea ce predică domnul profesor a fost pus deja în aplicare în Africa:

În februarie anul acesta bandele… pardon, polițiștii lui Mugabe au intrat prin sate cu arma în mână și câinii din dotare pentru a strânge impozitele. Fiecare familie a fost somată să plătească echivalentul a 25 de dolari. Acolo unde nu au găsit bani au luat ce au găsit: un aragaz, un televizor, un plug… mă rog, orice ar fi de folos guvernului în vreme de criză. Cam asta am înțeles din relatarea de mai jos:

Nembanwa, Masvingo, February 10, 2010 – The cash-strapped Masvingo Rural District Council on Tuesday demanded taxes from individuals and businesses at gun-point, an incident which has left the growth point shell shocked.
Police details from Masvingo rural police station armed with guns, tear gases, button sticks and dogs descended at the growth point late afternoon and visited every business ordering owners to pay the taxes or face the consequences.

“We are in state of shock up to now, we were just ambushed. No one knew such a thing was going to happen. We were still in process of looking for money to pay our taxes but it was surprising to see police details coming with guns to make us pay,” said Eston Bhusvumani.
“We think the council officials knew that their taxes were very high and they opted to instill fear on us so that we do not refuse to pay. We were not consulted during their preparation to come up with this year’s budget,” he said.

Those who did not have money readily available had to part with their valuable property such as stoves, radios and televisions as the cops who were in company of municipal workers vowed to take unspecified action against those who would fail to comply with the orders.

Masvingo Rural District Council Chief Executive Officer (CEO) Clemence Makwarimba, who is also Zanu PF central committee member, said there was nothing wrong in bringing armed police to force residents to pay.

“What was wrong by bringing police with guns? Is there anyone who was killed? In fact what happened is what we really wanted to happen, we wanted them to have fear so that they pay the money,” he said. “The residents owe us a lot of money and the only way to get that money is to use police,” said Makwarimba.

From the growth point, council officials led the cops to village 15 where they demanded each household to pay US$ 25 or property that is equivalent. to that amount. The council officials took ploughs, harrows and other farming equipments.

Toată cariera am câștigat bani doar muncind în sectorul privat, ca un milog. Vreau să izbutesc și eu să intru în selecta tagmă a experților remunerați de guvern. Vreau să învăț bruxeleza și să câștig mii de euro din contracte cu statul. Poate atunci voi avea mai des idei atât de strălucite.