Reforma statului cu stânga în dreapta

Dacă reforma statului trebuie să vizeze ceva, atunci acest ceva este reducerea rolul statului în viața românilor. Impasul economic în care ne aflăm și problemele insurmontabile care ne pasc (cum ar fi insolvabilitatea sistemului de pensii) își au cauzele în intervenția statului în societate. Nimic nu costă statul să promită case, nimic nu costă statul să promită pensii, nimic nu costă statul să ieftinească creditul sau benzina… pentru că nimic nu costă statul să ia banii populației prin impozite. De aceea statul a crescut decenii la rând, până când a ajuns obez – așa-zisul stat asistențial, care are grijă de tot și de toate – cealaltă față a monedei fiind reprezentată evident de o povară fiscală insuportabilă și de acumularea unor datorii publice imposibil de rambursat.

Aceasta este problema cu care se confruntă nu doar românii, ci multe alte națiuni, de la greci până la americani. Toate aceste națiuni au nevoie de reforma statului. Și au nevoie urgent, deoarece efectele distructive ale intervenționismului guvernamental (socialism deghizat sub formă de capitalism de cumetrie) se acumulează pe măsură ce trece timpul.

Dar, dacă ne uităm la măsurile propuse de clasa politică, vedem că ele nu vizează așa ceva. Ele vor reformă de dragul statului, nu al cetățeanului. Adică vor ca prin schimbările propuse să facă statul mai sănătos, să-l întărească. În vreme ce, desigur, miza problemei este să reformăm statul în sensul slăbirii lui, dezmembrării lui de cele mai inutile și ineficiente instituții, desființării sistemelor asistențiale falimentare care trag în jos bunăstarea națiunii.

Retragerea statului din societate implică două categorii de măsuri, pentru a viza atât activitatea de colectare de venituri a statului cât și procesul de redistribuire a acestora. Adică, trebuie să avem în vedere atât reducerea poverii fiscale (cu cât mai mult cu atât mai bine), cât și reducerea pomenii guvernamentale, a privilegiilor pe care statul le împarte cu dărnicie prin intermediul cheltuielilor publice. Altfel spus, politica de „austeritate” – reducerea cheltuielilor publice, a birocrației și a “ajutoarelor” sociale – reprezintă doar o parte a reformei statului. În sine, ea nu va duce nicăieri, poate doar la amputarea socială asupra căreia v-am prevenit mai demult. Ea trebuie însoțită de scăderea fiscalității.

Să observăm că nici “doar” scăderea fiscalității nu este dezirabilă. Este elocvent faptul că majoritatea celor care susțin reducerea impozitelor, punct, o fac invocând motivul că veniturile colectate la buget vor crește. Dar, așa cum spunea Milton Friedman, nu asta este ideea: “dacă ai scăzut impozitele și veniturile la buget cresc, înseamnă că nu le-ai scăzut suficient!”. Aceasta pentru că scăderea fiscalității trebuie să reprezinte o componentă a procesului de minimizare a statului, de reducere a acțiunii lui în societate. Reducerea fiscalității care duce la creșterea ponderii în PIB a statului este o falsă reformă, una care va mai permite o vreme autorității politice să plătească pensii și medicamente. Problema de fond însă rămâne.

Să exemplificăm cu recentele propuneri politice de revizuire a Constituției. Ele sunt, pe de o parte, insuficiente având în vedere necesitatea (dezirabilitatea) unei reforme profunde a statului și, pe de altă parte, discutabile prin faptul că nu țintesc reducerea rolului statului în viața românilor.

Plafonarea deficitului bugetar și a datoriei publice la nivelul stabilit de Tratatul de la Maastricht pentru țările care urmăresc adoptarea monedei unice, deși bune în spiritul lor, sunt simultan ironice și inutile. Aceste ținte nu au fost respectate nici măcar de membrii zonei euro care le-au propus, cu atât mai puțin de economiile mai puțin dedicate creșterii bunăstării exclusiv prin muncă, producție, efort antreprenorial și acumulare de capital (de exemplu, Grecia). În cazul României, plafonarea datoriei la 60% din PIB este inutilă, deoarece statul este insolvabil și în prezent, când datoria este semnificativ mai mică – ba mai mult, continuarea acordurilor cu FMI constituie dovada explicită a faptului că politica economică urmată sau preconizată nu generează optimism pe piață. În absența garanțiilor implicite și explicite de salvare oferite de FMI și UE, România nu și-ar putea onora obligațiile scadente nici la actualul nivel redus al datoriei.

În privința imposibilității contestării în justiție a politicii fiscal-bugetare, prevederea propusă nu face decât să reflecte (fără să mai fie nevoie) faptul că impozitele sunt o prelevare obligatorie fără nici o contraprestație, adică o simplă confiscare a venitului cetățenilor. Dintr-o perspectivă mai generală, legile economiei, ca și legile fizicii, nu sunt o chestiune care poate fi decisă de către tribunale. Rolul judecătorilor nu este acela de a decide nivelul pensiei, al salariilor, dobânzilor, chiriilor sau al altor prețuri. Nici statul nu poate îndeplini acest rol. Insolvabilitatea sistemului public de pensii este o realitate și este demonstrabilă economic, iar instanțele judecătorești nu pot anula această realitate. Politica fiscal-bugetară și normele legislative trebuie aduse în concordanță cu principiile economiei, nu invers. În concluzie, prevederea propusă este nerelevantă sub aspectul efectelor de fond (adică al celor care trebuie să intereseze o Constituție).

A treia propunere de modificare își propune să anuleze practic principiul potrivit căruia dreptul de proprietate (averea unei persoane) este garantat(ă). Conform acestui principiu – care nu face decât să reproducă ideea prezumării caracterului licit al averii – sarcina probei revine celui care acuză acumularea nejustificată de avuție. Înlăturarea principiului va deschide probabil calea către comiterea mai multor abuzuri împotriva proprietății.

În altă parte a spectrului politic vedem o completă lipsă de realism. Aflăm că statul poate cumva crea 1 milion de locuri de muncă – dar de ce nu 3 sau 7 milioane?! și poate sprijini diverse domenii. Idei luate din broșurile socialiste ale deceniilor trecute, care dacă au ajuns să fie implementate au eșuat peste tot în lume. Și, bineînțeles, nici un cuvânt despre gaura din bugetul de pensii.

Este bine că vorbim de reformă. Este trist că nu-i înțelegem sensul.

Grecia și încetarea plății datoriei publice

Scenariile Citi despre evoluția datoriei Greciei:

Neîncrederea în capacitatea guvernului elen de a-și rambursa datoria este pe deplin întemeiată, indiferent de ce spun politicienii. Din perspectivă liberală, soluția repudierii datoriei este cea corectă. Ca cetățean, eu nu am nimic de-a face cu creditele pe care le-a contractat guvernulu – chipurile, în numele meu, deși nu-mi amintesc să fi semnat vreo împuternicire. Așa încât nu văd de ce trebuie să fiu expropriat (prin impozite) pentru a fi rambursată această datorie. În cazul Greciei, situația este dezastruoasă. Aveți niște date statistice aici.

Datoria publică este de 350 de miliarde de euro. Ea ar putea fi plătită în totalitate dacă (1) guvernul ar tripla toate taxele (iar grecii le-ar și plăti) sau (2) daca ar tripla masa monetară în sens restrâns – adică ar tipări suficienți bani pentru a mări de trei ori numerarul aflat în circulație plus conturile curente ale tuturor agenților economici. Ambele soluții frizează absurdul. În prima variantă s-ar confisca toată averea grecilor. În a doua s-ar genera o hiperinflație uriașă. Indiferent de variantă, grecii și-ar fura singuri căciula (căci e greu de crezut că-i așteaptă ceva bun după asemenea experimente) – deși, vorba lui Lebedev din Idiotul lui Dostoievski, s-au mai văzut cazuri.

Repudierea datoriei nu este doar soluția morală, ci și cea rezonabilă, în sensul de eficientă. Ar pierde bancherii și investitorii care au dat bani Greciei, dar asta i-ar învăța minte să mai dea bani altă dată. Ceea ce, apropos, e un lucru bun.

Următorul pasaj din Murray Rothbard, scris în 1992, sună extrem de actual zilele astea:

Unfortunately, paying off a national debt that will soon reach $4 trillion would quickly bankrupt the entire country. Think about the consequences of imposing new taxes of $4 trillion in the United States next year! Another way, and almost as devastating, a way to pay off the public debt would be to print $4 trillion of new money—either in paper dollars or by creating new bank credit. This method would be extraordinarily inflationary, and prices would quickly skyrocket, ruining all groups whose earnings did not increase to the same extent, and destroying the value of the dollar. But in essence this is what happens in countries that hyper-inflate, as Germany did in 1923, and in countless countries since, particularly the Third World. If a country inflates the currency to pay off its debt, prices will rise so that the dollars or marks or pesos the creditor receives are worth a lot less than the dollars or pesos they originally lent out. When an American purchased a 10,000 mark German bond in 1914, it was worth several thousand dollars; those 10,000 marks by late 1923 would not have been worth more than a stick of bubble gum. Inflation, then, is an underhanded and terribly destructive way of indirectly repudiating the “public debt”; destructive because it ruins the currency unit, which individuals and businesses depend upon for calculating all their economic decisions.

I propose, then, a seemingly drastic but actually far less destructive way of paying off the public debt at a single blow: out-right debt repudiation. Consider this question: why should the poor, battered citizens of Russia or Poland or the other ex-Communist countries be bound by the debts contracted by their former Communist masters? In the Communist situation, the injustice is clear: that citizens struggling for freedom and for a free-market economy should be taxed to pay for debts contracted by the monstrous former ruling class. But this injustice only differs by degree from “normal” public debt. For, conversely, why should the Communist government of the Soviet Union have been bound by debts contracted by the Czarist government they hated and overthrew? And why should we, struggling American citizens of today, be bound by debts created by a past ruling elite who contracted these debts at our expense? One of the cogent arguments against paying blacks “reparations” for past slavery is that we, the living, were not slaveholders. Similarly, we the living did not contract for either the past or the present debts incurred by the politicians and bureaucrats in Washington.
…
In order to go this route, however, we first have to rid ourselves of the fallacious mindset that conflates public and private, and that treats government debt as if it were a productive contract between two legitimate property owners.

Cine votează plătește impozit, cine nu – nu

Din ziarul Gândul:

Crin Antonescu mai vorbeşte despre principiul reprezentării, deoarece “ca şi cetăţean, eşti coacţionar al statului” şi “nu poţi doar să decizi asupra administrării lui, dar să nu participi cu nimic”.

“Deci poate ne gândim la un sistem în care, pentru cei care nu trăiesc pe teritoriul României, condiţionăm dreptul la vot de plata a cel puţin unui impozit în ţară, că e teren, că e casă, că e alt tip de venit impozitat”.

Eu sunt de acord cu acest principiu, cu un foarte mic amendament, care urmărește consistența lui: propunerea să se aplice inclusiv românilor care trăiesc în țară. Adică, să voteze doar cei care plătesc impozit! În acest fel, cei dezinteresați de procesul politic ar scăpa de impozite. Dacă nu vrei să votezi, nu ai de ce să plătești taxe. În termenii domnului Antonescu, doar “acționarii” statului au dreptul de vot. Eu propun doar să-i numărăm, să vedem câți sunt.

Liberalizare cu parfum de confiscare inflaționistă

Watch your language! – cam așa ar trebui să replicăm experților care de 20 de ani umblă cu liberalizarea prețurilor în gură. Liberalizarea de care vorbesc ei de voie sau de nevoie este o încercare diformă de a reduce intervenția statului; în absența uneo reforme mai comprehensive ea produce o economie de piață schiloadă, despre ale cărei consecințe neintenționate ajung ulterior să se plângă aceiași experți, reclamând re-intervenția statului.

Vă amintiți liberalizarea prețurilor operată de guvernul Roman în 1990? Era conformă viziunii economiștilor neoclasici de peste ocean, care au propovăduit-o peste tot în Europa de Est, din Rusia până în Albania. În teoria acestor economiști, problema principală a economiilor socialiste era că nu aveau “prețuri libere”, că nu aveau „piață”, așa că terapia de șoc (mă rog, “graduală” în democrațiile originale) presupunea tocmai liberalizarea.

Acum, liberalizare sună bine. E cineva împotriva eliberării – din închisoare, de comunism, de datorii sau de altceva?! Nu prea cred. Deci, hai liberare! Dar filosofia din spatele politicii este găunoasă. Problema principală a socialismului nu era absența prețurilor libere, ci absența proprietății private. A vorbi despre prețuri libere într-o lume fără drepturi de proprietate este un nonsens. Libertatea nu există în neant, ci este circumscrisă proprietății. Dar naivii nu bagă de seamă. Liberalizare fără împroprietărire sună bine mai ales pentru guvernanți, care acum pot raporta că au terminat tranziția, fără să schimbe nimic… sau, mă rog, că nu au schimbat nimic dar au modificat ce era esențial.

Efectul liberalizării fără reforma proprietății poate fi descris în următoarea expresie: la vremuri noi, tot noi! Această expresie arată bine who’s in charge: de când cu „reforma” alocarea resurselor este controlată tot de stat, prin băieții deștepți; unii – directori de fabrici, alții – directori prin ministere, alții – liber-întreprinzători transformați în căpușe pe lângă fabricile de stat, în fine, toți cei care s-au prins rapid de oportunitate: liberalizarea prețurilor nu înseamnă concurență, nu înseamnă alocare rațională (eficientă) a resurselor, nu înseamnă „suveranitatea consumatorului”; nu, liberalizarea prețurilor înseamnă doar că poți să faci avere exploatând activele statului – adică bunurile teoretic ale tuturor, practic ale grupurilor de interese privilegiate de stat – pentru a oferi ceva gloatei… „liberă să aleagă” (Ura, Milton Friedman!).

Apropos, în absența unui veritabil regim al proprietății private românii au fost liberi să-și aleagă doar conducătorii. Ce poate fi mai ironic decât o mulțime de capete îndoctrinate, stăpâne pe praful de pe tobă, strigând „Noi nu ne vindem țara!” Ele considerau că dețin ceva din România și își adulau băieții deștepți aleși democratic care, pe bună dreptate, le replicau „Am învins!” și le trimiteau multe-multe bezele de la tribună.

Ca să părăsim sinergia vorbelor și să intrăm în meandrele faptelor, liberalizarea prețurilor din anii 1990 a fost metoda prin care populației i s-a confiscat o parte uriașă din avuție. În beneficiul „găurilor negre” din economie, al fabricilor de stat care aveau pierderi și care nu puteau trăi fără inflație – ar spune unii. Un eufemism. Găurile negre sunt în fizică, nu în societate. De fapt, exproprierea prin inflație s-a făcut în beneficiul unor interese particulare, care au căpușat fabricile și s-au întronat la conducerea alocării resurselor, în absența privatizării acestora.

Ei bine, a venit și privatizarea până la urmă, dar mai lent, că doar statul nu urmărește înavuțirea oricărui mujic – deși orice mujic a fost expropriat de comuniști. Ea nu s-a încheiat nici astăzi, statul deținând în continuare vaste resurse, în domeniul energiei de exemplu, prin care dictează regulile jocului. Mai rău, privatizarea a fost efectuată prin cele mai proaste metode, ca nu cumva băieții deștepți să scape controlul. Retrocedarea proprietății – cea mai eficientă și morală metodă de privatizare – a fost tratată cu dezgust și a avut un rol secundar. Statul a preferat să vândă, de parcă ideea era să schimbe un bun pe altul (o fabrică de automobile pe o sumă de bani), rămânând stăpân pe valoarea lui. Economiștii pro-free-market dar corigenți la lecția despre free-market au pierdut din vedere faptul că ideea TRANZIȚIEI este, din contră, tocmai asta: să scoți statul din joc; să îl deposedezi de avere pentru a o transfera oamenilor; să îl legi de mâini pentru a nu mai da legi care să anuleze de facto dreptul de proprietate al oamenilor – pe principiul, „ești liber să îți cumperi mașină dar îți spune ministrul cu ce cauciucuri să mergi și cât să plătești pentru drumuri și benzină”.

Pe scurt, la două decenii de la abandonarea comunismului românii au „ales” un stat care dictează alocarea a 40% din PIB, iar prin puzderia de reglementări probabil influențează decisiv încă pe atâta. Mare progres. Cum ziceam, nu-i de mirare că având o așa „economie de piață funcțională” salariul real a crescut doar cu 24%. Adică am bătut pasul pe loc în ritm voios de defilare.

În prezent se vorbește despre liberalizarea prețurilor la gaze. De fapt, ca să fim corecți și intransigenți cu crudul adevăr, este vorba de „liberalizarea costurilor” (sesizați diferența?). Reprezentantul FMI ne-a spus practic că pierderile companiilor furnizoare trebuie să fie publice, adică acoperite transparent prin prețuri mai mari, nu prin impozite. Că populația și firmele trebuie să plătească „prețul real”. Ați observat știrea:

E.On România consideră că o creştere a preţului gazelor naturale şi a energiei electrice este necesară pentru acoperirea costurilor şi pentru eliminarea presiunii actuale asupra preţurilor.

Și de ce ar trebui să îmi pese de E.On? De ce ar trebui să ascult socialismul ăsta moralizator care în traducere înseamnă „Ce este bine pentru E.On este bine pentru țară”? Sunt de acord cu prețurile libere, în sensul definit de libertatea contractuală între proprietari, dar funcția lor nu este aceea de a acoperi automat costurile cuiva (falimentul nu este exclus pe o piață veritabilă). Deși tocmai asta urmărește reforma „liberală” în sectorul energiei.

Fără supărare, care preț „real”? Da, știu, cutare combinate chimice aparținând unui cutare om de afaceri primesc gaz subvenționat și asta se va termina o dată cu liberalizarea. Perfect, subvențiile sunt un privilegiu, într-o țară liberă nimeni nu merită privilegiat (am observat pentru a n-a oară și că, într-un stat socialisto-corporatist ca al nostru, privilegiile le primesc, din întâmplare, cei bogați). Dar, insist, care preț real? Prețul real nu se poate stabili decât într-o lume de proprietari, nu acolo unde statul face jocurile. O lume de proprietari înseamnă că statul nu mai deține resurse energetice și că oricine poate intra, dacă are chef, în activitatea de producție de energie. Fără birocrație, fără bariere specifice, fără impozitare și subvenționare specială. Fără monopoluri administrate sau găzduite de stat.

Nu se vorbește despre aceste lucruri. Nu-i de mirare. Producția de energie este prea prețioasă pentru ca securiștii de bine – proprietarii de facto actuali – să-i cedeze controlul. Dar experții FMI, imparțiali cum îi știm, au decis că regimul proprietății nu contează câtă vreme facem liberalizarea prețurilor. Curat liberalizare!

Pesimismul – a doua natură a liberalilor serioși?

Acest pasaj din Mises: The Last Knight of Liberalism îl resimt ca un truism. Cred că diferența dintre liberalii autentici (profunzi) și cei exaltați (superficiali) este pesimismul care îi caracterizează pe primii. Poate greșesc, dar…

By that time, at the latest, Mises must have outlived the optimism he had felt in the early days of The Freeman. He reverted to the pessimistic outlook that had become almost second nature. When his student George Reisman said he had the impression that the laissez-faire liberals were growing in numbers, Mises replied that this was the natural impression of a person who was still in the process of getting to know the other scattered individuals of the Remnant. Such a person might think there are ever more individuals to share his views, because he comes to know ever more such individuals. But Mises believed that the growth was only in personal acquaintance and not in absolute numbers…

But pessimism did not prevent Mises from fighting the good fight, and from encouraging others to be strong in the battle of ideas.

Off topic: Julian Assange = Căpitanul Nemo = bin Laden?

Citesc cu stupoare că Julian Assange merită închis pentru că se crede căpitanul Nemo. Adică între el și bin Laden nu e mare diferență.

În opinia mea, there is a world of difference between Julian Assange și bin Laden sau Nemo. Ultimii practică șantajul violent sau exercită pur și simplu un act agresiv, asupra unor persoane inocente. În schimb, fondatorul WikiLeaks nu comite nici o agresiune. El primește materiale pe care le socotește compromițătoare despre anumite persoane sau instituții și le răspândește. Din perspectiva filozofiei liberale, el este mai rău decât un șantajist non-violent, așa cum am explicat aici, pentru faptul că nu lasă nici o șansă indivizilor vizați. Măcar șantajistul le propune un târg: „Dați-mi bani sau voi spune tuturor ce ați făcut astă-vară” (șantajistul violent spune: „dați-mi bani sau vă împușc!”, ceea ce este, cum ziceam, complet nelegitim).

Totuși, comportamentul lui se înscrie în categoria acțiunilor legitime. WikiLeaks divulgă informații. Cine vrea le citește, cine nu – nu. Cine vrea râde, cine vrea plânge. Unii poate înțeleg ceva, alții poate înțeleg altceva – la fel cum unii au înțeles ceva din 20 000 de leghe sub mări, iar alții au înțeles altceva. Prin urmare, este de neînțeles pentru mine cum un intelectual poate sprijini agresiunea împotriva unui om nevinovat.

Articolul lui Mircea Marian la care fac referire se încheie astfel:

Sincer, prin informaţiile sale Assange nu mă face nici să ştiu mai multe – pentru că nu ştiu câte din informaţiile sale sunt autentice sau falsificate (de WikiLeaks sau de cei care le-au făcut acest cadou) – nici mai liber (pentru că Leviathanul care îmi păzeşte mie libertatea este pus în pericol) – nici mai sigur (pentru că securitatea mea se baza pe securitatea acelor date)
Assange este involutar un terorist …şi cred că ar trebui tratat ca atare.

Încă o data:

nici mai liber (pentru că Leviathanul care îmi păzeşte mie libertatea este pus în pericol.

În caz că e nevoie:
Nici mai liber, pentru că monopolul care mă expropriază prin taxe și îmi oferă poliție când, cum și cât vrea este pus în pericol.

Fără comentarii (din partea mea).

Jurnalistul care bate economistul

De ceva vreme mă gândesc la instituirea unui premiu pentru jurnaliștii care se remarcă prin tenacitatea și fermitatea cu care apără proprietatea privată și economia de piață, prin farmecul condeiului și prin puterea explicativă a analizei. Abia am citit acest articol scris de Florin Rusu în Săptămâna Financiară și sunt mai hotărât ca niciodată să îmi duc demersul până la capăt. Voi detalia atunci când voi reuși. Deocamdată, delectați-vă cu articolul De ce am boicotat greva fiscală?

Pentru că nu mă identific cu organizatorii şi cu atât mai puţin cu ideile avansate de aceştia. Pen­tru că ei protestează împotriva simptomelor, nu a cauzelor…

În economie, coada semnalează o penurie, e simptomul existenţei unei cereri prea mari pentru un bun produs în calităţi insuficiente. Iar de­claraţiile celor prezenţi în faţa sediului MFP confirmă existenţa cererii: noi vrem să plătim noile taxe, dar nu aşa. Revendicările lor seamănă cu cele ale consumatorilor care fac lobby pen­tru comerţ modern: nu mai vrem să cumpărăm din pieţe, preferăm su­permarketul şi în special mall-urile. Se va umple ţara de mall-uri ANAF, computerizate, dar şi cu milieu pe mo­nitor, ca în biroul ministrului fi­nan­ţelor, care s-a autodeclarat un analfabet al erei digitale. Niciunul dintre participanţi nu a pus sub semnul în­tre­bării impozitele impuse. De ce trebuie să aibă statul monopolul asi­gurării bătrâneţii mele? Boc susţine că s-a gândit la binele meu, şi nu la de­ficitul sistemului falimentar de pen­sii publice, dar, potrivit noilor pre­vederi menite a mă proteja, pentru a ieşi la pensie cu stagiul de cotizare complet ar trebui să muncesc 100 de ani…

Ministrul finanţelor îi acu­ză, mai mult sau mai puţin voalat, pe zia­rişti de „evaziune fiscală”. Aceştia îşi me­rită soarta, şi-au făcut-o singuri, cu mâna lor, când au sus­ţi­nut „lupta pen­tru combaterea evaziunii fiscale”, neînţelegând (din varii mo­tive, ma­jo­ri­tatea intelectuale) că eva­ziunea (ter­men în care ziariştii, Fiscul şi consultanţii fiscali introduc de-a valma con­­trabanda, dar şi optimizarea fis­ca­lă) e o formă de hedging împotriva abuzului fiscal şi birocratic al statului.

Se pare că statul a receptat cum se cuvine protestul civic și se pregătește de dublarea cotizațiilor sociale pentru cei plătiți pe drepturi de autor. Mingea este iarăși în terenul jurnaliștilor.