Teorie economică extraterestră: Krugman contraatacă

Via Institutul Ludwig von Mises.

Krugman explică foarte clar cum un scenariu complet prostesc care ar justifica creșterea cheltuielilor publice, ar salva omenirea de la recesiune. Să presupunem că suntem invadați de Alien…

Dar de ce să presupunem așa ceva? Putem face război suficient și noi, aici pe Pământ! Dacă unul atât de mare, măcar câte unul mai mic în fiecare an.

Krugman nu face decât să repete inepțiile scornite de un economist mai celebru – Keynes. Nu-i mare chestie. Dar trebuie să fiți pregătiți pentru ce urmează, fiindcă gura păcătosului adevăr grăiește. Pentru “a salva” economia, guvernele vă vor pregăti ceva. În vreme ce ni se va spune să dormim liniștiți, fiindcă ele veghează pentru noi, bineînțeles.

Principiul lui Merkel despre uniunile monetare

Criticând Grecia cancelarul Germaniei a emis următoarea cugetare:

Nu putem avea o moneda comuna si unii sa aiba multe zile de concediu iar altii foarte putine. Pe termen lung, nu functioneaza.

Ca un corolar, aș adăuga că nu poate exista o monedă unică dacă unii plătesc impozite mici și alții impozite mari, dacă unii au pensii mici (în raport cu munca depusă) și alții au pensii mari, dacă unii au școli și spitale pentru care muncesc alții și, în general, dacă unii sunt mai cu moț decât alții.

Lăsând gluma la o parte, nu poți avea cartel monetar (zona euro) dacă ai free-riding, “pasageri clandestini” care încearcă să profite de redistribuția inter-statală intra-europeană. Deci, problema este să te asiguri că toți membrii cartelului respectă condițiile de conduită convenite. Adică redistribuția politică trebuie efectuată centralizat, nu haotic, de fiecare guvern în parte după cum consideră potrivit. Adică este nevoie de un sistem fiscal unitar, care să împartă în mod egal iluziile și gogoșile etatismului și în Grecia și în Germania.

Dar dacă trecem dincolo de suprafața problemei, realizăm că între moneda discreționară și finanțele publice există o strânsă interdependență. Expansiunea fiscală (prin deficit bugetar și acumulare de datorii publice) presupune un back-up monetar, capacitatea de expansiune monetară (inflația). Și invers, existența monedei de hârtie presupune un stat care să-i asigure supraviețuirea prin instituirea unui monopol și prin colectarea taxelor (și acordarea privilegiilor) în respectiva monedă.

Adică nu putem avea o belea fără cealaltă simultan – principiul lui Al Bundy, cum ar veni.

Citiți și Merkel și pretextul numit Grecia.

Regia autonomă FMI și neosocialismul lui Jeffrey Franks

FMI și companiile de stat din România despre reformarea cărora se vorbește în ultima vreme se aseamănă mai mult decât ați putea crede. FMI este o agenție de stat – ce-i drept, nu a unui singur stat ci a unui grup de state. Altfel spus, este o întreprindere public inter-guvernamentală.

FMI nu este o bancă și nici o firmă de consultanță. FMI nu primește depozite și nu intermediază economisirile canalizându-le antreprenorial către cele mai rentabile investiții. FMI nu este un izvor de filozofie economică, nici măcar unul contra cost; nu oferă sfaturi dezinteresate, independente, tehnocrate sau cum vreți să le mai numim. Repet, FMI este o companie de stat.

Ea a fost inventată pentru a asigura stabilitatea valutară internațională – mai pe românește, pentru a fixa prețurile. Nu prețul la grâu, nu prețul la carburanți ci, mai rău, prețul monedelor. Valoarea monedelor (puterea lor de cumpărare) exprimă întreg tabloul de prețuri din economie, prin urmare controlul cursurilor de schimb are o importanță mult mai mare decât, să zicem, controlul chiriilor sau oricare din exemplele de fixare a prețurilor amintite mai sus. Încercând să influențeze politic cursurile de schimb FMI stabilizează practic valoare activelor denominate într-o anumită monedă. Ceea ce este un lucru rău.

E adevărat, pentru a înțelege sum stau lucrurile trebuie să ne luptăm cu metaforele. “Stabilizare” sună bine, dar face parte din arsenalul de luptă al propagandei etatiste. Ne place stabilitatea. Nu vrem să circulăm cu o mașină care nu este stabilă în viraje. Nu credem că schimbarea guvernelor an de an este o soluție potrivită pentru progresul națiunii. Pe scurt, stabilitatea este bună. Dar în economie nu este așa. Ceaușescu a reușit o minune de stabilizare, înghețând prețurile tuturor produselor. Puteam să fim siguri că găsim creveți la același preț pe orice galantar. Dar controlul prețurile s-a dovedit o mișcare sinucigașă. Economia de piață, concurența, libertatea de exprimare a preferințelor consumatorilor, toate presupun schimbare continuă. În funcție de condițiile producției și de intensitatea cererii unele prețuri cresc altele coboară. În consecință, unele activități se dovedesc rentabile, altele falimentare. Dacă prețurile ar fi stabilite prin decret atunci piața nu ar putea funcționa, întreprinzătorii nu ar putea calcula, resursele nu ar putea fi direcționate către cele mai importante proiecte de investiții (din perspectica consumatorilor, așa cum este înțeleasă ea în anticipările investitorilor)… și ne-am tăia craca de sub picioare, economic vorbind.

Dar exact acest lucru face FMI. El nu emite decrete, dar folosește banii contribuabililor pentru a influența cursul de schimb. Lăudându-se că realizează stabilitatea macroeconomică, FMI frânează implicit căderea unor prețuri și urcarea altora. Mai concret, stabilizând cursul leului (și făcându-ne datori pe parcurs cu 20 de miliarde de euro) FMI a oprit din cădere prețurile activelor umflate artificial în timpul boom-ului. Bancherii și genialii investitori imobiliari au scăpat de faliment, iar restul populației a scăpat de-o grijă – în caz că nu știa ce să facă cu banii, îi dă acum la stat prin impozite mai mari. Se spune că FMI a salvat România. O gogoașă. FMI nu m-a salvat pe mine și nici pe majoritatea românilor. FMI i-a salvat pe cei care s-au umplut de terenuri până în 2008 (ca să le revândă), pe cei care au construit cartiere în gropile de gunoi sperând că vor vinde garsoniera cu 100 000 de euro, pe băncile care le-au dat credite; a mai salvat de faliment statul și sistemele sale insolvabile – Caritasul pensiilor publice rezistă bine-mersi exclusiv datorită intervenției FMI.

Și de ce face FMI acest lucru? Fiindcă tocmai cei pe care i-a salvat sunt cei care hotărăsc câți bani să capete Fondul și cu ce salariu să fie retribuit domnul Jeffrey Franks (cel cu gândirea ruptă-n talpă).

Mai nou FMI se preface că vrea însănătoșirea economiei României – de parcă dacă lumea ar scăpa de crize, asta ar fi o veste bună pentru birocrații de genul domnului Franks! (Incredibil cât de puțină lume realizează că într-o lume fără crize majore FMI nu și-ar găsi rostul iar funcționărimea sa ar trebui concediată! Incredibil cât de mulți cred că FMI oferă sfaturi oneste, pe care dacă le punem în practică o vom duce bine până la adânci bătrâneți! Studiile, precum acesta sau acesta, arată contrariul)

Și ați văzut ce cere? Management privat la companiile de stat! Ca o reflectare a defunctei viziuni utopico-socialiste a lui Oskar Lange, cel care credea că socialismul poate funcționa dacă directorii întreprinderilor de stat mimează comportamentul antreprenorilor din capitalism, Jeffrey Franks ne spune că problema risipei, a haosului și a ineficienței din companiile de stat nu este faptul că… sunt de stat, adică ale tuturor și ale nimănui, ci stă în persoana care le conduce. Acolo nu e nevoie de “cumnatul prietenului politic”, ci de un vizionar cu diplomă de la Sorbona. Apropos, nu cred că asta va fi o problemă pentru clasa politică – o diplomă obținută la o școală de prestigiu din Occident a devenit un must pentru a fi considerat în trend, pentru a delimita beizadelele cu ștaif de maneliștii cu grătare. Așa că să nu vă mirați dacă veți vedea pe “Ai lor tineri care la Paris au învățat la gât cravatei cum se face nodul…” constituind viitoarea oligarhie corporatistă românească.

Serios vorbind, problema socialismului nu se rezolvă prin “privatizarea managementului”. Directorul cu MBA și angajat de compania de head-hunting nu reprezintă un substitut pentru proprietarul-întreprinzătorul privat. Într-o companie privată proprietarul își pune averea la bătaie. Directorul firmei de stat nu are nici o legătură cu capitalul firmei. El nu dispune nici de stimulentele nici de constrângerile de care dispune proprietarul-întreprinzătorul privat. Birocrația socialistă, indiferent unde a fost școlită, nu poate substitui piața. Spunea Ludwig von Mises, în 1949:

Triumful complet şi rapid al demonstraţiei faptului că în sistem socialist nu este posibil nici un fel de calcul economic este, într-adevăr, fără precedent în istoria gândirii umane. Socialiştii nu pot decât să-şi recunoască înfrângerea finală zdrobitoare. Ei nu mai susţin că socialismul este incomparabil superior capitalismului deoarece mătură cu totul pieţele, preţurile de piaţă şi competiţia. Dimpotrivă. Ei se străduiesc acum să justifice socialismul căutând să arate că menţinerea acestor instituţii este posibilă chiar şi în regim socialist. Ei elaborează schiţe pentru un socialism în care să existe preţuri şi competiţie.

Sugestia acestor neosocialişti este cu adevărat paradoxală. Ei vor să abolească controlul privat asupra mijloacelor de producţie, schimburile de piaţă, preţurile de piaţă şi competiţia. Dar, în acelaşi timp, ei vor să organizeze utopia socialistă în aşa fel încât oamenii să poată acţiona ca şi cum toate aceste lucruri ar continua să existe. Ei vor ca oamenii să se joace de-a piaţa, aşa cum se joacă copiii de-a războiul, de-a trenul sau de-a şcoala. Ei nu înţeleg de ce asemenea jocuri de copii diferă de lucrurile reale pe care încearcă să le imite.

Aceşti neosocialişti afirmă că socialiştii mai vechi (adică cei dinainte de 1920) au comis o serioasă eroare, crezând că socialismul implică în mod necesar abolirea pieţei şi a schimburilor de piaţă, ba chiar că aspectul acesta reprezintă elementul esenţial şi cel mai caracteristic al unei economii socialiste. O asemenea idee este, după cum recunosc ei, în fine, absurdă, şi implementarea ei ar da naştere la o mizerie haotică. Din fericire însă, spun ei, există un model socialist mai viabil de care dispunem. Este posibil să-i instruim pe managerii diverselor unităţi productive să-şi desfăşoare activităţile, în unităţile lor, în acelaşi fel în care o făceau în regim capitalist. Managerul unei corporaţii din societatea de piaţă nu lucrează pe cont propriu şi pe propria-i responsabilitate, ci în beneficiul corporaţei, adică al deţinătorilor de acţiuni. El va continua să facă acelaşi lucru în regim socialist, în acelaşi fel şi cu aceeaşi grijă şi aceeaşi atenţie. Singura diferenţă va consta în faptul că fructele eforturilor sale vor îmbogăţi întreaga societate, nu pe acţionari (sublinierea mea). În rest, el va cumpăra şi va vinde, va recruta şi va plăti lucrători şi va încerca să realizeze profituri, la fel ca mai înainte. Tranziţia de la sistemul managerial al capitalismului matur la sistemul managerial al comunităţii socialiste planificate se va efectua lin, fără discontinuităţi. Nu se va schimba nimic,cu excepţia proprietăţii asupra capitalului investit. Societatea îi va înlocui pe acţionari, astfel încât poporul va încasa dividendele. Asta e totul.
…
Problema de care ne ocupăm nu ţine de activităţile manageriale; ea ţine de alocarea capitalului către diferitele ramuri industriale. Întrebarea este: în ce ramuri trebuie extinsă sau redusă producţia, în ce ramuri trebuie modificat obiectivul producţiei, ce ramuri noi trebuie să fie inaugurate? Pentru a răspunde la toate acestea nu foloseşte la nimic să invocăm onorabilul manager de corporaţie şi binecunoscuta sa eficienţă. Cei ce confundă activitatea antreprenorială cu managementul îşi închid ochii la problema economică. În cazul conflictelor de muncă, părţile implicate nu sunt manageriatul şi forţa de muncă, ci antreprenorii (sau capitaliştii) şi angajaţii salariaţi, care primesc o remuneraţie. Sistemul capitalist nu este un sistem managerial; el este un sistem antreprenorial. Meritele managerilor de corporaţie nu sunt micşorate prin stabilirea faptului că nu activitatea lor este cea care determină alocarea factorilor de producţie către diferitele linii industriale.

Nimeni nu a sugerat vreodată că societatea socialistă i-ar putea invita pe promotori şi pe speculatori să-şi continue speculaţiile şi apoi să-şi doneze profiturile la cutia comună. Cei ce propun o cvasi-piaţă pentru sistemul socialist n-au dorit niciodată păstrarea bursei şi schimburilor de mărfuri a pieţei livrărilor la termen a unor active la preţul stabilit în prezent [futures], sau a bancherilor şi a creditorilor, în calitate de cvasi-instituţii. Nu ne putem juca de-a speculaţia şi investiţiile. Speculatorii şi investitorii îşi riscă propriile lor averi, propriile lor destine. Împrejurarea aceasta îi face responsabili faţă de consumatori, adevăraţii patroni ai economiei capitaliste. Dacă îi eliberăm de această responsabilitate, îi lipsim de însăşi specificitatea lor. Ei încetează de a mai fi afacerişti, rămânând doar un grup de oameni cărora directorul le-a încredinţat sarcina lui principală, suprema conducere a desfăşurării activităţilor. Atunci ei – şi nu directorul nominal – devin adevăraţii directori şi trebuie să se confrunte cu aceeaşi problemă pe care nu o putea rezolva directorul nominal: problema calculului economic.

Sunt dezamăgit de faptul că mulți intelectuali chiar cred că șansa României stă în acordul cu FMI. Că regia autonomă FMI ne poate învăța cum să ne organizăm propriile regii autonome. Acordul cu FMI este un rău public, nu un bun public. În absența lui societatea românească ar fi avut o șansă să se curețe de parazitisme și infecții (economice, ideologice, morale). Așa, reforma este mai greu de făcut.

BNR a ratat inflația și afară plouă… cu idei învechite

Joi s-a lansat Raportul trimestrial privind inflația – care nu s-a soldat, cum v-ați fi așteptat, cu vreo concediere, restructurare sau reduceri de salarii în BNR. Probabil aceste măsuri vor fi luate după a șasea ratare consecutivă a țintei de inflație, asta dacă nu cumva, va fi luată, din contră, măsura creșterii salariilor sau a premierii celor care au avut grija ca România să fie campioana Europei la inflație. În România este normal să se întâmple.

În schimb, Guvernatorul Mugur Isărescu a vorbit deschis despre cei care critică politica BNR, mai precis despre cei care susțin că tipărirea de bani este cauza inflației ridicate. Domnia sa a spus:

Teza asta cantitativa, ca daca sunt bani multi pe piata cresc preturile prinde bine la public. Nu acolo este cauza inflatiei din Romania. Ba mai mult ar da impresia ca Romania ar avea nevoie de o inasprire a politicii monetare.
O asemenea abordare cantitativa este depasita in teoria economica de cel putin o suta si ceva de ani.

Cum am citit aceste declarații am dat fuga să văd dacă au trecut “o sută și ceva de ani” de când economiștii au susținut legătura decisivă dintre masa monetară și inflație. Că poate îmi joacă memoria feste și nu mai știu ce am citit sau când am citit. Și am dat, la nimereală, peste pasajul următor (Wikipedia):

Friedman’s arguments were designed to counter popular claims that price inflation at the time was the result of increases in the price of oil, or increases in wages: as he wrote,
Inflation is always and everywhere a monetary phenomenon.
—Milton Friedman, Wincott Memorial Lecture, London, September 16, 1970

Acum, economiști dumneavoastră, BNR susține că a ratat inflația din cauza scumpirii carburanților și alimentelor, adică fix din cauza pe care o nega Friedman acum 41 de ani. Ca să fim riguroși, nu de alta. Puteam să găsesc exemple și mai recente, dar cred că măcar de Friedman au auzit toți economiștii din România.

Și ce explicație alternativă a inflației excesive are BNR? Recurge la vechea (pe bune) și compromisa (din anii 1970) teorie keynesiană, care spune că dinamica prețurilor este dictată de relația dintre cererea și oferta agregată. Pe scurt, dacă cererea agregată este excesivă, atunci există inflație, iar dacă cererea agregată este insuficientă, atunci există o presiune desinflaționistă (sau chiar deflaționistă). În prezentarea guvernatorului există două afirmații

(1) In sensul temperarii presiunilor inflationiste a actionat persistenta deficitului de cerere.

(2) Un dezechilibru inflationist major in Romania e ca productia nu acopera consumul intern.

Cum (1) și (2) se bat cap în cap, prima spunând că ne confruntăm cu un deficit de cerere, iar a doua sugerând că problema este excesul de cerere (în raport cu producția, logic), românul este lăsat să se întrebe retoric: afară plouă sau e soare?

Din dilema asta nu putem ieși decât dacă recunoaștem falimentul intelectual al politicii keynesiene și mai ales situația de fapt a României, mai precis faptul că ne zbatem în stagflație. Stagflația înseamnă că economia este în recesiune dar prețurile cresc, adică se confruntă cu problemele despre care Keynes ne spunea (repet, demult-demult) că nu ne putem confrunta simultan. Fiindcă în modelul circuitului economic, economia se poate situa fie în criză, fie în inflație (cele două situații de dezechilibru), dar nu în amândouă simultan. Caz în care fie cererea agregată este prea mică, fie este prea mare – căci doar nu are cum să fie și una și alta în același timp. Astfel, poziția BNR este consistentă… în sensul că repetă silogismul teoriei keynesiene.

Repet ceea ce ar trebui să afle toată lumea. România a derapat serios în afara bandei de inflație – atât de grav încât și-a fracturat credibilitatea (practic a dublat ținta de inflație după primele 4 luni din an). În mod normal, din cauza crizei, a tăierilor de salarii, a concedierilor etc. ar fi trebuit să avem desinflație, dacă nu deflație. Adică reduceri de prețuri. Noi, din contră, depășim și ținta de inflație, și prognoza de inflație și orice barieră rezonabilă a promisiunilor populiste. Pe șleau, vă dați seama cât ar fi fost rata inflației dacă România nu se afla în criză?! Poate că BNR ar fi fost nevoită să-și tripleze sau cvadrupleze ținta de inflație – un mizilic desigur, pentru o instituție care a patronat exproprierea masivă a economisirilor românilor la începutul anilor 1990, când hiperinflația dădea în clocot la 300%, iar banii populației stăteau la rece în bănci cu o dobândă de 70%.

Dar cea mai bună încercare de a educa publicul în a nu înțelege nimic constă în afirmația că

Banca Naţională nu tipăreşte bani şi îi bagă pe gât populaţiei

Adevărat, nu am văzut pe nimeni cu gura deschisă căruia BNR să-i îndese bani pe gât. Ceea ce înseamnă că BNR are dreptate… într-un mod absolut pueril, desigur. În fond, lucrurile stau exact pe dos. Dacă BNR tipărește un vagon de bancnote și vine în Piața Universității cu sloganul “Să ia fiecare câte 1 milion ca să ajungă la toată lumea”, atunci ce părere aveți, va exista cineva care să răspundă: nu domnule, mulțumesc, eu tocmai mi-am luat rația de salariu și nu mai am nevoie de nici un ban în plus?! Adevărul este că tipărirea de bani este o ofertă de nerefuzat. Dacă BNR scade rata rezervelor minime și disponibilizează lichidități pentru bănci, credeți că vreo bancă refuză să pună mâna pe bani și să-i dea mai departe sub formă de credit?

Printre alte idei transmise ieri publicului se află și aceea că

In ultimii 2-3 ani, baza monetara a oscilat in jurul a 50 miliarde de lei, din care 20 miliarde au bacile la BNR, iar 30 miliarde sunt banii “efectiv tipariti”. Rezerva valutara acopera in totalitate

Așa este cu baza monetară. Se ridică la vreo 50 de miliarde. Dar în 2006 era 25 de miliarde. Iar în 2004 era 12 miliarde. Iar în 2001 era 6 miliarde. Vreți să vă spun cât era în 1990? În ultimii 20 de ani masa monetară a crescut de de 3400 de ori, iar prețurile – ghinion de neșansă – au crescut tot de 3400 de ori. Salariul real al românilor a crescut doar cu 24% în două decenii. Probabil din cauza lor, că cheltuie prea mulți bani pe mâncare și drept urmare dau peste cap prognozele de inflație – în opinia BNR, nu a mea.

Mă rog, ideea este că BNR aruncă cu cifre în ochii presei și că, în esență, nu e nici o diferență între a remarca faptul că baza monetară a rămas constantă în ultimii 2 ani și, de pildă, faptul că rata șomajului a scăzut la 5,5% – așa cum zicea primul ministru, trecând cu vederea că 2 milioane de români muncesc în străinătate, adică nu au un loc de muncă în țară. Cifrele în sine nu ne spun nimic. Despre fapte trebuie să ne vorbească o teorie, spunea Ludwig von Mises. Iar teoria este că România a cunoscut inflație și în perioada de boom economic, dar că atunci ea se manifesta în prețul cimentului, al fierului-beton, al terenurilor (unde era hiperinflație, de fapt), al acțiunilor la bursă. Adică a cunoscut o inflație a prețurilor activelor. După ce balonul s-a spart, inflația s-a revărsat în prețurile de consum, adică la pâine și cartofi. Că oamenii trebuie să facă ceva cu banii – dacă nu îi investesc în caruselul speculațiilor imbiliare atunci trebuie să-i dea pe consum, mă gândesc. Astfel încât puțin contează că BNR nu a mai mărit de la o vreme baza monetară. A mărit-o suficient în anii trecuți iar acum vedem rezultatele (inflație corectivă).

Linkuri: Filozofia economică de stânga dreapta, țintirea prețului cartofului și avertismente din China

Mi-au plăcut:

• În doctrine să vă bateți sau cu aberații să ne păcăliți

Asistenţă socială minimă, în schimb investiţii şi fonduri discreţionare, bani de patinoare şi salarii de miniştri la şoferii companiilor de stat, la noi. Pe dos, la suedezi. Acela e un stat social: al nostru e un stat de muls, dar nu de către falşii handicapaţi sau alţi ţapi ispăşitori. Cu toate că aceste date se găsesc, de la Eurostat la rapoarte ale unor institute româneşti, în medii serioase de la noi lumea continuă să bată câmpii pe tema asta. Cine e cu guvernul, mai înţeleg, dar şi opoziţia e aşa deşteaptă că interpelează guvernul că unde sunt banii de investiţii. Strategia asta cu dezvoltarea economică pe baza investiţiilor de stat a dus la ţări cronic nedezvoltate în lumea a treia şi guverne capturate de elite de pradă, am rămas ultimii idioţi în curs de dezvoltare care o mai încearcă. Cu toate astea, nici o vorbă despre asta în spaţiul public românesc, stânga şi dreapta noastră nu par să aibă diferenţe de vederi.

• N-ai cu cine să lupți împotriva inflației, niște “cartofori”

Aliment inflationist, nu te pui cu el. Incerc astfel sa dau o mana de ajutor luptei BNR cu inflatia. De azi, gata cu cartofii…
Nu vreau sa par obraznic, dar asa cum dl Guvernator nu suporta telefoanele mobile prin preajma, as sugera sa interzica chipsurile si alte asemenea nocive alimente in incinta Bancii Nationale. Adica, ori luptam cu inflatia, ori…
Dincolo de toate, ma plec in fata intereselor natiunii si renunt la cartofi. Sa nu faceti ca mine, pentru ca efectul de turma scumpeste noul produs tinta. Fasolea buna scoate din piata cartoful rau- zice legea lui Gresham usor modificata…

• Austeritatea de azi nu se compară cu austeritatea lui Ceaușescu din anii 1980
Între 1981 și 1987 consumul guvernamental a scăzut ca pondere în PIB de la 17,4% la 12,4%. În anul 2010 a crescut față de nivelul atins în 2009. Deci, se poate și mai bine. Rămân la părerea că politica de austeritate nu este decât o metodă de înfometare a publicului larg pentru a-i salva de la faliment pe băieții deștepți. Sau, în limbaj academic, o economisire forțată canalizată în structura producției tot de catre stat. Nu văd vreun merit în această politică, nu înțeleg de ce este mai rezonabilă decât politica de expandare a cheltuielilor publice din timpul boom-ului.

• Fugiți, China ne prinde din urmă

Într-un reportaj PBS despre cel mai mare mall din lume vedem retorica vestică a corporatismului şi logo-urile obişnuite consumatorului occidental (KFC şi McDonald’s sar cel mai repede în ochi) pe faţada celor mai deşănţate manifestări ale haosului planificării centrale.
Consultantul în mall-uri Ted deSwart, adus in extremis de către proprietarul de stat al mall-ului să readucă proiectul la viaţă, se simte şi se declară pe valul capitalismului de stat, în China, care „ajunge occidentul din urmă şi îl depăşeşte”.
Spiritul dirijist, retorica oficială, şedinţele la nivel de întreprindere cu pionierii corporatişti scoşi la careu în faţa mall-ului, contrastează cu aerul dezolant al producţiei fără cerere.
South China Mall este „perla” valului de oraşe fantomă ale Chinei. Se estimează că există 64 de milioane de locuinţe goale şi 20 de oraşe fantomă.

Incredibil, după ce Samuelson aprecia că URSS va prinde din urmă SUA, după ce am văzut economiile comuniste ajunse țăndări, am ajuns să fim avertizați să ne ferim că trece China! Se pare că guvernul Chinez scoate la vânzare 176 de insule. Cumpărătorii sunt sfătuiți să mai aștepte un pic.

Liberalizare cu parfum de confiscare inflaționistă

Watch your language! – cam așa ar trebui să replicăm experților care de 20 de ani umblă cu liberalizarea prețurilor în gură. Liberalizarea de care vorbesc ei de voie sau de nevoie este o încercare diformă de a reduce intervenția statului; în absența uneo reforme mai comprehensive ea produce o economie de piață schiloadă, despre ale cărei consecințe neintenționate ajung ulterior să se plângă aceiași experți, reclamând re-intervenția statului.

Vă amintiți liberalizarea prețurilor operată de guvernul Roman în 1990? Era conformă viziunii economiștilor neoclasici de peste ocean, care au propovăduit-o peste tot în Europa de Est, din Rusia până în Albania. În teoria acestor economiști, problema principală a economiilor socialiste era că nu aveau “prețuri libere”, că nu aveau „piață”, așa că terapia de șoc (mă rog, “graduală” în democrațiile originale) presupunea tocmai liberalizarea.

Acum, liberalizare sună bine. E cineva împotriva eliberării – din închisoare, de comunism, de datorii sau de altceva?! Nu prea cred. Deci, hai liberare! Dar filosofia din spatele politicii este găunoasă. Problema principală a socialismului nu era absența prețurilor libere, ci absența proprietății private. A vorbi despre prețuri libere într-o lume fără drepturi de proprietate este un nonsens. Libertatea nu există în neant, ci este circumscrisă proprietății. Dar naivii nu bagă de seamă. Liberalizare fără împroprietărire sună bine mai ales pentru guvernanți, care acum pot raporta că au terminat tranziția, fără să schimbe nimic… sau, mă rog, că nu au schimbat nimic dar au modificat ce era esențial.

Efectul liberalizării fără reforma proprietății poate fi descris în următoarea expresie: la vremuri noi, tot noi! Această expresie arată bine who’s in charge: de când cu „reforma” alocarea resurselor este controlată tot de stat, prin băieții deștepți; unii – directori de fabrici, alții – directori prin ministere, alții – liber-întreprinzători transformați în căpușe pe lângă fabricile de stat, în fine, toți cei care s-au prins rapid de oportunitate: liberalizarea prețurilor nu înseamnă concurență, nu înseamnă alocare rațională (eficientă) a resurselor, nu înseamnă „suveranitatea consumatorului”; nu, liberalizarea prețurilor înseamnă doar că poți să faci avere exploatând activele statului – adică bunurile teoretic ale tuturor, practic ale grupurilor de interese privilegiate de stat – pentru a oferi ceva gloatei… „liberă să aleagă” (Ura, Milton Friedman!).

Apropos, în absența unui veritabil regim al proprietății private românii au fost liberi să-și aleagă doar conducătorii. Ce poate fi mai ironic decât o mulțime de capete îndoctrinate, stăpâne pe praful de pe tobă, strigând „Noi nu ne vindem țara!” Ele considerau că dețin ceva din România și își adulau băieții deștepți aleși democratic care, pe bună dreptate, le replicau „Am învins!” și le trimiteau multe-multe bezele de la tribună.

Ca să părăsim sinergia vorbelor și să intrăm în meandrele faptelor, liberalizarea prețurilor din anii 1990 a fost metoda prin care populației i s-a confiscat o parte uriașă din avuție. În beneficiul „găurilor negre” din economie, al fabricilor de stat care aveau pierderi și care nu puteau trăi fără inflație – ar spune unii. Un eufemism. Găurile negre sunt în fizică, nu în societate. De fapt, exproprierea prin inflație s-a făcut în beneficiul unor interese particulare, care au căpușat fabricile și s-au întronat la conducerea alocării resurselor, în absența privatizării acestora.

Ei bine, a venit și privatizarea până la urmă, dar mai lent, că doar statul nu urmărește înavuțirea oricărui mujic – deși orice mujic a fost expropriat de comuniști. Ea nu s-a încheiat nici astăzi, statul deținând în continuare vaste resurse, în domeniul energiei de exemplu, prin care dictează regulile jocului. Mai rău, privatizarea a fost efectuată prin cele mai proaste metode, ca nu cumva băieții deștepți să scape controlul. Retrocedarea proprietății – cea mai eficientă și morală metodă de privatizare – a fost tratată cu dezgust și a avut un rol secundar. Statul a preferat să vândă, de parcă ideea era să schimbe un bun pe altul (o fabrică de automobile pe o sumă de bani), rămânând stăpân pe valoarea lui. Economiștii pro-free-market dar corigenți la lecția despre free-market au pierdut din vedere faptul că ideea TRANZIȚIEI este, din contră, tocmai asta: să scoți statul din joc; să îl deposedezi de avere pentru a o transfera oamenilor; să îl legi de mâini pentru a nu mai da legi care să anuleze de facto dreptul de proprietate al oamenilor – pe principiul, „ești liber să îți cumperi mașină dar îți spune ministrul cu ce cauciucuri să mergi și cât să plătești pentru drumuri și benzină”.

Pe scurt, la două decenii de la abandonarea comunismului românii au „ales” un stat care dictează alocarea a 40% din PIB, iar prin puzderia de reglementări probabil influențează decisiv încă pe atâta. Mare progres. Cum ziceam, nu-i de mirare că având o așa „economie de piață funcțională” salariul real a crescut doar cu 24%. Adică am bătut pasul pe loc în ritm voios de defilare.

În prezent se vorbește despre liberalizarea prețurilor la gaze. De fapt, ca să fim corecți și intransigenți cu crudul adevăr, este vorba de „liberalizarea costurilor” (sesizați diferența?). Reprezentantul FMI ne-a spus practic că pierderile companiilor furnizoare trebuie să fie publice, adică acoperite transparent prin prețuri mai mari, nu prin impozite. Că populația și firmele trebuie să plătească „prețul real”. Ați observat știrea:

E.On România consideră că o creştere a preţului gazelor naturale şi a energiei electrice este necesară pentru acoperirea costurilor şi pentru eliminarea presiunii actuale asupra preţurilor.

Și de ce ar trebui să îmi pese de E.On? De ce ar trebui să ascult socialismul ăsta moralizator care în traducere înseamnă „Ce este bine pentru E.On este bine pentru țară”? Sunt de acord cu prețurile libere, în sensul definit de libertatea contractuală între proprietari, dar funcția lor nu este aceea de a acoperi automat costurile cuiva (falimentul nu este exclus pe o piață veritabilă). Deși tocmai asta urmărește reforma „liberală” în sectorul energiei.

Fără supărare, care preț „real”? Da, știu, cutare combinate chimice aparținând unui cutare om de afaceri primesc gaz subvenționat și asta se va termina o dată cu liberalizarea. Perfect, subvențiile sunt un privilegiu, într-o țară liberă nimeni nu merită privilegiat (am observat pentru a n-a oară și că, într-un stat socialisto-corporatist ca al nostru, privilegiile le primesc, din întâmplare, cei bogați). Dar, insist, care preț real? Prețul real nu se poate stabili decât într-o lume de proprietari, nu acolo unde statul face jocurile. O lume de proprietari înseamnă că statul nu mai deține resurse energetice și că oricine poate intra, dacă are chef, în activitatea de producție de energie. Fără birocrație, fără bariere specifice, fără impozitare și subvenționare specială. Fără monopoluri administrate sau găzduite de stat.

Nu se vorbește despre aceste lucruri. Nu-i de mirare. Producția de energie este prea prețioasă pentru ca securiștii de bine – proprietarii de facto actuali – să-i cedeze controlul. Dar experții FMI, imparțiali cum îi știm, au decis că regimul proprietății nu contează câtă vreme facem liberalizarea prețurilor. Curat liberalizare!

V-am prins, nihiliștilor!

Spune primul ministru:

Una dintre explicaţii, dincolo de temerea faţă de criza economică, este şi această întreţinere constantă a nihilismului, a faptului că nimic nu este bine, că totul este rău în această ţară, şi, în condiţiile de criză economică, în loc ca oamenii totuşi să dea drumul şi la partea de consum, preferă să ducă mai mulţi bani la bancă şi să economisească, ceea ce este foarte rău şi ineficient pentru o economie, induce la fiecare dintre români această temere faţă de ziua de mâine şi care implicit afectează economia în ansamblu

Pentru cei interesați, iată definiția termenului nihilism din DEX:

NIHILÍSM s.n. Atitudine, tendinţă, concepţie sau manifestare care neagă rânduielile, instituţiile, morala, tradiţiile culturale existente într-o societate dată, fără să le opună, în schimb, altele superioare; atitudine de negare absolută. – Din fr. nihilisme.

Mai bine, citim pe Wikipedia:

Nihilismul (din latinescul nihil, nimic) este o poziție filozofică care susține că a fi, în special trecutul și prezentul existenței umane, nu are nicio însemnătate obiectivă, scop, adevăr comprehensibil, sau vreo valoare esențială. Nihiliștii afirmă, în general, unele sau toate din următoarele:
• nu există dovezi rezonabile pentru existența unui creator sau cârmuitor suprem,
• o “moralitate adevărată” nu există, și
• o etică seculară obiectivă este imposibilă;

Cei care cred că politica guvernului este greșită nu sunt nihiliști, conform dicționarului. Cei care cred că viitorul națiunii sună prost nu sunt nihiliști, sunt realiști.

Mai important, cei care economisesc nu sunt nihiliști. Ei reprezintă principalul factor de progres al unei economii. Fără economisire și acumulare de capital nu este posibilă creșterea producției în viitor. Desigur, economisirea și investiția au loc cu gândul la creșterea consumului, că doar nimeni nu economisește ca să trăiască mai prost. Dar creșterea (sustenabilă) a consumului are loc abia după ce am economisit corespunzător și am investit înțelept resursele acumulate. Economisirea precede consumul. Consumul este întotdeauna condiționat de mărimea producției actuale, care este determinată de stocul de capital acumulat în trecut, care… s-a realizat prin economisire.

Ah, da, desigur, dacă vrem neapărat putem să consumăm mai mult chiar acum, putem consuma chiar mai mult decât ne permite venitul disponibil – consumând capitalul acumulat anterior – dar acest lucru ne va duce la sărăcie, adică nu vom putea consuma prea mult timp astfel. Imaginați-vă doar că omenirea află brusc că peste un an Pământul se va ciocni devastator cu un asteroid. Va mai economisi cineva? Nu. Lumea își va spori consumul dramatic, probabil își vor da ultimii bănuți, vor renunța la educația copiilor sau la întreținerea sănătății doar pentru a prinde o plimbare prin Bali (“ca să nu spună că au trăit degeaba”) sau pentru a-și cumpăra produse de lux. Proprietarii de active, adică mogulii, își vor lichida toată averea la prețuri de nimic, spiritul antreprenorial se va evapora. Ceea ce este firesc. Peste un an nu mai are nimeni nevoie de fabrici sau de slujbe. Economic vorbind, peste un an nimeni nu va mai consuma nimic.

Revenind la realitate, Pământul nu se va ciocni cu un asteroid așa încât nu avem nici un motiv să stimulăm consumul… dacă ne pasă de viitorul nostru.
(Dacă mai doriți detalii, am scris pe această temă multe articole, printre care Testul economistului deștept.)

În schimb, tocmai convingerea că prin stimularea consumului putem ieși din criză nu este doar un nonsens, ci chiar reflectă o atitudine nihilistă. De la John Maynard Keynes – nihilistul șef al științei economice – încoace, politicienii de pretutindeni și consilierii lor “pe parte tehnocratică” se ghidează după unul și același principiu, consacrat în istorie sub forma a două formulări celebre, echivalente:
1. După noi, potopul!
2. Pe termen lung suntem toți morți!

Așa că au propus permanent “eutanasia rentierului”, sub o formă sau alta. Atunci când nu se poate prin impozite (că “rentierul” e șmecher, el fuge cu capitalul în jurisdicții fiscale mai permisive), se poate fizic. Vă recomand să citiți Dostoievski, Crimă și Pedeapsă. Domnul Boc pică involuntar în rolul lui Raskolnikov care, când se pregătește să-i tragă una în cap baborniței cămătărese, o face și cu gândul la “miile de afaceri” (probabil mici și mijlocii) care ar putea fi stimulate dacă banii acesteia nu ar ma sta ascunși sub saltea, ci folosiți în economie).