Este preşedintele primul dintre bugetari?

Conform legii de salarizare a bugetarilor, Preşedintele României va avea cel mai mare coeficient de salarizare, stabilit la echivalentul a 12 salarii minime. Nu s-a explicat de ce grila de salarizare trebuie să se încheie (în partea superioară) cu preşedintele; e drept, nici nu am observat pe cineva care să întrebe asta.

Să recunoaştem că, în absenţa pieţei, nu prea dispunem de indicii care să ne arate salariul “just” al preşedintelui, al doctorului sau al magistratului. S-ar părea că rămânem strict pe tărâmul speculaţiilor şi al preferinţelor subiective. Totuşi, la o privire mai atentă descoperim diferenţe notabile între statutul medicului, de exemplu, şi cel al preşedintelui, diferenţe care ne luminează puţin calea prin labirintul haotic al veniturilor bugetarilor.

Am în vedere faptul că, atât timp cât există o piaţă a serviciilor de sănătate, există şi salarii de piaţă pentru doctori. Acestea sunt cel mai bun ghid de care dispunem pentru a ghici pe unde ar trebui să se situeze salariul medicilor care lucrează în spitalele de stat. În ciuda diferenţelor de productivitate între doctorul de la privat şi cel de la stat (şi a altor factori), nu suntem complet „în aer” atunci când vine vorba să răspundem la întrebarea „Cât trebuie să fie salariul unui doctor oftalmolog din sistemul bugetar?” O indicaţie avem – ce-i drept, una vagă, dar avem: salariul doctorului oftalmolog dintr-o clinică privată.

Spre deosebire, nu există un ghid similar în ceea ce priveşte meseria de preşedinte de ţară. Şi atunci, pe unde ar trebui să se situeze salariul preşedintelui? Ba mai mult, de unde ştim că preşedintele trebuie să primească cel mai mare salariu din sistemul bugetar?

Acum, bazându-mă pe propriile preferinţe şi speculaţii (cum ziceam, în absenţa pieţei nu dispunem de niciun criteriu obiectiv), cred că pot exista cazuri în care munca unui doctor să fie remunerată (în sistemul privat) cu un salariu care să depăşească nivelul celor 12 salarii minime pe economie. Nu ar fi acesta un indiciu, vag, desigur, care să ne arate că un doctor cu abilităţi similare din spitalul de stat ar trebui să primească un venit asemănător – adică peste cel al preşedintelui? La fel putem judeca şi situaţia salariilor magistraţilor, ghidându-ne de această dată după veniturile avocaţilor. Câtă vreme există avocaţi care câştigă consistent peste 12 salarii minime pe lună, am sentimentul că şi anumiţi magistraţi ar valora corespunzător.

Poate mă înşel. Însă de ce au fost atât de siguri creatorii legii salarizării că salariul preşedintelui trebuie să fie cel mai mare?

P.S. Vizitând festivalul caşcavelei, actualul preşedinte a fost nevoi să răspundă unei doamne care îl chestiona în legătură cu salariul profesorilor. Domnia sa a lăsat să se înţeleagă că acest salariu poate părea mic, dar judecând după numărul orelor pe care le munceşte un profesor, este mare. Mă întreb dacă, judecând după orele muncite, salariul preşedintelui nu este prea mare. Şi mă mai întreb dacă vizita la festivalul caşcavelei s-a derulat în timpul programului de lucru al preşedintelui.

Raţia de salariu nu mai mulţumeşte pe nimeni

După cum anticipam într-un articol postat în luna mai, legea unică a salarizării a ajuns o sursă uriaşă de belele. Susţineam atunci, ceea ce a devenit evident acum, că legea salarizării unice nu are nicio legătură cu justiţia socială. Mostră de gândire socialistă, echivalând cu planificarea centrală a salariilor unor categorii profesionale diverse, legea a reuşit să învrăjbească pe toată lumea, azvârlind România într-un adevărat ocean de nemulţumire socială.

Mă bucur însă că sindicatele au căpătat în sfârşit ceea ce merită. La început, toată lumea era pe culmile extazului, visând fericită cum raţionalizarea salariilor îl va face pe fiecare mai “dulău” decât vecinul “căţel”. Acum, când legea e aproape gata, unii au început să caute justificări penibile de genul “Ştiţi, legea nu poate să mulţumească pe fiecare” etc.

E chiar aşa de greu de înţeles că nu din puţul gândirii birocraţiei guvernamentale poate veni soluţia la multele probleme economice şi sociale cu care ne confruntăm? E chiar aşa de greu de înţeles că orice lege nu face altceva decât să distribuie privilegii unora, jumulind avuţia altora? E chiar aşa de greu de înţeles că, încercând să dibuim recompensa potrivită pentru munca judecătorului sau profesorului, nu facem decât să orbecăim prin haosul calculaţional care afectează fiecare decizie a autorităţii publice?

Nimeni nu pare să înţeleagă meritele privatizării şi descentralizării (vă amintiţi, se vorbea cândva de descentralizare…). Ce mai speră sindicatele, să capete încă 0,5 la coeficientul de ierarhizare?

Bugetarilor li se pregăteşte raţia de salariu

Legea salarizării unice a este soluţia cu care guvernul încearcă să împace diferitele categorii profesionale unite sub pălăria bugetului public. Este considerată soluţia supremă care va pune capăt pretenţiilor nesfârşite ale profesorilor, medicilor, poliţiştilor etc. Dar cum de am ajuns aici?

Totul începe de la convingerea majorităţii că iniţiativa privată nu poate furniza satisfăcător anumite bunuri – aşa-zisele bunuri publice. Aceasta este o idee foarte dubioasă – în ciuda faptului că unii economişti, precum J. Stiglitz, au devenit „notorious” (altiminteri nu pot să le spun) până la Nobel filozofând pe marginea ei. Dar să trecem peste. Să zicem că educaţia sau securitatea nu o putem cumpăra pe piaţă, precum pâinea sau maşina. Să acceptăm arguendo că aceste bunuri pot fi oferite doar în mod colectiv, de către autoritatea publică.

Aşa stând lucrurile, situaţia nu este tocmai roz. Pentru că există felurite bunuri publice, drept pentru care există o varietate de categorii funcţionăreşti ocupate cu furnizarea lor. Iar aceste grupuri sunt inegale – ca număr, forţă, abilităţi intelectuale ş.a.m.d. Grupurile acestea – de interese, le putem spune fără să ne ruşinăm – urmăresc să prospere, ca de altfel toată lumea. Şi principala pârghie pe care o au la dispoziţie este negocierea cu guvernul pentru stabilirea salariilor. Acum, autoritatea politică nu este nici ea indiferentă la varietatea grupurilor de interese: unele aduc voturi mai multe decât altele. Aşa încât, în urma negocierilor colective rezultă o structură a salariilor. Cei cu mai multă putere de influenţă câştigă în raport cu ceilalţi. Iar teoria economică ne explică şi de ce, de exemplu, sindicatul Metrorex a obţinut întotdeauna sporuri de venit mai mari decât sindicatul profesorilor (primul este un grup relativ restrâns numeric, unde posibilitatea de „free-riding” este redusă, şi deţine/oferă o resursă/serviciu „cheie”).

Inegalitatea de tratament salarial care rezultă nu este însă acceptabilă la infinit de restul colectivităţii. Şi uite aşa apare o competiţie prin care fiecare încearcă să-şi adjudece o porţie cât mai mare din cazanul comun. Scandalurile, grevele şi abuzurile salariale se succed până devin şocante. Aşa am ajuns unde suntem astăzi.
Din păcate, ca soluţie la raritatea resurselor bugetare, politicienii au ajuns la concluzia că problema poate fi rezolvată prin raţionalizarea – în sens comunist, însemnând planificarea – salariilor. La fel cum în alte vremuri, când ansamblul resurselor era controlat centralizat, planificarea şi distribuirea de raţii (de alimente – populaţiei, de materii prime – industriei) devenise regula de alocare în economie. Din păcate, spun iar, impunerea unei grile de salarizare unice nu va rezolva neînţelegerile sociale. Acest lucru este oricum vizibil deja din declaraţiile ofticate ale unor sindicalişti care se simt neîndreptăţiţi. Mai mult, va agrava ineficienţa sistemului, deoarece „îngheaţă” practic valoarea relativă a salariilor din diversele sectoare. În economia de piaţă, preţurilor (deci şi veniturile) fluctuează continuu, reflectând schimbările survenite în preferinţele consumatorilor, disponibilitatea resurselor şi calitatea tehnologiei. Schimbarea preturilor relative este un fenomen direct asociat cu procesul de funcţionare al pieţei. Nu putem vorbi de economie de piaţă dacă se stabileşte a priori că un automobil valorează cât 100 de biciclete; sau că unui mecanic auto i se cuvine de 10,57 ori mai mult decât unui paznic de noapte.

Legea salarizării unice este o lege socialistă. Nu doar că nu are nimic de-a face cu justiţia socială (nimic mai mult decât are celebrul dicton „Să se dea câte una la fiecare, ca să ajungă la toată lumea!”), dar va promova ineficienţa pe noi culmi şi mai înalte. Gândiţi-vă doar ce s-ar fi întâmplat dacă am fi avut o asemenea lege la începutul anilor 1990. Dacă raportul dintre salariul unui inginer, cel al unui jurist şi cel al unui economist ar fi fost ferm stabilit. Falimentul “producţiei de ingineri” şi “boom-ul economiştilor şi juriştilor” – fenomen benefic rezultat din funcţionarea pieţei, care a decis că anumite calificări nu mai sunt căutate, fiind nevoie în schimb de altele – ar fi fost în bună măsură distorsionat.

Care ar fi cea mai bună soluţie?

Este clar că deciziile colective sunt îmbibate cu ineficienţă şi injustiţie. Reforma trebuie făcută în două direcţii: pe de o parte, privatizarea cât mai multor servicii publice şi, pe de altă parte, dezagregarea producţiei de bunuri publice la un nivel cât mai apropiat de cel al consumatorului final. Această a doua soluţie nu reprezintă altceva decât descentralizarea despre care se tot vorbeşte în ultima vreme, dar care probabil nu se va realiza. Descentralizarea profundă şi autonomia financiară (cât mai deplină) a colectivităţilor locale (cât mai strict delimitate) ar aduce rezultate de 100 de ori mai bune decât echitatea prin uniformizare la nivel naţional. De pildă, conform legii salarizării unice propuse de guvernanţi, poliţistul, medicul şi profesorul vor avea acelaşi salariu indiferent daca îşi exercită slujba în Bucureşti sau la Caracal. De ce este acest lucru just nu ni se explică. Nici politicienii nici sindicaliştii nu au interesul să o facă. Prin urmare, dacă dorim mai multă echitate şi eficienţă, trebuie să le luăm acestor oameni capacitatea de a ne impune propria lor viziune, limitată la atingerea unor obiective personale meschine.