Conferințele lui Hans-Hermann Hoppe la București – video

Din pacate le-am ratat, fiind plecat din țară. Dar acum oricine le poate viziona.

Entrepreneurship with Fiat Property and Fiat Money (Hans-Hermann Hoppe) from Mises Romania on Vimeo.

On Politics, Money, and Banking (Hans-Hermann Hoppe) from Mises Romania on Vimeo.

Interviuri (video) cu unul dintre cei mai importanți gânditori libertarieni contemporani (sunt doi: Hoppe și Walter Block) găsiți pe site-ul Mises România.

Coplata și impozitele viitoare – ce au de-a face cu liberalismul?

Nu aveam de gand să postez nimic în această dimineață, mai multe sarcini asumate mă presează. Însă citind știrile dimineții m-am oprit asupra celei care anunță introducerea coplății în sistemul medical de la 1 ianuarie. Și nu asupra știrii propriu-zise, destul de fumate, ci asupra pasajului de mai jos:

Măsura vrea pe de o parte să responsabilizeze pacienții în ceea ce privește consumul de servicii medicale (în ultimii ani am înregistrat o creștere irațională a internărilor nejustificate în spital) și pe de altă parte să reducă semnificativ plățile informale din sistem.

Pasajul poate fi desprins din orice manual “neoliberalist” modern și face parte din bagajul de argumente al domnului Jeffrey Franks. Potrivit acestei abordari (ale cărei origini pot fi trasate rapid cel puțin până la Milton Friedman), problema fundamentală a socialismului ține exclusiv de faptul că oamenii nu sunt stimulați să se poarte responsabil pentru că prețurile nu sunt de echilibru. În consecință, socialismul se confruntă cu deficite, excedente, economie neagră, corupție – leacurile obișnuite prin care oamenii împart resursele atunci când prețul nu-și îndeplinește rolul de criteriu de alocare.

Conform neoliberarilor, fragmentele de socialism care mai există în economiile contemporane pot fi rezolvate printr-o mai bună echilibrare a costurilor și câștigurilor sociale, adică prin mutarea economiei către echilibru. Cine s-o mute? Statul evident (la ce vă gândeați?!) Cum s-o mute? Păi printr-un impozit (credeați că scăpați?!)

De pildă, sunt străzile prea aglomerate? E necesară o taxă care să “responsabilizeze șoferii”! Este aerul prea poluat? Atunci e nevoie de o taxă (de mediu)! Avem probleme în sănătate? E timpul să punem o taxă! Și așa mai departe în cazul tuturor bunurilor publice unde observăm că statul nu a reușit să echilibreze cererea cu oferta. Să introducă o taxă că poate se echilibrează mai bine.

Dar stați, nu vă enervați! Nu se va numi impozit sau taxă. Neoliberalismul nu sună atât de bine încât să poată fi înghițit fără o doză bună de propagandă și manipulare lingvistică. Se va numi “road pricing” sau “coplata”… de la caz la caz. Ei, acum nu-i așa că vă simțiți mai bine?

Am început să scriu acest articol pentru că parcă presimt că la următoare întâlnire cu Vasile Ernu mi se vor scoate ochii cu măsurile liberale ale actualului guvern. Drept urmare țin să accentuez ce am spus și la emisiunea “Foc încrucișat”: prea puține din măsurile luate de guvern sunt de dreapta, cele mai multe sunt de stânga. Cum ar fi coplata. Nimic altceva decât un impozit, pentru că n-ai decât să-l plătești, altfel nu vezi servicii medicale publice (pentru care mai plătești și cu altă ocazie). Mesajul de care avem parte este acesta: spitalul nu e al nostru, nici al urmașilor noștri, indiferent cât am cotizat pentru el; ci al statului și al guvernului care este și care va urma. Și în spital nu intră decât cei care plătesc coplata.

Ce credeți că va urma? Dacă-mi permiteți o speculație, cred că va urma fie majorarea coplății, fie o altă inginerie – co-coplata, după care co-co-coplata…

Căci problema de fond a sistemului public de sănătate este că… este “public”, adică al tuturor și al nimănui. Indiferent cum inginerești impozitele, subvențiile, scutirile, ajutoarele, excepțiile și coplățile, sistemul nu va funcționa niciodată ca unul privat. Și ideea este adevărată prin extensie în cazul oricărei alte forme de socialism (proprietate publică) existentă, de la drumuri până la școli, cum ziceam.

Credeți că dacă plătim mai multe impozite statul va avea un deficit mai mic?! Indiferent câte impozite vom plăti statului nu-i vor ajunge niciodată! Ați auzit vreodată un guvern care să spună, indiferent din ce motiv, că ar fi cazul ca statul să preia mai puțin din averea societății? Și când vorbesc de scăderea impozitelor, “liberalii” de azi o fac tot cu gândul la… “mai buna colectare a banilor la buget”!

Iar taxele nu sunt un preț! Prețurile – adică raporturile valorice de schimb între bunuri și servicii – își îndeplinesc menirea doar într-o lume de proprietari, unde fiecare este lăsat să-și cheltuiască produsul muncii sale așa cum crede. Altminteri, ne jucăm de-a piața, iar “neoliberalismul” se confundă cu scenariile socialiștilor din anii 1920-1930, care credeau că directorii firmelor de stat și planificatorii centrali puteau, prin impozite și subvenții, să aloce la fel de rațional resursele ca și cum ar fi capitalism.

Iulie negru (1789, 2011): există oare terorism “de dreapta”?

Am receptat cu îngrijorare comiterea atentatelor teroriste din Norvegia. Surprize-surprize, avem de-a face cu un terorist „de dreapta”, cu clare convingeri anti-marxiste, împotriva multiculturalismului, conservator etc. Un soi de Timothy McVeigh. Mesajul mi se pare clar: de acum încolo va trebui să fim atenți la genul de indivizi care vin cu mesaje radicale împotriva establishmentului politic actual; clar anti-socialiste; de ce nu, libertariene?! Oricine vine cu o critică principială împotriva instituțiilor politice moderne este un potențial terorist. Și ce critică mai radicală poate fi alta decât a reclama faptul că impozitarea (inclusiv inflația) este o hoție?! Gândiți-vă, în comparație cu asta, critica multiculturalismului pe care o profera dementul din Oslo este apă de ploaie!

Sunt de asemenea îngrijorat de umplerea cu conținut a expresiei „fundamentalism de dreapta”. Dacă am ajuns la capătul istoriei, vorba lui Fukuyama, socialismul nu mai e o problemă; fundamentalismul „de stânga” – și mai puțin. Așa că mai bine stăm cu ochii „pe dreapta”, că de acolo mai pot veni extremiști.

În fine, sunt îngrijorat de extinderea sferei de acoperire a expresiei „fundamentalism religios”. Până acum aveam terorismul islamic, de acum încolo trebuie să ne păzim și de cel creștin. De fapt, se pare că trebuie să ne păzim de toți cei care au prea mult la inimă religia.

Acum, din câte știu formulările de mai sus – „fundamentalism de dreapta” și „fundamentalism religios” – sunt exemple de contradicție în termeni. Fundamentalismul (agresiv, se înțelege) nu provine decât dintr-o optică totalitară care este prin definiție de stânga și anti-religioasă (anti-creștină). Dar poate am niște lipsuri; poate reușește un marxist ateu pașnic să demonstreze contrariul.

Întâmplarea face că atentatele macabre din Norvegia m-au prins citind „Cartea neagră a revoluției franceze”. Apropos, dacă vă interesează originile istorice ale terorismului, veți da din prima peste Robespierre. Terorismul a apărut ca terorism de stat, în sensul că o gașcă de indivizi care au preluat puterea politică au încercat să-și atingă obiectivele intimidând majoritatea poporului printr-un regim de teroare. Și sper că nu vine nimeni să susțină că, Saint-Just (un tâlhar și un frustrat sexual) cunoscut și ca „arhanghelul terorii”, a fost de dreapta.

Să reamintim câteva lucruri despre iulie 1789 și anii care au urmat – lucruri pe care educația comunistă a încercat să le șteargă din memoria colectivă. Revoluția franceză este eticheta sub care a fost reprezentată una dintre cele mai sinistre crime din istorie împotriva umanității. Ca să vezi, a fost comisă în numele egalității, libertății și fraternității! În numele anulării claselor sociale privilegiate.

Revoluționarii nu s-au lăsat până nu l-au decapitat pe „trădătorul” – cum altfel?! – de monarh Ludovic al XVI-lea, de fapt o figură politică extrem de conciliantă (Benjamin Franklin spunea despre el că este cel mai blajin suveran din câți au existat). Apoi pe soția și pe fiul lui. Cel mic avea 8 ani și a fost ținut luni de zile în cel mai cumplit regim de carceră, fără lumină, vizite, posibilitatea de a se spăla ș.a.m.d. Înainte de asta i-au căsăpit în cel mai crunt mod pe toți cei care au încercat să apere monarhia, dezmembrându-i în plină stradă sau ghilotinându-i pe bandă rulantă.

Și asta nu este tot. Revoluția franceză reprezintă deopotrivă un asalt împotriva creștinismului pe cât reprezintă o insultă la adresa rațiunii. Proto-socialiștii care au acaparat puterea prin cele mai nelegitime mijloace (falsificând alegerile pentru Adunarea Națională în ultimul hal) au îndreptat instantaneu teroarea împotriva religiei, confiscând averile clerului, ucigând circa 8000 de preoți, călugări și călugărițe și închizând practic toate bisericile și mânăstirile (pentru câteva luni sau ani). Să recunoaștem, la așa-ceva staliniștii doar au tânjit.

Și tot mai este ceva. Fanteziile revoluționare trebuiau finanțate cumva, așa că s-a pornit tiparnița de bani (assignats) și Franța a fost cuprinsă de o hiperinflație pustiitoare.

Ați putea spune că s-a terminat. Dar nu-i așa. Moștenirea intelectuală a revoluției de la 1789 dăinuie și astăzi. Statul centralizat modern stă mărturie. Statul (warfare-welfare) egalitarist o arată și mai bine. Și ține cu dinții de fanteziile socialiste (aceleași nesfârșite lucrări publice, la care între timp s-au adăugat sisteme de pensii Ponzi).

Niciodată în istorie datoriile statelor nu au fost mai mari. Niciodată în istorie perspectiva ca aceste datorii să fie rambursate nu a fost mai mică. Și nu vorbim de Franța sau de – horribile dictu – Grecia. Vorbim de majoritatea statelor dezvoltate. Niciodată în istorie statele nu au fost mai puternice – ele s-au tot extins în secolul al XIX-lea și al XX-lea, fie întreținând uriașe scheme de asistență socială, fie parazitând economia cu acordarea unor privilegii extravagante unor grupuri de corporatiști (bancheri în primul rând), fie și una și alta. Ele și-au finanțat expansiunea prin creșterea impozitării, dar atunci când impozitarea nu a mai putut susține redistribuția avuției au apelat la metoda perfidă a expansiunii creditului. Adică a datoriei. Mizând pe faptul că, la o adică pot regla balanța tipărind bani (hârtia e ieftină).

Problema este atât de gravă încât aproape nici o rezolvare „politically correct” nu mai ține. Soluția corectă este recunoașterea falimentului – nu neapărat a statelor, ci a unei ideologii care a încercat să vândă iluzia că fiecare dintre noi poate trăi bine-mersi pe spinarea celorlalți (aceasta este definiția statului, în opinia celebrului economist Frederic Bastiat).

Evident, nu se dorește acest lucru. Pentru că de succesul propagandistic al acestei ideologii atârnă profiturile și bonusurile unui grup restrâns de oameni de afaceri, ca și viitorul politic al birocraților actuali. Așa că, se întrebuințează toate armele din dotare. Și dacă „omul nou” (docil și servil) nu mai poate fi format prin promisiunea unui loc de muncă sigur sau măcar a unei pensii certe, atunci poate că paternalismul merge întreținut cu teroare. Deocamdată cu puțină. Istoria a arătat că uneori a avut nevoie de ceva mai multă. Doamne-ferește.

P.S.
Citiți și:
• Ce sărbătorim pe 14 iulie?
• O perspectivă rațională, nu emoțională asupra terorismului
• Krugman: avem nevoie de un război sau așa ceva
• Nu știați? Terorismul și cutremurele fac bine la PIB
• Gen. Wesley Clark despre cum a început războiul împotriva terorismului

Andrei Marga despre (neo)liberalism și reforme

Spune Andrei Marga:

Am indicat, urmând pătrunzătoarea analiză a lui George Corm (“Le nouveau gouvernement du monde. Idéologies, structures, contre-pouvoirs”, La Découverte, Paris, 2010), faptul că neoliberalismul, în conotaţia deja menţionată (preluată din “biblia” sa, care este cartea lui Milton Friedman, “Capitalism and Freedom”, 1962), nu moşteneşte, de fapt, liberalismul. Înţeles exact, liberalismul rămâne diferit – o cultură bogată, amplă şi complexă, în vreme ce neoliberalismul este, de fapt, o ideologie sumară, de conjunctură. Neoliberalismul, de care fac mare caz, şi la noi, oameni aşa-zişi de “dreapta” (care îi îmbină efectiv, în cugetul şi deciziile lor, incult destul, pe Mussolini şi Hayek) este doar o simplificare simetrică cu cea a marxismului oficial de odinioară: în marxismul codificat, societatea era concepută prin reducere la relaţiile de producţie, în neoliberalism, societatea este concepută prin reducere la concurenţa egoismelor individuale.

De acord, as far as it goes. Societatea nu poate funcționa pașnic și armonios doar animată de egoismele individuale. Problema este că statul nu deține un filon de altruism care să dilueze egosimul pieței! Deci, dacă aceasta este într-adevăr problema, atunci soluția trebuie să vină din altă parte, nu din intervenția statului.

Reforma liberală a societății trebuie să vizeze și dimensiunea economică și cea etică, desigur. De exemplu, desfințarea sistemului public de pensii (o măsură criticată de domnul Marga) cred că se impune chiar și exclusiv pe considerete etice. La fel desființarea salariului minim. Ele reprezintă agresiuni asupra individului, care este obligat să muncească și să plătească impozite așa cum îi dictează guvernul, cu arma la tâmplă. Așa cum știința economică (neoliberală sau nu) a demonstrat, aceste intervenții tind să facă rău chiar grupurilor sociale pe care intenționează să le protejeze. Salariul minim duce de pildă la creșterea șomajului în rândul celor cu o productivitate sub nivelul remunerației fixate de guvern: muncitori necalificați, tineri fără experiență, minorități etnice cu un statut social dezavantajos. În plus, cultivă câteva “calități” umane deosebite: trândăvia, indolența, fuga de răspundere ș.a.

E adevărat, Milton Friedman și economia neoclasică modernă au multe lipsuri. Dar ele nu fac automat socialismul atractiv.

Ce le lipsește liberalilor?

Spune Murray Rothbard, The Irrepressible Rothbard, p. 101

Libertarianism is logically consistent with almost any attitude toward culture, society, religion, or moral principle. In strict logic, libertarian political doctrine can be severed from all other considerations; logically one can be – and indeed most libertarians in fact are: hedonists, libertines, immoralists, militant enemies of religion in general and Christianity in particular – and still be consistent adherents of libertarian politics. In fact, in strict logic, one can be a consistent devotee of property rights politically and be a moocher, a seamster, and a petty crook and racketeer in practice, as all too many libertarians turn out to be. Strictly logically; one can do these things, but psychologically, sociologically, and in practice, it simply doesn’ t work that way.

Aparent există numeroși liberali. Mulți exaltați pasionați de principiul non-agresiunii, drepturi naturale ș.a.m.d. Mulți însă au o problemă: le lipsește coloana vertebrală absolut necesară apărării consecvente a libertății. Ei doar vagabondează prin liberalism. Nihilismul a făcut ravagii.
Citiți și după pagina 101.

Ordoliberalism în România? Rămâne de văzut

Azi am fost invitat de ISP și Fundația Konrad Adenauer să particip cu o intervenție la lansarea proiectului Ordoliberalism și economie socială de piață.

Vezi filmul evenimentului aici.

Studiul este un manifest liberal plin de bune intenții și pigmentat pe alocuri cu propuneri practice corespunzătoare. Pe de o parte sunt încântat că autorii lui au găsit potrivit să preia o parte din analizele pe care le-am făcut pe acest blog (vezi despre cauzele monetare ale boom-ului și inflației, la pagina 22 în document; și despre privatizarea sistemului de pensii, la pagina 27 în lucrare). Pe de altă parte sunt nemulțumit că nu au fost consecvenți și nu au preluat și alte concluzii la care am ajuns, de pildă în problema clusterelor industriale. Astfel, raportul spune că:

În domeniul cercetării – dezvoltării – inovării statul va fixa prin reglementări permisive cadrul de funcționare pentru cluster-ele industriale, astfel încât prin concentrare geografică întreprinderile să îsi mobilizeze mai usor resursele
financiare, tehnice si de cunoastere si să depăsească problemele legate de costurile de tranzacție.

Domeniul cluster-elor industriale va fi susŃinut prin programe în domeniul infrastructurii de diseminare a rezultatelor cercetării – dezvoltării, precum si în instrucŃie antreprenorială. De asemenea, cadrul de reglementare în domeniul
serviciilor de suport pentru start-up, venture capital si microcreditare va fi îmbunătățit.

în timp ce eu, într-o lucrare de cercetare publicată acum câțiva ani am spus că:

There is no recipe for clusters. Cluster-based targeting is so widely practiced not because of scientific merit, but for political reasons. Last but not least, the rationale for clustering initiatives fails to address properly the information, incentives, and calculation problems which plague economic policy in general. Thus, numerous pitfalls prevent the “new” industrial policy from being considered a refined ingredient of development economics.

Una peste alta, studiul lansat astăzi este perfectibil. În varianta de acum este relativ firav atât la partea de concluzii practice (ce-și propun ordoliberalii să facă în România?) cât mai ales la partea de fundamentare teoretică. Nu pot să mă laud că sunt un foarte bun cunoscător al ordoliberalismului, dar nici grupul de lucru nu s-a străduit prea mult ca să mă facă să înțeleg ce vrea această doctrină de la viața mea. Se simte lipsa unei perspective clare asupra naturii individului / societății / statului. Poate această situație este din cauza disensiunilor care au marcat echipa de cercetare, compusă din liberali mai mult sau mai puțin pragmatici. Dar nici școala de gândire pe care se străduiește să o reprezinte acest grup nu este chiar omogenă și, deci, ușor de reprodus.

Este o diferență, între Walter Eucken și Ludwig Erhard, de pildă. Vă recomand să citiți Prosperity through competition, scrisă de ultimul.

Veți înțelege de unde vine “miracolul economic german”, cum libertatea economică dă roade extraordinare, cum o țară poate trece în doar câțiva ani de la… o grămadă de pietre fumegânde la statutul de locomotivă economică a Europei. Dar importanța pe care autorul o acordă negocierilor colective pentru stabilirea preturilor, intervenției guvernului pentru stăvilirea practicilor monopoliste și – atenție! – psihologiei ca instrument de manipulare a maselor și atingere a unor obiective economice (inflație scăzută, în speță) trebuie mestecate cu ceva mai multă sare. Și chiar și așa riști să ți se aplece.

În fine, e bine că se discută idei liberale, e bine că se pun pe tapet politici liberale (cum ar fi abrogarea salariului minim). Dar consistența demersului suferă, astfel încât rămâne să vedem dacă va avea sau nu succesul urmărit. Unii dintre participanții la conferință și-au exprimat scepticismul că vom trăi suficient de mult pentru a vedea aceste politici implementate. Se prea poate. Însă trebuie spus clar și răspicat întregii lumi că liberalismul nu este o opțiune, ci unica soluție de ieșire din impasul economic actual și de maximizare a bunăstării pentru toți.

Reforma statului cu stânga în dreapta

Dacă reforma statului trebuie să vizeze ceva, atunci acest ceva este reducerea rolul statului în viața românilor. Impasul economic în care ne aflăm și problemele insurmontabile care ne pasc (cum ar fi insolvabilitatea sistemului de pensii) își au cauzele în intervenția statului în societate. Nimic nu costă statul să promită case, nimic nu costă statul să promită pensii, nimic nu costă statul să ieftinească creditul sau benzina… pentru că nimic nu costă statul să ia banii populației prin impozite. De aceea statul a crescut decenii la rând, până când a ajuns obez – așa-zisul stat asistențial, care are grijă de tot și de toate – cealaltă față a monedei fiind reprezentată evident de o povară fiscală insuportabilă și de acumularea unor datorii publice imposibil de rambursat.

Aceasta este problema cu care se confruntă nu doar românii, ci multe alte națiuni, de la greci până la americani. Toate aceste națiuni au nevoie de reforma statului. Și au nevoie urgent, deoarece efectele distructive ale intervenționismului guvernamental (socialism deghizat sub formă de capitalism de cumetrie) se acumulează pe măsură ce trece timpul.

Dar, dacă ne uităm la măsurile propuse de clasa politică, vedem că ele nu vizează așa ceva. Ele vor reformă de dragul statului, nu al cetățeanului. Adică vor ca prin schimbările propuse să facă statul mai sănătos, să-l întărească. În vreme ce, desigur, miza problemei este să reformăm statul în sensul slăbirii lui, dezmembrării lui de cele mai inutile și ineficiente instituții, desființării sistemelor asistențiale falimentare care trag în jos bunăstarea națiunii.

Retragerea statului din societate implică două categorii de măsuri, pentru a viza atât activitatea de colectare de venituri a statului cât și procesul de redistribuire a acestora. Adică, trebuie să avem în vedere atât reducerea poverii fiscale (cu cât mai mult cu atât mai bine), cât și reducerea pomenii guvernamentale, a privilegiilor pe care statul le împarte cu dărnicie prin intermediul cheltuielilor publice. Altfel spus, politica de „austeritate” – reducerea cheltuielilor publice, a birocrației și a “ajutoarelor” sociale – reprezintă doar o parte a reformei statului. În sine, ea nu va duce nicăieri, poate doar la amputarea socială asupra căreia v-am prevenit mai demult. Ea trebuie însoțită de scăderea fiscalității.

Să observăm că nici “doar” scăderea fiscalității nu este dezirabilă. Este elocvent faptul că majoritatea celor care susțin reducerea impozitelor, punct, o fac invocând motivul că veniturile colectate la buget vor crește. Dar, așa cum spunea Milton Friedman, nu asta este ideea: “dacă ai scăzut impozitele și veniturile la buget cresc, înseamnă că nu le-ai scăzut suficient!”. Aceasta pentru că scăderea fiscalității trebuie să reprezinte o componentă a procesului de minimizare a statului, de reducere a acțiunii lui în societate. Reducerea fiscalității care duce la creșterea ponderii în PIB a statului este o falsă reformă, una care va mai permite o vreme autorității politice să plătească pensii și medicamente. Problema de fond însă rămâne.

Să exemplificăm cu recentele propuneri politice de revizuire a Constituției. Ele sunt, pe de o parte, insuficiente având în vedere necesitatea (dezirabilitatea) unei reforme profunde a statului și, pe de altă parte, discutabile prin faptul că nu țintesc reducerea rolului statului în viața românilor.

Plafonarea deficitului bugetar și a datoriei publice la nivelul stabilit de Tratatul de la Maastricht pentru țările care urmăresc adoptarea monedei unice, deși bune în spiritul lor, sunt simultan ironice și inutile. Aceste ținte nu au fost respectate nici măcar de membrii zonei euro care le-au propus, cu atât mai puțin de economiile mai puțin dedicate creșterii bunăstării exclusiv prin muncă, producție, efort antreprenorial și acumulare de capital (de exemplu, Grecia). În cazul României, plafonarea datoriei la 60% din PIB este inutilă, deoarece statul este insolvabil și în prezent, când datoria este semnificativ mai mică – ba mai mult, continuarea acordurilor cu FMI constituie dovada explicită a faptului că politica economică urmată sau preconizată nu generează optimism pe piață. În absența garanțiilor implicite și explicite de salvare oferite de FMI și UE, România nu și-ar putea onora obligațiile scadente nici la actualul nivel redus al datoriei.

În privința imposibilității contestării în justiție a politicii fiscal-bugetare, prevederea propusă nu face decât să reflecte (fără să mai fie nevoie) faptul că impozitele sunt o prelevare obligatorie fără nici o contraprestație, adică o simplă confiscare a venitului cetățenilor. Dintr-o perspectivă mai generală, legile economiei, ca și legile fizicii, nu sunt o chestiune care poate fi decisă de către tribunale. Rolul judecătorilor nu este acela de a decide nivelul pensiei, al salariilor, dobânzilor, chiriilor sau al altor prețuri. Nici statul nu poate îndeplini acest rol. Insolvabilitatea sistemului public de pensii este o realitate și este demonstrabilă economic, iar instanțele judecătorești nu pot anula această realitate. Politica fiscal-bugetară și normele legislative trebuie aduse în concordanță cu principiile economiei, nu invers. În concluzie, prevederea propusă este nerelevantă sub aspectul efectelor de fond (adică al celor care trebuie să intereseze o Constituție).

A treia propunere de modificare își propune să anuleze practic principiul potrivit căruia dreptul de proprietate (averea unei persoane) este garantat(ă). Conform acestui principiu – care nu face decât să reproducă ideea prezumării caracterului licit al averii – sarcina probei revine celui care acuză acumularea nejustificată de avuție. Înlăturarea principiului va deschide probabil calea către comiterea mai multor abuzuri împotriva proprietății.

În altă parte a spectrului politic vedem o completă lipsă de realism. Aflăm că statul poate cumva crea 1 milion de locuri de muncă – dar de ce nu 3 sau 7 milioane?! și poate sprijini diverse domenii. Idei luate din broșurile socialiste ale deceniilor trecute, care dacă au ajuns să fie implementate au eșuat peste tot în lume. Și, bineînțeles, nici un cuvânt despre gaura din bugetul de pensii.

Este bine că vorbim de reformă. Este trist că nu-i înțelegem sensul.

Grecia și încetarea plății datoriei publice

Scenariile Citi despre evoluția datoriei Greciei:

Neîncrederea în capacitatea guvernului elen de a-și rambursa datoria este pe deplin întemeiată, indiferent de ce spun politicienii. Din perspectivă liberală, soluția repudierii datoriei este cea corectă. Ca cetățean, eu nu am nimic de-a face cu creditele pe care le-a contractat guvernulu – chipurile, în numele meu, deși nu-mi amintesc să fi semnat vreo împuternicire. Așa încât nu văd de ce trebuie să fiu expropriat (prin impozite) pentru a fi rambursată această datorie. În cazul Greciei, situația este dezastruoasă. Aveți niște date statistice aici.

Datoria publică este de 350 de miliarde de euro. Ea ar putea fi plătită în totalitate dacă (1) guvernul ar tripla toate taxele (iar grecii le-ar și plăti) sau (2) daca ar tripla masa monetară în sens restrâns – adică ar tipări suficienți bani pentru a mări de trei ori numerarul aflat în circulație plus conturile curente ale tuturor agenților economici. Ambele soluții frizează absurdul. În prima variantă s-ar confisca toată averea grecilor. În a doua s-ar genera o hiperinflație uriașă. Indiferent de variantă, grecii și-ar fura singuri căciula (căci e greu de crezut că-i așteaptă ceva bun după asemenea experimente) – deși, vorba lui Lebedev din Idiotul lui Dostoievski, s-au mai văzut cazuri.

Repudierea datoriei nu este doar soluția morală, ci și cea rezonabilă, în sensul de eficientă. Ar pierde bancherii și investitorii care au dat bani Greciei, dar asta i-ar învăța minte să mai dea bani altă dată. Ceea ce, apropos, e un lucru bun.

Următorul pasaj din Murray Rothbard, scris în 1992, sună extrem de actual zilele astea:

Unfortunately, paying off a national debt that will soon reach $4 trillion would quickly bankrupt the entire country. Think about the consequences of imposing new taxes of $4 trillion in the United States next year! Another way, and almost as devastating, a way to pay off the public debt would be to print $4 trillion of new money—either in paper dollars or by creating new bank credit. This method would be extraordinarily inflationary, and prices would quickly skyrocket, ruining all groups whose earnings did not increase to the same extent, and destroying the value of the dollar. But in essence this is what happens in countries that hyper-inflate, as Germany did in 1923, and in countless countries since, particularly the Third World. If a country inflates the currency to pay off its debt, prices will rise so that the dollars or marks or pesos the creditor receives are worth a lot less than the dollars or pesos they originally lent out. When an American purchased a 10,000 mark German bond in 1914, it was worth several thousand dollars; those 10,000 marks by late 1923 would not have been worth more than a stick of bubble gum. Inflation, then, is an underhanded and terribly destructive way of indirectly repudiating the “public debt”; destructive because it ruins the currency unit, which individuals and businesses depend upon for calculating all their economic decisions.

I propose, then, a seemingly drastic but actually far less destructive way of paying off the public debt at a single blow: out-right debt repudiation. Consider this question: why should the poor, battered citizens of Russia or Poland or the other ex-Communist countries be bound by the debts contracted by their former Communist masters? In the Communist situation, the injustice is clear: that citizens struggling for freedom and for a free-market economy should be taxed to pay for debts contracted by the monstrous former ruling class. But this injustice only differs by degree from “normal” public debt. For, conversely, why should the Communist government of the Soviet Union have been bound by debts contracted by the Czarist government they hated and overthrew? And why should we, struggling American citizens of today, be bound by debts created by a past ruling elite who contracted these debts at our expense? One of the cogent arguments against paying blacks “reparations” for past slavery is that we, the living, were not slaveholders. Similarly, we the living did not contract for either the past or the present debts incurred by the politicians and bureaucrats in Washington.
…
In order to go this route, however, we first have to rid ourselves of the fallacious mindset that conflates public and private, and that treats government debt as if it were a productive contract between two legitimate property owners.

Cine votează plătește impozit, cine nu – nu

Din ziarul Gândul:

Crin Antonescu mai vorbeşte despre principiul reprezentării, deoarece “ca şi cetăţean, eşti coacţionar al statului” şi “nu poţi doar să decizi asupra administrării lui, dar să nu participi cu nimic”.

“Deci poate ne gândim la un sistem în care, pentru cei care nu trăiesc pe teritoriul României, condiţionăm dreptul la vot de plata a cel puţin unui impozit în ţară, că e teren, că e casă, că e alt tip de venit impozitat”.

Eu sunt de acord cu acest principiu, cu un foarte mic amendament, care urmărește consistența lui: propunerea să se aplice inclusiv românilor care trăiesc în țară. Adică, să voteze doar cei care plătesc impozit! În acest fel, cei dezinteresați de procesul politic ar scăpa de impozite. Dacă nu vrei să votezi, nu ai de ce să plătești taxe. În termenii domnului Antonescu, doar “acționarii” statului au dreptul de vot. Eu propun doar să-i numărăm, să vedem câți sunt.

Liberalizare cu parfum de confiscare inflaționistă

Watch your language! – cam așa ar trebui să replicăm experților care de 20 de ani umblă cu liberalizarea prețurilor în gură. Liberalizarea de care vorbesc ei de voie sau de nevoie este o încercare diformă de a reduce intervenția statului; în absența uneo reforme mai comprehensive ea produce o economie de piață schiloadă, despre ale cărei consecințe neintenționate ajung ulterior să se plângă aceiași experți, reclamând re-intervenția statului.

Vă amintiți liberalizarea prețurilor operată de guvernul Roman în 1990? Era conformă viziunii economiștilor neoclasici de peste ocean, care au propovăduit-o peste tot în Europa de Est, din Rusia până în Albania. În teoria acestor economiști, problema principală a economiilor socialiste era că nu aveau “prețuri libere”, că nu aveau „piață”, așa că terapia de șoc (mă rog, “graduală” în democrațiile originale) presupunea tocmai liberalizarea.

Acum, liberalizare sună bine. E cineva împotriva eliberării – din închisoare, de comunism, de datorii sau de altceva?! Nu prea cred. Deci, hai liberare! Dar filosofia din spatele politicii este găunoasă. Problema principală a socialismului nu era absența prețurilor libere, ci absența proprietății private. A vorbi despre prețuri libere într-o lume fără drepturi de proprietate este un nonsens. Libertatea nu există în neant, ci este circumscrisă proprietății. Dar naivii nu bagă de seamă. Liberalizare fără împroprietărire sună bine mai ales pentru guvernanți, care acum pot raporta că au terminat tranziția, fără să schimbe nimic… sau, mă rog, că nu au schimbat nimic dar au modificat ce era esențial.

Efectul liberalizării fără reforma proprietății poate fi descris în următoarea expresie: la vremuri noi, tot noi! Această expresie arată bine who’s in charge: de când cu „reforma” alocarea resurselor este controlată tot de stat, prin băieții deștepți; unii – directori de fabrici, alții – directori prin ministere, alții – liber-întreprinzători transformați în căpușe pe lângă fabricile de stat, în fine, toți cei care s-au prins rapid de oportunitate: liberalizarea prețurilor nu înseamnă concurență, nu înseamnă alocare rațională (eficientă) a resurselor, nu înseamnă „suveranitatea consumatorului”; nu, liberalizarea prețurilor înseamnă doar că poți să faci avere exploatând activele statului – adică bunurile teoretic ale tuturor, practic ale grupurilor de interese privilegiate de stat – pentru a oferi ceva gloatei… „liberă să aleagă” (Ura, Milton Friedman!).

Apropos, în absența unui veritabil regim al proprietății private românii au fost liberi să-și aleagă doar conducătorii. Ce poate fi mai ironic decât o mulțime de capete îndoctrinate, stăpâne pe praful de pe tobă, strigând „Noi nu ne vindem țara!” Ele considerau că dețin ceva din România și își adulau băieții deștepți aleși democratic care, pe bună dreptate, le replicau „Am învins!” și le trimiteau multe-multe bezele de la tribună.

Ca să părăsim sinergia vorbelor și să intrăm în meandrele faptelor, liberalizarea prețurilor din anii 1990 a fost metoda prin care populației i s-a confiscat o parte uriașă din avuție. În beneficiul „găurilor negre” din economie, al fabricilor de stat care aveau pierderi și care nu puteau trăi fără inflație – ar spune unii. Un eufemism. Găurile negre sunt în fizică, nu în societate. De fapt, exproprierea prin inflație s-a făcut în beneficiul unor interese particulare, care au căpușat fabricile și s-au întronat la conducerea alocării resurselor, în absența privatizării acestora.

Ei bine, a venit și privatizarea până la urmă, dar mai lent, că doar statul nu urmărește înavuțirea oricărui mujic – deși orice mujic a fost expropriat de comuniști. Ea nu s-a încheiat nici astăzi, statul deținând în continuare vaste resurse, în domeniul energiei de exemplu, prin care dictează regulile jocului. Mai rău, privatizarea a fost efectuată prin cele mai proaste metode, ca nu cumva băieții deștepți să scape controlul. Retrocedarea proprietății – cea mai eficientă și morală metodă de privatizare – a fost tratată cu dezgust și a avut un rol secundar. Statul a preferat să vândă, de parcă ideea era să schimbe un bun pe altul (o fabrică de automobile pe o sumă de bani), rămânând stăpân pe valoarea lui. Economiștii pro-free-market dar corigenți la lecția despre free-market au pierdut din vedere faptul că ideea TRANZIȚIEI este, din contră, tocmai asta: să scoți statul din joc; să îl deposedezi de avere pentru a o transfera oamenilor; să îl legi de mâini pentru a nu mai da legi care să anuleze de facto dreptul de proprietate al oamenilor – pe principiul, „ești liber să îți cumperi mașină dar îți spune ministrul cu ce cauciucuri să mergi și cât să plătești pentru drumuri și benzină”.

Pe scurt, la două decenii de la abandonarea comunismului românii au „ales” un stat care dictează alocarea a 40% din PIB, iar prin puzderia de reglementări probabil influențează decisiv încă pe atâta. Mare progres. Cum ziceam, nu-i de mirare că având o așa „economie de piață funcțională” salariul real a crescut doar cu 24%. Adică am bătut pasul pe loc în ritm voios de defilare.

În prezent se vorbește despre liberalizarea prețurilor la gaze. De fapt, ca să fim corecți și intransigenți cu crudul adevăr, este vorba de „liberalizarea costurilor” (sesizați diferența?). Reprezentantul FMI ne-a spus practic că pierderile companiilor furnizoare trebuie să fie publice, adică acoperite transparent prin prețuri mai mari, nu prin impozite. Că populația și firmele trebuie să plătească „prețul real”. Ați observat știrea:

E.On România consideră că o creştere a preţului gazelor naturale şi a energiei electrice este necesară pentru acoperirea costurilor şi pentru eliminarea presiunii actuale asupra preţurilor.

Și de ce ar trebui să îmi pese de E.On? De ce ar trebui să ascult socialismul ăsta moralizator care în traducere înseamnă „Ce este bine pentru E.On este bine pentru țară”? Sunt de acord cu prețurile libere, în sensul definit de libertatea contractuală între proprietari, dar funcția lor nu este aceea de a acoperi automat costurile cuiva (falimentul nu este exclus pe o piață veritabilă). Deși tocmai asta urmărește reforma „liberală” în sectorul energiei.

Fără supărare, care preț „real”? Da, știu, cutare combinate chimice aparținând unui cutare om de afaceri primesc gaz subvenționat și asta se va termina o dată cu liberalizarea. Perfect, subvențiile sunt un privilegiu, într-o țară liberă nimeni nu merită privilegiat (am observat pentru a n-a oară și că, într-un stat socialisto-corporatist ca al nostru, privilegiile le primesc, din întâmplare, cei bogați). Dar, insist, care preț real? Prețul real nu se poate stabili decât într-o lume de proprietari, nu acolo unde statul face jocurile. O lume de proprietari înseamnă că statul nu mai deține resurse energetice și că oricine poate intra, dacă are chef, în activitatea de producție de energie. Fără birocrație, fără bariere specifice, fără impozitare și subvenționare specială. Fără monopoluri administrate sau găzduite de stat.

Nu se vorbește despre aceste lucruri. Nu-i de mirare. Producția de energie este prea prețioasă pentru ca securiștii de bine – proprietarii de facto actuali – să-i cedeze controlul. Dar experții FMI, imparțiali cum îi știm, au decis că regimul proprietății nu contează câtă vreme facem liberalizarea prețurilor. Curat liberalizare!

Pesimismul – a doua natură a liberalilor serioși?

Acest pasaj din Mises: The Last Knight of Liberalism îl resimt ca un truism. Cred că diferența dintre liberalii autentici (profunzi) și cei exaltați (superficiali) este pesimismul care îi caracterizează pe primii. Poate greșesc, dar…

By that time, at the latest, Mises must have outlived the optimism he had felt in the early days of The Freeman. He reverted to the pessimistic outlook that had become almost second nature. When his student George Reisman said he had the impression that the laissez-faire liberals were growing in numbers, Mises replied that this was the natural impression of a person who was still in the process of getting to know the other scattered individuals of the Remnant. Such a person might think there are ever more individuals to share his views, because he comes to know ever more such individuals. But Mises believed that the growth was only in personal acquaintance and not in absolute numbers…

But pessimism did not prevent Mises from fighting the good fight, and from encouraging others to be strong in the battle of ideas.

Off topic: Julian Assange = Căpitanul Nemo = bin Laden?

Citesc cu stupoare că Julian Assange merită închis pentru că se crede căpitanul Nemo. Adică între el și bin Laden nu e mare diferență.

În opinia mea, there is a world of difference between Julian Assange și bin Laden sau Nemo. Ultimii practică șantajul violent sau exercită pur și simplu un act agresiv, asupra unor persoane inocente. În schimb, fondatorul WikiLeaks nu comite nici o agresiune. El primește materiale pe care le socotește compromițătoare despre anumite persoane sau instituții și le răspândește. Din perspectiva filozofiei liberale, el este mai rău decât un șantajist non-violent, așa cum am explicat aici, pentru faptul că nu lasă nici o șansă indivizilor vizați. Măcar șantajistul le propune un târg: „Dați-mi bani sau voi spune tuturor ce ați făcut astă-vară” (șantajistul violent spune: „dați-mi bani sau vă împușc!”, ceea ce este, cum ziceam, complet nelegitim).

Totuși, comportamentul lui se înscrie în categoria acțiunilor legitime. WikiLeaks divulgă informații. Cine vrea le citește, cine nu – nu. Cine vrea râde, cine vrea plânge. Unii poate înțeleg ceva, alții poate înțeleg altceva – la fel cum unii au înțeles ceva din 20 000 de leghe sub mări, iar alții au înțeles altceva. Prin urmare, este de neînțeles pentru mine cum un intelectual poate sprijini agresiunea împotriva unui om nevinovat.

Articolul lui Mircea Marian la care fac referire se încheie astfel:

Sincer, prin informaţiile sale Assange nu mă face nici să ştiu mai multe – pentru că nu ştiu câte din informaţiile sale sunt autentice sau falsificate (de WikiLeaks sau de cei care le-au făcut acest cadou) – nici mai liber (pentru că Leviathanul care îmi păzeşte mie libertatea este pus în pericol) – nici mai sigur (pentru că securitatea mea se baza pe securitatea acelor date)
Assange este involutar un terorist …şi cred că ar trebui tratat ca atare.

Încă o data:

nici mai liber (pentru că Leviathanul care îmi păzeşte mie libertatea este pus în pericol.

În caz că e nevoie:
Nici mai liber, pentru că monopolul care mă expropriază prin taxe și îmi oferă poliție când, cum și cât vrea este pus în pericol.

Fără comentarii (din partea mea).