Istoria vizuală a crizelor financiare

Anul nou m-a prins fără prea mult chef de scris pe blog. Până îmi revin, vă împărtășesc un link interesant de pe Marginal Revolution.

Secolul al XX-lea se vede rău de tot, probabil din cauză că am progresat…

Cine scumpește petrolul?!

Graficul de mai jos, via John Mauldin, arată că trăim vremuri istorice. Enigma care i-ar putea fascina pe unii este… cine formează cartelul care a scumpit petrolul în ultimii ani?! (Hint: are de-a face cu “benjaminii” și cu elicopterul)

Iulie negru (1789, 2011): există oare terorism “de dreapta”?

Am receptat cu îngrijorare comiterea atentatelor teroriste din Norvegia. Surprize-surprize, avem de-a face cu un terorist „de dreapta”, cu clare convingeri anti-marxiste, împotriva multiculturalismului, conservator etc. Un soi de Timothy McVeigh. Mesajul mi se pare clar: de acum încolo va trebui să fim atenți la genul de indivizi care vin cu mesaje radicale împotriva establishmentului politic actual; clar anti-socialiste; de ce nu, libertariene?! Oricine vine cu o critică principială împotriva instituțiilor politice moderne este un potențial terorist. Și ce critică mai radicală poate fi alta decât a reclama faptul că impozitarea (inclusiv inflația) este o hoție?! Gândiți-vă, în comparație cu asta, critica multiculturalismului pe care o profera dementul din Oslo este apă de ploaie!

Sunt de asemenea îngrijorat de umplerea cu conținut a expresiei „fundamentalism de dreapta”. Dacă am ajuns la capătul istoriei, vorba lui Fukuyama, socialismul nu mai e o problemă; fundamentalismul „de stânga” – și mai puțin. Așa că mai bine stăm cu ochii „pe dreapta”, că de acolo mai pot veni extremiști.

În fine, sunt îngrijorat de extinderea sferei de acoperire a expresiei „fundamentalism religios”. Până acum aveam terorismul islamic, de acum încolo trebuie să ne păzim și de cel creștin. De fapt, se pare că trebuie să ne păzim de toți cei care au prea mult la inimă religia.

Acum, din câte știu formulările de mai sus – „fundamentalism de dreapta” și „fundamentalism religios” – sunt exemple de contradicție în termeni. Fundamentalismul (agresiv, se înțelege) nu provine decât dintr-o optică totalitară care este prin definiție de stânga și anti-religioasă (anti-creștină). Dar poate am niște lipsuri; poate reușește un marxist ateu pașnic să demonstreze contrariul.

Întâmplarea face că atentatele macabre din Norvegia m-au prins citind „Cartea neagră a revoluției franceze”. Apropos, dacă vă interesează originile istorice ale terorismului, veți da din prima peste Robespierre. Terorismul a apărut ca terorism de stat, în sensul că o gașcă de indivizi care au preluat puterea politică au încercat să-și atingă obiectivele intimidând majoritatea poporului printr-un regim de teroare. Și sper că nu vine nimeni să susțină că, Saint-Just (un tâlhar și un frustrat sexual) cunoscut și ca „arhanghelul terorii”, a fost de dreapta.

Să reamintim câteva lucruri despre iulie 1789 și anii care au urmat – lucruri pe care educația comunistă a încercat să le șteargă din memoria colectivă. Revoluția franceză este eticheta sub care a fost reprezentată una dintre cele mai sinistre crime din istorie împotriva umanității. Ca să vezi, a fost comisă în numele egalității, libertății și fraternității! În numele anulării claselor sociale privilegiate.

Revoluționarii nu s-au lăsat până nu l-au decapitat pe „trădătorul” – cum altfel?! – de monarh Ludovic al XVI-lea, de fapt o figură politică extrem de conciliantă (Benjamin Franklin spunea despre el că este cel mai blajin suveran din câți au existat). Apoi pe soția și pe fiul lui. Cel mic avea 8 ani și a fost ținut luni de zile în cel mai cumplit regim de carceră, fără lumină, vizite, posibilitatea de a se spăla ș.a.m.d. Înainte de asta i-au căsăpit în cel mai crunt mod pe toți cei care au încercat să apere monarhia, dezmembrându-i în plină stradă sau ghilotinându-i pe bandă rulantă.

Și asta nu este tot. Revoluția franceză reprezintă deopotrivă un asalt împotriva creștinismului pe cât reprezintă o insultă la adresa rațiunii. Proto-socialiștii care au acaparat puterea prin cele mai nelegitime mijloace (falsificând alegerile pentru Adunarea Națională în ultimul hal) au îndreptat instantaneu teroarea împotriva religiei, confiscând averile clerului, ucigând circa 8000 de preoți, călugări și călugărițe și închizând practic toate bisericile și mânăstirile (pentru câteva luni sau ani). Să recunoaștem, la așa-ceva staliniștii doar au tânjit.

Și tot mai este ceva. Fanteziile revoluționare trebuiau finanțate cumva, așa că s-a pornit tiparnița de bani (assignats) și Franța a fost cuprinsă de o hiperinflație pustiitoare.

Ați putea spune că s-a terminat. Dar nu-i așa. Moștenirea intelectuală a revoluției de la 1789 dăinuie și astăzi. Statul centralizat modern stă mărturie. Statul (warfare-welfare) egalitarist o arată și mai bine. Și ține cu dinții de fanteziile socialiste (aceleași nesfârșite lucrări publice, la care între timp s-au adăugat sisteme de pensii Ponzi).

Niciodată în istorie datoriile statelor nu au fost mai mari. Niciodată în istorie perspectiva ca aceste datorii să fie rambursate nu a fost mai mică. Și nu vorbim de Franța sau de – horribile dictu – Grecia. Vorbim de majoritatea statelor dezvoltate. Niciodată în istorie statele nu au fost mai puternice – ele s-au tot extins în secolul al XIX-lea și al XX-lea, fie întreținând uriașe scheme de asistență socială, fie parazitând economia cu acordarea unor privilegii extravagante unor grupuri de corporatiști (bancheri în primul rând), fie și una și alta. Ele și-au finanțat expansiunea prin creșterea impozitării, dar atunci când impozitarea nu a mai putut susține redistribuția avuției au apelat la metoda perfidă a expansiunii creditului. Adică a datoriei. Mizând pe faptul că, la o adică pot regla balanța tipărind bani (hârtia e ieftină).

Problema este atât de gravă încât aproape nici o rezolvare „politically correct” nu mai ține. Soluția corectă este recunoașterea falimentului – nu neapărat a statelor, ci a unei ideologii care a încercat să vândă iluzia că fiecare dintre noi poate trăi bine-mersi pe spinarea celorlalți (aceasta este definiția statului, în opinia celebrului economist Frederic Bastiat).

Evident, nu se dorește acest lucru. Pentru că de succesul propagandistic al acestei ideologii atârnă profiturile și bonusurile unui grup restrâns de oameni de afaceri, ca și viitorul politic al birocraților actuali. Așa că, se întrebuințează toate armele din dotare. Și dacă „omul nou” (docil și servil) nu mai poate fi format prin promisiunea unui loc de muncă sigur sau măcar a unei pensii certe, atunci poate că paternalismul merge întreținut cu teroare. Deocamdată cu puțină. Istoria a arătat că uneori a avut nevoie de ceva mai multă. Doamne-ferește.

P.S.
Citiți și:
• Ce sărbătorim pe 14 iulie?
• O perspectivă rațională, nu emoțională asupra terorismului
• Krugman: avem nevoie de un război sau așa ceva
• Nu știați? Terorismul și cutremurele fac bine la PIB
• Gen. Wesley Clark despre cum a început războiul împotriva terorismului

Lecția de economie: Robert Murphy despre guvern, oamenii bogați și oamenii săraci

Unii cred că de când cu Reagan și neoliberalismul, bogații au ajuns mai bogați, pe seama săracilor, și s-au folosit de puterea financiară pentru a convinge statul să le scadă impozitele… ceea ce a făcut ca statul să aibă deficit bugetar… ducând la politica de austeritate din prezent… care îi sărăcește mai tare pe săraci. Lecția de mai jos restabilește adevărul.

Demografia, legile economiei și sfârșitul statului asistențial

Se pare că populația României a scăzut cu 1,5 milioane de persoane în 9 ani. În acest ritm nu avem cum să ne încadrăm în scenariul (pesimist) trasat de Standard & Poor’s luna trecută: 18 milioane de români în 2050. Mai degrabă vor fi doar 14 milioane! O treime din ei vor avea o vârstă mai mare decât vârsta de pensionare actual. Este clar că nu vor avea ce să primească de la stat; nici statul nu avea de la cine să mai ia.

Demograful Vasile Ghețău spune:

În 2010 vom observa un lucru pe care nu l-am mai văzut niciodată. Pentru prima dată sporul natural a fost negativ pe tot parcursul anului. Noi aveam întotdeauna 3 luni pe an în care sporul natural era mai mare. O legătură între lunile de toamnă cu nupțialitate ridicată, cu o reacție în iulie-septembrie în care numărul de născuți era mai mare decât numărul decedaților. În 2010 pentru prima dată avem scăderi și în cele trei luni.

În fiecare an în ultimii 20 de ani am avut 40.000 scădere naturală. În 2010 am avut 50.000. E imposibil să mai crească în 2011, pentru că nu mai are de unde. Nu știm până unde va merge scăderea natalității. Apar și semne de creștere a mortalității. E imposibil acum să mai spui ce se mai poate face.”

Scăderea natalității are cauze psihologice – printre care principala ar fi incertitudinea zilei de mâine (sublinierea mea)

Restructurarea rolului statului asistențial e un discurs actual, dar natalitatea scade de 20 de ani, clasa politică a văzut asta, de ce n-a făcut nimic de 20 de ani? Fie nu sunt capabili să realizeze cum lucrează mașinăria demografică, dar mai probabil, ei știu că asta necesită costuri mari, care trebuie făcute azi, fără ca mâine când vor veni alegerile să se vadă ceva. Nu va ști nimeni ce ai făcut. Și atunci, nu se sinucid politic.

E o tendință europeană. Europa e bolnavă demografic în ansamblul ei […] Sunt semne că civilizația europeană actuală se duce. După 2015 numărul de decese în Europa va fi mai mare decât numărul de născuți. E o civilizație care și-a terminat încărcătura ei de progres. Ce se va întâmpla la noi? Imaginați-vă că generațiile 67-70 ies la pensie după 2020-2030. Vor fi generații foarte mari. Vor trebui întreținute economic. Dacă fertilitatea se menține la nivelul actual, iată cine va trebui să le susțină: generațiile născute după 1989, la jumătate față de cele dinainte

Evoluția demografică nu este explicabilă prin cauze psihologice. Are mult de-a face cu economia. Nu doar scăderea natalității e problematică, ci scăderea natalității accentuată de îmbătrânirea populației. Nu “incertitudinea zilei de mâine” în sine este problema, ci nepăsarearea față de ziua de mâine; ducerea orizontului de timp al “omului nou”… creat de “civilizația europeană” alias sistemul socialist de impozitare agresivă și redistribuție forțată a avuției. Împreună cu trăsăturile culturale specifice care vin la pachet: iresponsabilitate individuală, “trăiește clipa”, reducerea economisirii și creșterea consumului etc. Ce să mai, parafrazându-l pe Keynes, de ce am mai face copii dacă pe termen lung suntem morți?!

Cândva a trăit un economist (Malthus) care se temea că spori¬rea populației va depăși capacita¬tea economiei de a produce bunuri și servicii și că, în consecință, foametea și mizeria vor bântui prin lume. Așa cum a arătat însă ulterior istoria, capitalismul nu doar că a scos omenirea din sărăcie, dar a crescut nivelul de viață simultan cu creșterea puternică a populației. Astăzi preocuparea este inversă. Natalitatea scade și ne întrebăm cine va mai munci în viitor pentru a asigura traiul unei populații îmbătrânite. Însă întrebările sunt puse greșit. Așa cum s-a demonstrat de la economiștii clasici (cu excepția lui Malthus) încoace, economia funcționează după propriile ei legi. Mai precis, nu demografia înfluențează economia și bunăstarea, ci legile economice determină evoluțiile demografice.

Există însă și un sâmbure de adevăr în îngrijorarea de care vorbesc. Evoluțiile demografice ridică numeroase semne de întrebare, însă toate acestea au de-a face cu statul. Dacă demografia pune presiune pe ceva, atunci acest „ceva” este statul, mai exact sistemele publice de asistență socială (welfare state) și nu numai. Scăderea natalității și îmbătrânirea populației amenință cu falimentul nu economia, ci sistemul public de pensii, de exemplu. Această schemă Ponzi – prin care statul promite viitorilor pensionari un venit care urmează a fi asigurat de tinerii contribuabili – este sortită eșecului. Ea nu poate funcționa decât dacă, pe de o parte guvernul găsește contribuabili naivi care să plătească cu dragă inimă impozite și, pe de altă parte, o forță de muncă docilă care să muncească mecanic până spune guvernul „Stop” – în loc să speculeze hazardul moral creat de sistemul de pensii, să își pună piciorul în ghips și să se pensioneze pe caz de boală. Cu alte cuvinte, nu poate funcționa decât dacă un principiu fundamental – care spune că oamenii reacționează la stimulente – încetează să mai fie valabil. Așa ceva este însă imposibil. Guvernul poate decreta orice, mai puțin anularea legilor economiei.

Intervenția statului în societate presupune costuri. O parte a acestui cost derivă din faptul că orice impozitare (respectiv, subvenționare) distorsionează stimulentele și schimbă comportamentul uman. Indivizii vor fi stimulați să muncească mai puțin, să gândească pe termen scurt, să emigreze, să se pensioneze mai devreme sau să intre în rândurile beneficiarilor de “ajutoare”. PIB își reduce ritmul secular de creștere, iar încetinirea creșterii economice schimbă comportamentul oamenilor față de reproducere.

Și cu cât avem mai mult socialism cu atât ne îndreptăm mai repede către groapa istoriei. S-ar putea argumenta din perspectivă darwinistă (ironia sorții) că socialismul este sortit să colapseze, nu doar în sens strict economic (ca nivel de bunăstare), ci în sens biologic. Via modificările demografice pe care le induce.

Notă: o parte din acest articol a fost publicat în revista Forbes.

140 de istorie a crizelor

Un recent studiu NBER – Financial crises, credit booms, and external imbalances: 140 years of lessons – confirmă empiric ceea ce orice economist bine școlit știa deja: că crizele sunt episoade de corecție care survin după excesele investiționale hrănite prin credit ieftin (de către stat, evident):

Three findings stand out. Loan growth is clearly elevated both before national (`isolated’) and also before global crises. The current account deteriorates in the run-up to normal crises, but the evidence is inconclusive in global crises, possibly because both surplus and deficit countries get embroiled in the crisis. A key finding is that the natural interest rate was strongly suppressed in the run-up to the four global crises in the sample while real interest rates and ination did not exhibit a meaningful deviation from trend.
…
Our overall result is that, from a policy-maker’s perspective, credit growth not the current account generates the best predictive signals of impeding financial instability.

Deci, cauza crizei nu trebuie căutată în comportamentul maniacal al chinezilor care economisesc prea mult, nici în deficitul de cont curent, nici în alte artefacte statistice, ci în ieftinirea artificială a creditului de către autoritățile monetare. Care, dacă mă întrebați pe mine, nu răspund preferințelor cetățenilor, ci comenzilor politice.

Ce mâncau romanii de erau înalți? Dar oare ce mâncau barbarii?

Via Akinokure. Studiul Well-Being in pre-historic and historic Europe: Roman heyday and Dark Medieval Ages? evaluează standardul de viață al populației de pe continent pe baza înălțimii scheletelor descoperite. A rezultat graficul de mai jos.

După cum se vede, o duceau binișor și pe vremurile alea, probabil ca urmare a alimentației tradiționale, sănătoase, ecologice: carne – lapte – brânză – ouă. Interesant este că barbarii erau semnificativ mai înalți decât romanii.

To get a better feel for just how terrified the invading Romans must have felt before the taller Barbarians, let’s run through some numbers. In the 1st century B.C., the average Roman was 5’4.6″, and the Barbarians about 5’6.3″. What percent of each population would stand at least 6′ tall? (I’m assuming a standard deviation of 3 inches that we see today.) Among the civilized Romans, only 0.68% — not even 1% — whereas among the Barbarians, 2.87% would have, or over 4 times as many per capita.

Now, 3% may not sound like much, but that’s only assuming you picked Barbarians at random. Those who made it into the ranks of warriors were more elite. Let’s say they were the top 10% of their group by height — then their minimum height would be 5’10.1″. Since the Roman invaders relied more on strength in numbers than on prepossessing individual stature, they probably weren’t chosen to be so much taller than the average citizen — maybe 5’7″ on average? Then these Roman grunts of, let’s say, 5’7″ confront a warrior class who are all taller than 5’10″ — they must have needed nerves of steel to get through the Gallic Wars.

O perspectivă rațională (nu emoțională) asupra terorismului

Eliminarea lui bin Laden este mediatizată drept un succes al luptei împotriva terorismului. Total greșit cred, statele întâmpină dificultăți mari în a câștiga acest război. Am mai recomandat pe acest blog un autor fascinant: Martin van Creveld, profesor de istorie la Hebrew University of Jerusalem (de exemplu, The Rise and Decline of the State sau The Transformation of War).

În cartea sa Liberalismul de la A la Z, Jeffrey Miron vorbește despre războiul împotriva terorismului în termenii următori:

Problema fundamentală este faptul că războiul împotriva terorismului încorporează un punct de vedere greşit asupra motivelor pe care le au indivizii care săvârşesc acte de terorism. Imaginea evocată este cea a unor nebuni care, mânaţi de sentimente de ură împotriva Statelor Unite, ajung să comită atacuri violente asupra unor oameni nevinovaţi, fără a-şi propune atingerea vreunui scop clar. Cu alte cuvinte, se presupune că teroriştii vor doar să terorizeze şi nu să îndeplinească un anumit obiectiv militar sau politic. Această idée este greşită. Majoritatea celor care sponsorizează terorismul sau comit acte de terorism au anumite obiective politice. Rebelii din Cecenia vor să îşi câştige independenţa teritorială faţă de Rusia. Separatiştii basci vor obţinerea independenţei faţă de Spania. Luptătorii din Kashmir vor să se separe de India. Cartelul drogurilor din Columbia vrea să intimideze guvernul pentru a-l determina să refuze extrădarea către Statele Unite a membrilor săi arestaţi. Palestinienii vor să reclădească statul palestinian, în timp ce fundamentaliştii islamici vor să oprească implicarea Statelor Unite în Orientul Mijlociu. Armata Republicană Irlandeză vrea ca nordul Irlandei să fie independent de Regatul Unit.
…
În timp ce tacticile adoptate de aşa-numiţii terorişti sunt înfricoşătoare pentru că sunt îndreptate împotriva civililor, în bună măsură terorismul nu reprezintă altceva decât un conflict violent întreţinut de anumite grupuri care nu se pot angaja într-un război convenţional datorită mărimii reduse şi a resurselor limitate de care dispun.
…
Această concluzie are două implicaţii. Prima este faptul că un război global împotriva terorismului nu are nici o logică. Motivele pentru dispută variază de la ţară la ţară şi multe nu privesc Statele Unite. Cea de-a doua este faptul că unul dintre mijloacele de reducere a terorismului constă în îndeplinirea solicitărilor teroriştilor, din moment ce terorismul se naşte dintr-o intervenţie excesivă a statului, care oricum trebuie redusă. Rusia ar putea să acorde Ceceniei un grad de independenţă mai mare, India ar putea ceda Kashmirul Pakistanului; Turcia ar putea permite musulmanilor mai multe libertăţi religioase, iar kurzilor o autonomie mai mare.
…
Întrebarea crucială este ce reformă politică ar reduce numărul atentatelor teroriste îndreptate împotriva Statelor Unite. Cea mai importantă schimbare ar fi încetarea oferirii de sprijin Israelului şi încetarea oricărei prezenţe a guvernului Statelor Unite în Orientul Mijlociu. Aceste intervenţii sunt costisitoare şi nu au nici o justificare convingătoare (de exemplu, ameninţarea reprezentată de lipsa accesului la petrol este mult exagerată, din moment ce ţările din Orientul Mijlociu au puţine alte opţiuni în afară de a exporta petrolul pe piaţa mondială). Mai mult decât atât, aceste intervenţii generează antipatie faţă de Statele Unite şi este evident că nu îmbunătăţesc nivelul de bunăstare al evreilor şi al celorlalte popoare din Orientul Mijlociu (liberalizarea emigrării ar fi o măsură mult mai eficientă în acest sens).

La cum a decurs până în prezent, războiul împotriva terorismului nu a demonstrat că poate fi câștigat ci, din contră, că a a fost declanșat tocmai pentru a nu se încheia niciodată – reprezentând astfel un debușeu pentru o industrie (a armamentului) în declin și câteva agenții guvernamentale care nu-și mai justificau existența după căderea Cortinei de Fier și după ce a devenit clar că răspândirea bombei atomice descurajează conflictele majore.

Datoria și cheltuielile publice în SUA

Via John Mauldin.

Finanțele Libiei și cacealmaua dublării ratei dobânzii

Mulțumesc lui Filip pentru pont. De aici:

The Libyan government fears it may run out of funds within months if there is no quick resolution to the political and military crisis, the regime’s finance minister has told the Guardian.

Abdulhafid Zlitni said the government would double interest rates in the next week in an attempt to encourage citizens to stop hoarding money at home and deposit their cash in banks.

The decision to raise interest rates is one of a number of emergency measures taken by the regime in recent weeks, including the rationing of fuel, restricting cash withdrawals from banks, increasing public sector pay by 50% and doubling pensions.

Deci, ca să înțelegeți bine, statul condus de Gaddafi nu mai are bani și vrea să îi convingă pe oameni să își pună economiile în bănci, spunându-le simultan că nu prea îi vor mai putea retrage de acolo! Nici nu trebuie să fie așa de explicit, libienii au înțeles deja cum stă treaba și tocmai acesta este motivul pentru care tezaurizează toate bunurile pe care le pot cumpăra. Cresc șansele ca războiul să se încheie cu o hiperinflație pustiitoare ca în Serbia în anii 1990.

Boom-ul, salariul real și bunăstarea americanilor

Despre români v-am spus în “24% în două decenii” cum în ultimii 20 de ani au cules firimiturile din tranziția glorioasă la capitalismul de cumetrie – ceea ce justifică oarecum nostalgia după comunism. Salariul real mediu a crescut cu 24% de la Revoluție încoace, extrem de putin pentru o țară în curs de dezvoltare care, teoretic, abandonează sistemul planificării centrale în favoarea celui de piață liberă

Dar nici americanii nu stau mai bine. De la John Mauldin:

Graficul arată exact ce înseamnă creștere pauperizantă. Ca și în cazul României, PIB-ul a crescut dar cei ai mulți americani nu s-au ales cu nimic. Cam așa funcționează un joc cu sumă zero, în care câștigurile imense ale unora nu pot fi realizate decât prin scăderea sau stagnarea veniturilor celor mulți.

De fapt. dacă ne amintim de următorul grafic celebru, realizăm că jocul este chiar cu sumă negativă!

This is an older chart, but it is relevant. We grew debt in this county in all forms by over 100% of GDP in the last decade. $14 trillion. And what did we get for it? No real job increases, no increase in wages. It was an illusion. In fact, my friend Rob Arnott pointed out to me today that a piece he is working on (which I hope to be able to give you soon!) shows that the only way you can show a positive GDP for the last decade is with government spending.

Singura profeție adevărată despre Japonia

Unii anticipează că după efectele catastrofale ale cutremurului Japonia va oferi lumii un nou miracol. De parcă miracolul atât aștepta ca să iasă la iveală: producerea unui dezastru care lasă în urmă zeci de mii de morți și pagube de zeci sau chiar sute de miliarde de dolari. Există și speculații psihologico-metafizice conform cărora abia acum vom vedea de ce sunt în stare japonezii; doar știți zicala – esențele tari se țin în sticle mici. Împăratul însuși, într-o intervenție epocală, lasă să se înțeleagă miracolul care va urma (ultima intervenție de acest gen a fost la sfârșitul războiului, după care Japonia “a cucerit” lumea din punct de vedere economic). Iar dacă nu-l credeți pe împărat, poate îl credeți pe Lawrence Summers, fostul președinte al Universității Harvard care, la o zi după cutremur, a spus că acesta va avea efecte pozitive asupra PIB.

Personal cred că singura predicție cu șanse să se împlinească este creșterea datoriei publice și grăbirea colapsului sistemelor de asigurări sociale. Starea finanțelor publice japoneze a atins deja, ca să împrumut o expresie intens folosită în ultima săptămână, “the melting point”. Datoria publică a Japoniei este de 220% din PIB. Cea mai mare parte a acesteia a fost acumulată în urma unui alt dezastru – criza economică de la sfârșitul secolului trecut. Când boom-ul impresionant din anii 1980-1990, finanțat din expansiunea creditului, s-a terminat, societatea japoneză a refuzat să admită realitatea: anume că alocarea resurselor este ineficientă, că sectoare întregi trebuie să se scufunde deoarece sunt neviabile, că forța de muncă trebuie disponibilizată pentru a se putea angaja în investiții alternative. Statul a căutat să acopere mare parte din aceste pierderi și din povara creditelor neperformante coborând rata dobânzii la zero și sporind cheltuielile publice pentru “a stimula” economia. A administrat o doză de morfină unui organism bolnav, pentru a-i masca durerile, în loc să îl supună unei proceduri de vindecare. Rezultatul îl vedeți în graficul de mai jos.

Economia nu și-a mai revenit de atunci, singura “performanță” a Japoniei fiind inventarea sintagmei “două decenii pierdute”. Iar criza financiară globală din 2007 a înrăutățit lucrurile, după cum se poate vedea aici:

Probabil, reconstrucția țării va urma tot calea falimentară a intervenției statului. Mai mulți bani tipăriți, mai multe cheltuieli publice, mai multe datorii publice și private. În scurt timp datoria Japoniei va ajunge să să reprezinte de 10 ori încasările bugetare anuale. Este neverosimil ca va putea fi plătită vreodată. Cu o populație îmbătrânită și în scădere accentuată (de la peste 120 de milioane în prezent la doar 90 de milioane în anul 2050) și sub povara “miracolelor” trecute, economia Japoniei va gâfâi pe drumul declinului.