Apocalipsa care stă să vină de la Apus

Lawrence Kotlikoff (Boston University) pune cărțile pe masă și arată de ce SUA se îndreaptă vertiginos spre faliment.

Conform FMI, diferența dintre cheltuielile planificate de guvernul American și veniturile prognozate este uriașă, iar SUA are nevoie de o ajustare bugetară permanentă de 14% din PIB pentru a-și pune finanțele publice în ordine.

Pentru a înțelege ce înseamnă 14 procente din Produsul Intern Brut, să spunem că veniturile federale totale se ridică acum la 14,9% din PIB. Deci FMI spune că lichidarea deficitului bugetar prin creșterea veniturilor necesită, pe șleau, dublarea imediată și permanentă a impozitelor pe venit, pe corporații, a taxelor federale și a cotizațiilor sociale.

Și asta spune FMI. Congressional Budget Office spune ușor altceva, mai precis că situația este mai rea (deși creierul uman cu greu poate percepe ce poate fi mai rău de atât). Citiți aici raportul, e cu poze.

Herb Stein, președintele Council of Economic Advisers în timpul președintelui Richard Nixon, a emis o propoziție care a făcut legendă: “Ceva ce nu mai poate funcționa, se va opri”. Corect. Schema Ponzi a unchiului Sam se va opri. Dar se va opri prea târziu. Și se va opri urât.

Atunci când va fi mai rău de cât în Grecia, adaugă Kotlikoff. Iar dacă punem la socoteală îndemnurile keynesienilor la creșterea cheltuielilor publice pentru a ieși din criză, putem să ne împușcăm.

Marea Britanie este și ea la fel de falimentară. O spune profesorul Kevin Dowd.

Deși datoria publică a țării se ridică doar la 70% din PIB, ceea ce este puțin dacă ne raportăm la standardele „moderne” (birocratic-bruxelleze) de evaluare, această sumă reprezintă doar vârful icebergului, pentru că datoria neoficială și necontabilizată ca atare este mult mai mare.

Adevărata datorie a guvernului este valoarea prezentă a tuturor angajamentelor pe care și le-a asumat, pe baza anticipării că ele vor fi achitate de contribuabili în viitor. Cele mai importante exemple sunt angajamentele legate de sistemul public de pensii și sistemul de sănătate. Aceste angajamente sunt uluitoare.

O estimare recentă a Institute of Economic Affairs arată că ele la 333% din PIB. O alta, conform lui Christian Hagist și colegilor săi de la Freiburg University, ridică cifra la 530% din PIB. Două calcule diferite efectuate de cercetători reputați zugrăvesc o imagine deprimantă.

Dacă ne raportăm la prima cifră, aceasta înseamnă că fiecare cetățean britanic va trebui să plătească de peste 3 ori venitul său anual doar pentru a acoperi datoria…

Dar chiar și aceste cifre sunt excesiv de optimiste, deoarece ele se referă la povara fiscală neacoperită care a fost deja angajată, în vreme ce realitatea este că această povară se situa pe un trend ascendent înainte de criză și crește și mai rapid în prezent.

Deci avem în medie, pe individ, o povară fiscală de 73000 de lire la o evaluare optimistă, respectiv 117000 de lire la o evaluare pesimistă – dar în ambele cazuri probabil mult mai mare și cu siguranță în creștere – care este distribuită neuniform în rîndul populației: tinerii plătesc mult mai mult iar bătrânii foarte puțin.

O estimare recentă sugera că cine se va naște în 2011 va moșteni, la naștere, o datorie de 200000 de lire.
Este pur și simplu de neconceput ca o datorie de o asemenea mărime să fie vreodată achitată.

Se pune atunci următoare problemă morală: dincolo de ce nivel datoria devine atât de mare încât copiii noștri se vor naște într-o nouă formă de sclavie, ajungând pe lume încătușați de datoria înaintașilor?
…
Sistemul nostru politic a creat o uriașă schemă Ponzi intre generații, pasând banii de la o generație la alta până când, inevitabil, întreg acest sistem putred se va prăbuși sub povara greutății acumulate.

În final, Kevin Dowd prezice ceea ce orice economist rezonabil poate să realizeze, anume că din această imposibilitate nu se poate ieși decât prin inflație sau prin repudierea datoriei. Noi, în România, simțim cel mai bine ce înseamnă aceasta. Pur și simplu realizezi că statul nu îți mai oferă nimic, că mare parte din întregul capital al națiunii (căi ferate, drumuri, poduri, clădiri, școli)se consumă încet-încet, fără nicio speranță ca va fi măcar înlocuit; că asistența medicală publică se volatilizează pe măsură compensarea medicamentelor dispare iar spitalele rămân fără provizii; că pensiile de stat sunt tăiate, iar dacă nu sunt tăiate se impozitează.

Despre toate aceste lucruri am mai vorbit și eu și alții. Ce nu subliniază suficient niciunul dintre profesorii citați este efectul economic depresiv al creșterilor de impozite – alea câte vor fi, căci e greu de crezut că se vor dubla. Toate calculele făcute de FMI, de Congressional Budget Office și alte instituții oficiale mizează pe faptul că economia va crește. (Tocmai am primit o informare și un buletin de vot de la American Economic Association și acolo mi se spune că membrii asociației vor fi mai bogați în viitor, drept pentru care trebuie să decidă modificarea cotizației). Dar nu va crește. Mai degrabă se prefigurează câteva „decenii pierdute” – modelul japonez. Oricum nu va crește ca în trecut, trendul istoric arată decelerarea creșterii economice. Cu cât impozitele vor fi mai mari cu atât se va munci mai puțin, cu atât se va produce mai puțin… cu atât zidul spre care ne îndreaptă locomotiva se apropie mai repede.

Lecția care trebuie înțeleasă este următoarea:
Avem nevoie de reformă rapid. Trebuie să oprim locomotiva politică până când nu intră cu toată societatea în zid. Am schițat câteva idei. Mă bucur să văd că prin unele proiecte politice se vorbește (doar se vorbește deocamdată) despre înlocuirea sistemului public de pensii cu cel privat. Dar sunt inițiative marginale, fără substanță și mai ales incomplete. Restul măsurilor propuse de decidenții politici sfidează inteligența economistului. Despre care tocmai v-am spus că este mai slab decât jurnalistul.

Fondul Proprietatea, reforma proprietății și redistribuția

Din ciclul „Zâmbiți vă rog… uite autostradaaaaa!” se cuvine să vorbim azi despre „…uite reforma proprietățiiii!” Un bun articol publicat recent în presă despre istoria și situația actuală a fondului Proprietatea m-a convins să pun pe hârtie câteva reflecții despre un subiect niciodată abordat pe acest blog.

Pentru mulți listarea la bursă a Fondului Proprietatea reprezintă un soi de epilog fericit al reformei proprietății. Această convingere este eronată. Să o luăm încetișor, mai de departe.

Regimul proprietății este cel care face distincția între socialism și capitalism.Reforma proprietății este reforma cheie care trebuie întreprinsă pentru a trece de la un sistem la altul.
Reforma proprietății presupune trecerea resurselor (a celor naturale și a bunurilor de capital) din proprietate publică în proprietate privată. Întrebarea cheie, deși oarecum tardivă astăzi, este cum să procedezi? Fără îndoială, retrocedarea este cea mai simplă metodă. Este totodată justă fără cusur. Dar ce te faci atunci când retrocedarea nu este posibilă, de pildă în cazurile în care proprietarului autentic (inițial) al unei păduri i s-a pierdut urma sau când avem de-a face cu bunuri de capital (fabrici, uzine) construite în timpul comunismului și care, evident, nu au un asemenea proprietar? În acest caz soluția este privatizarea prin trecerea respectivelor resurse în posesia celor care le utilizează. Cum ar veni, fabrica trebuie să treacă în mâinile muncitorilor, spitalul în mîinile doctorilor, școlile în mâinile profesorilor ș.a.m.d. Această soluție reprezintă o aproximare a metodei de apropriere originale (homesteading) și este singura cale compatibilă cu spiritul reformei (abandonarea proprietății de stat în favoare celei private). Pentru detalii teoretice citiți de exemplu Hans-Hermann Hoppe sau Murray Rothbard.

Să trecem acum de la teorie la fapte. În România reforma proprietății s-a îndepărtat treptat de scopul său. Sensul acestei reforme s-a diluat din ce în ce mai mult, pe măsură ce metodele de privatizare au involuat de la retrocedare… „pe vechile amplasamente” la retrocedare „pe noi amplasamente”, apoi la vestita cuponiadă, apoi la despăgubiri și, în fine, la despăgubiri prin constituirea fondului Proprietatea.

Un lucru trebuie spus aici din capul locului. Despăgubirile nu au nicio legătură cu reforma proprietății. Despăgubirile acordate foștilor proprietari sunt injuste. De ce trebuie să plătesc eu ceva cuiva căruia statul i-a confiscat casa sau fabrica? Nu eu sunt responsabil pentru această faptă. Nici nu se poate susține că există un contract sau un izvor de drept din care să decurgă în mod natural obligația mea de a plăti o sumă de bani unei persoane pe care nu o cunosc, chiar dacă aceasta a fost deposedată în trecut de un bun dobândit în mod legitim (altminteri prin extensie ar trebui să plătesc ceva oricui i se fură ceasul fără a se descoperi făptașul, urmașilor Elodiei și multor altora).

Într-un fel, despăgubrile sunt la fel de injste ca și sistemul public de pensii. În cadrul acestui sistem generația în vârstă de muncă este ținută să plătească pensiile celor bâtrâni pentru unicul motiv că aceștia au fost obligați să cotizeze la rândul lor înainte. Aceasta cu greu poate fi numită justiție (chiar și socială). Faptul că unii au servit ca sclavi pe plantație cu un deceniu sau cu 100 în urmă nu poate justifica intrarea în sclavie a altora pentru a… compensa cumva prejudiciul suferit de primii. De aceea sistemul de pensii pay-as-you-go este injust. Și dat fiind că este injust este și ineficient economic, deoarece subminează stimulentele sănătoase pentru acumularea de capital – dar asta e altă poveste.

Revenind la chestiune, acordarea de despăgubiri nu este nici o cale de privatizare nici o soluție justă de „reperare” a foștilor proprietari. Pe scurt, acordarea de despăgubiri nu are nimic de-a face cu reforma proprietății. Și atunci ce reprezintă?

Răspunsul – care nu ar trebui să mire pe nimeni, fiind singurul răspuns valabil dacă argumentația de mai sus a convins – este că despăgubirile reprezintă o formă de redistribuție. Precum ajutorul de șomaj, no offense.

Prin acordarea de despăgubiri statul introduce reforma proprietății în cutia Pandorei cheltuirii banului public. Totul devine discreție (opus principiului), coruptibil, pasibil (probabil) de a i se schimba sensul. Cine face evaluările, la cât se cifrează despăgubirile, cum se acordă acestea etc. etc. – iată n întrebări fără răspuns, în fața cărora nu putem decide mai bine decât prin aruncarea banului. Observați că deși aceste detalii sunt considerate de mulți drept mediul realist în care economistul trebuie să își ofere adevărata măsură a valorii, momentul în care „teoria ca teoria dar practica ne omoară!”, ele sunt departe de a reprezenta vreo provocare glorioasă. Nu există cale științifică prin hățișul acestor detalii, prin labirintul infinit al posibilității de a cheltui banul public.

Bun. Hai să zicem că se dau despăgubiri. Ce a făcut România? A luat-o pe calea cea mai scurtă de achitare a acestor despăgubiri (de pildă prin acordarea de titluri de stat)? Nici vorbă! A luat-o pe “lungitură”, că așa îi șade bine “reformei”. A inventat o agenție – Fondul Proprietatea – a acordat acțiuni vechilor proprietari dar nu a creat posibilitatea tranzacționării acestora în mod transparent (deci a despăgubit cu hârtii), i-a lăsat pe vechii proprietari să mustească în suc propriu pentru ca aceștia să-și vândă titlurile la preț mic unora suficient de abili pentru a sesiza oportunitatea colectării acestora, iar acum, când acționariatul Fondului arată cum arată (13% foști proprietari), să impună listarea la bursă. Cât despre restul, cum ar fi propunerea ca Fondul să răscumpere acțiuni în valoare de 500 de milioane (?!) – detalii, detalii firești în logica sistemului.

Concluzie: fondul Proprietatea reprezintă o agenție de redistribuție, nu are nicio legătură cu reforma proprietății. Și atenție! Redistribuție de la cine la cine? De la mine (voi) la grupurile de interese care sunt acum în acționariatul Fondului! Fără nicio treabă cu vechii proprietari!

Argumentația judecătorului Ion Predescu și logica (economică)

Astăzi, după decizia de neconstituționalitate a reducerii pensiilor, judecătorul CCR Ion Predescu a susținut următoarele:

Pensia este fenomen trecut, pentru munca trecuta, e altfel stabilita. Nu poti umbla tu pentru viitor la ea, cand e stabilita inainte. Daca haina are doua maneci, tu ii lasi numai una? Pentru viitor poti umbla, ca activ asta inseamna, dar la pensie este pentru cei 30 – 35 – 40 de ani de munca si corespunzator cotizatiilor de atunci.

Dumneata poti sa treci peste faptul ca omul, timp de 30 de ani, a platit luna de luna cota de asigurare? Poti sa zici ‘nu ai platit si daca ai platit nu ma intereseaza?’. Omul a platit timp de peste 30 de ani si a pus acolo. Ca tu i-ai administrat prost este treaba ta

Declarațiile domnului judecător arată tipul de gândire și considerațiile care au stat la baza deciziei CCR și îmi ridică mai multe semne de întrebare.

În primul rând, domnul Predescu nu pare să fie la curent cu economia, așa că o să-i fac un scurt rezumat:

Un individ lucrează pe parcursul vieții circa 40 de ani. Contizația la sistemul de pensii este de aproape o treime din venit. Aceasta înseamnă că după 40 de ani de muncă ar trebui să primim 12 ani salariu gratis – fără să pune la socoteală dobânda care ni s-ar cuveni și care ar depăși suma cu care am cotizat. Dacă ne raportăm la speranța medie de viață de 72 de ani și ținem cont de raportul dintre pensia medie și salariul mediu (1/2), vedem că românii recuperează un sfert din banii pe care i-au plătit. Chiar dacă ne raportăm la speranța medie de viață la 65 de ani, românii (care au ajuns la pensie) recuperează jumătate din bani. Așadar, sistemul public de pensii afectează grav dreptul de proprietate.

Deci, întrebarea retorică “Dacă haina are două mâneci tu îi lași numai una?” este de-a dreptul naivă. Domnul Predescu crede cumva că a împiedicat comiterea unei injustiții? E absolut hilar! Sistemul public de pensii este un Caritas prin care din ce în ce mai puțini indivizi plătesc din ce în ce mai mult pentru tot mai mulți pensionari (sau primii plătesc la fel dar ultimilor li se taie din pensie, ceea ce e același lucru). Este exclus ca toată lumea să recupereze ceea ce a plătit. Din principiu. Ca atare, actualul sistem de pensii ar trebui declarat neconstituțional și distrus, înlocuit cu un sistem privat de pensii – un sistem care nu presupune nimic altceva decât că fiecare român devine responsabil pentru cât și cum economisește; nu presupune moguli, nu presupune falimente, nu presupune depresii psihice; presupune doar responsabilitate – iar dacă mă întrebați pe mine, cea mai mare parte a banilor economisiți i-aș investi singur, în niciun caz nu i-aș lăsa la dispoziția băncilor sau a fondurilor de pensii asociate cu grupurile bancare.

În al doilea rând, argumentația judecătorului Predescu este ilogică. Vasăzică statul poate doar să crească punctul de pensie, dar nu poate să îl scadă niciodată? Păi nu are nicio treabă cu faptul că „pensia e un fenomen trecut”. Că doar nu vine guvernul cu decizia de a le cere pensionarilor să returneze o parte din banii primiți… în ultimii 5 ani, de exemplu! Deci nu intervine asupra trecutului, ci asupra viitorului: începând de azi se taie pensia cu 25%, ce nu este clar?

În al treilea rând, întrebarea “Și ce dacă ai plătit, nu mă interesează?” este la fel de naivă. Da, bineînțeles că statul poate face acest lucru, pentru că politica fiscală este discreționară. Fiscalitatea afectează valoarea prezentă a oricărui activ. Să presupunem că ani la rând economisesc pentru a-mi cumpăra o casă. După ce o achiziționez guvernul decide dublarea taxei pe proprietate. Aceasta diminuează valoarea casei (descurajează cererea de locuințe) și, implicit, afectează valoarea fondurilor pe care le-am economisit în trecut și le-am investit în cumpărarea locuinței. Ce ar însemna să aplicăm filozofia domnului Predescu? Ar însemna că creșterea fiscalității este neconstituțională! În acest caz afectează capitalul acumulat (în trecut). Exemplele pot continua. Creșterea fiscalității pe muncă afectează valoarea capitalului uman acumulat prin studii de specialitate și prin experiență. Ar trebui să o declarăm neconstituțională și pe aceasta. Și așa mai departe. Dacă mă întrebați, nu am absolut nimic împotriva unei asemenea soluții. Chiar o clamez! Așa mi se pare că judecătorii ar da dovadă de consecvență. Dar credeți oare că ei vor da un verdict asemănător în cazul creșterii fiscalității cu care ne vom confrunta mâine-poimâine? Mă îndoiesc.

Concluzia? Decizia Curții este tot atât de discreționară (politică) precum măsurile a căror constituționalitate a fost negată. Dacă vrem să fim consecvenți și juști, ar trebui să cerem desființarea sistemului public de pensii, de exemplu. Și ar trebui să ne bazăm pe argument solide, nu pe considerații sofiste.

Poate fi criza un pretext pentru restrângerea drepturilor individuale?

Astăzi am participat la dezbaterea organizată de Fundația Horia Rusu pe această temă, conferință integrată într-un proiect mai amplu prin care Fundația urmărește promovarea reformei constituționale. În acest sens, a adunat un grup de specialiști în drept – printre care prof.univ. dr. Daniel Barbu, prof. univ. dr. Gheorghe Piperea și prof. univ. dr. Simina Tănăsescu – ei fiind și principalii speakeri de azi.

Din fericire dezbaterea chiar a fost o dezbatere, în sensul că mulți invitați și-au putut exprima opinia. Din moment ce am avut posibilitatea să vorbesc, am vorbit tranșant. M-am referit pe rând la importanța dreptului de proprietate, la modul în care politica distruge proprietatea privată și la problema invocării articolului 53 din Constituție. Vă redau pe scurt cele spuse.

În primul rând, ce sunt drepturile?
Drepturile individului/omului (dreptul de exprimare, dreptul de asociere etc.) deriva în esentă din dreptul de proprietate. „Nu doar că nu există drepturi ale omului care nu sunt drepturi de proprietate, dar primele iși pierd claritatea și devin obscure și vulnerabile atunci când dreptul de proprietate nu este folosit ca fundament.” (Murray Rothbard)

În al doilea rând, afectează politica guvernului dreptul de proprietate? Absolut. Unele măsuri politice îl afectează nemijlocit (este cazul acordului de împrumut cu FMI), altele în mod indirect – reducerea pensiilor nu atacă dreptul de proprietate (al pensionarilor), dar sistemul public de pensii da!

1. Acordul cu FMI. Acordul încheiat de România cu FMI îndatorează fiecare român productiv (care lucrează în mediul privat) cu aproape 5000 de euro. Acesta este preţul plătit pentru salvarea unor bancheri de la faliment, preţ pe care autorităţile l-au plătit cu ochii închişi. Acordul cu FMI și bail-out-ul băncilor încalcă dreptul de proprietate privată. Câtă vreme eu am fost cumpătat, nu m-am îndatorat – sau chiar dacă m-am îndatorat dar îmi achit obligațiile de debitor conform contractului semnat cu banca – de ce trebuie să suport pagubele provenite din lipsa de cumpătare și incapacitatea managerială a altora?

2. Reforma pensiilor. Un individ lucrează pe parcursul vieții circa 40 de ani. Contizația la sistemul de pensii este de aproape o treime din venit. Aceasta înseamnă că după 40 de ani de muncă ar trebui să primim 12 ani salariu gratis – fără să pune la socoteală dobânda care ni s-ar cuveni și care ar depăși suma cu care am cotizat. Dacă ne raportăm la speranța medie de viață de 72 de ani și ținem cont de raportul dintre pensia medie și salariul mediu (1/2), vedem că românii recuperează un sfert din banii pe care i-au plătit. Chiar dacă ne raportăm la speranța medie de viață la 65 de ani, românii (care au ajuns la pensie) recuperează jumătate din bani. Așadar, sistemul public de pensii afectează grav dreptul de proprietate.

În al treilea rând, așa cum am explicat în acest articol, invocarea articolului 53 din Constituție se bazează pe eroarea de a considera criza drept un accident istoric – ceea ce nu este. Un mare număr de economiști au anticipat criza, atât în străinătate cât și în România, economiști în general din mediul privat dar și din instituții publice (precum FMI), chiar dacă cu jumătate de gură. Criza nu este un accident istoric, ci rezultatul unor politici nesustenabile și ale unor instituții care promovează iluzia (eroare) colectivă – nu în ultimul rând este vorba de sistemul de pensii amintit mai sus. Știința economică a depășit de mult timp stadiul în care considera crizele drept fenomene inevitabile și impredictibile. Chiar dacă în economie nu putem face predicții cantitative – nu putem spune că peste 6 luni ne va lovi o criză de 6% din PIB – știința ne previne asupra efectelor încercărilor de a ignora legile economiei.

De la această dezbatere am plecat cu o surpriză plăcută și cu una neplăcută.

Surpriza neplăcută este discursul domnului profesor Daniel Barbu, care este probabil un expert în drept constituțional și un bun filozof, dar nu are calitatea de economist; în ciuda evidenței, subiectul pe care l-a abordat cu predilecție a fost cota unică de impozitare, pe care a criticat-o și despre care a spus că (1) ar fi creația oligarhiei rusești, (2) își epuizează efectele în câțiva ani și (3) nemții ar fi calculat că pentru a păstra veniturile bugetare la nivelul actual în condițiile trecerii la cota unică ar trebui să fixeze o cotă de 40%! Mi-aș fi dorit tare mult să îi testez domnului Barbu gusturile ideologice propunându-i să aleagă (ca joc mental) între actuala cotă unică și impozitarea progresivă de la 0,67% la 4%. Dar dincolo de acest răutăcism, mi-as fi dorit să îl informez că tot ce susține este pură speculație.

Surpriza plăcută a fost intervenția domnului profesor Gheorghe Piperea (are blog; pentru a vă face o impresie, citiți acest articol), un avocat specializat în insolvență, așadar mai apropiat de economie.

În încheiere să mai amintesc că la discuție a participat și fostul președinte Emil Constantinescu, care s-a declarat uimit de faptul că noi ne plângem acum de criză când, de fapt, criză adevărată a fost în 1997: când inflația era 154%, când băncile erau falimentare (aici Piperea i-a replicat absolut justificat că și acum e la fel!), când rezerva valutară era de câteva sute de milioane de dolari. Trebuia să îi spună cineva că în anul de grație 2010 pagubele sunt mult mai mari și că rezerva de 30 de miliarde a BNR nu înseamnă nimic. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că nu există soluție. Doar că soluția nu este… “profitabilă politic”.

Reforma monetară în 2 luni, 2 săptămâni și 2 zile

De ce este necesară reforma monetară? Pentru că actualul cadru instituțional monetar-bancar poartă o responsabilitate uriașă pentru criza pe care o traversăm, ca și pentru crizele trecute, așa cum am arătat. Numeroși economiști, inclusiv laureați ai premiului Nobel, au insistat pe importanța reformei monetare, demonstrând slăbiciunile instituțiilor existente – fie că vorbim de moneda de hârtie emisă în regim de monopol de către stat, fie că ne referim la activitatea bancară cu rezerve fracționare. Anul trecut Edward Prescott a afirmat la București importanța interzicerii practicii rezervelor fracționare; Milton Friedman și Maurice Allais au susținut același lucru. Friedrich Hayek a scris despre utopia centralizării monetare europene (e și asta o formă de unificare/”integrare”, într-adevăr) și a arătat beneficiile concurenței monetare; Anghel Rugină a tot vorbit despre acest lucru dar nu l-a ascultat nimeni etc.


Din păcate, în iureșul dezbaterilor despre reforma statului am omis unul dintre cele mai importante elemente: separarea statului de domeniul monetar-bancar, pentru a îndepărta guvernul de la borcanul cu miere al emisiunii de bani. Această omisiune nu este întâmplătoare; cei mai mulți dintre analiștii economici sunt asociați grupurilor de interese din domeniu, fiind direct preocupați de reformarea economiei… atât timp cât reforma nu-i atinge și pe ei.

Anthony Evans (de la ESCP Europe) a recidivat și a propus următorul plan de reformă monetară, pe care vi-l redau puțin mai succint.

În 2 zile:
• Eliminarea programului de asigurare a depozitelor
• Încetarea refinanțării băncilor de la banca națională
• Restructurarea băncilor: suspendarea retragerii depozitelor, reevaluarea activelor (ștergerea celor neperformante), transformarea depozitelor în acțiuni (dacă situația o impune)

În 2 săptămâni:
• Înghețarea bazei monetare: stoparea emisiunii de monedă
• Privatizarea rezervei de aur a statului
• Introducerea concurenței monetare: băncile sunt libere să emită propriile bancnote, inclusiv cu acoperire în aur sau altă marfă; indivizii au libertatea de a alege ce monedă să folosească – posibilitatea folosirii aurului ca mijloc de schimb
• Reglementarea strictă a activității bancare cu reserve fracționare: indivizii pot opta între depozite cu 100% rezerve și conturi cu rezerve fracționare

În 2 luni:
• Banca națională încetează operațiunile pe piața deschisă (open-market) și nu mai finanțează guvernul
• Banca națională este privatizată

Pentru o discuție detaliată asupra propunerilor de reformă monetară menite asigure funcționarea armonioasă a economiei, fără ciclu economic, fără crize și fără inflație, vă recomand să citiți cartea lui Huerta de Soto, Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, în special capitolul 9.

Trei erori majore ale stângii și ale dreptei

Money Illusion a scris două articole foarte bune despre erorile principalelor două curente politice. Am selectat trei dintre aceste erori.

Eroarea dreptei

Politica monetară este eroarea fatală a dreptei. În 1929 SUA au avut… surplus bugetar, excedent commercial, inflație zero, șomaj redus, impozite reduse. Taxele vamale erau un pic prea mari, dar nimeni nu-i perfect. Și acest regim a fost distrus de aceiași oameni care l-au construit; conservatorii. Stânga a pus Marea Depresiune pe seama modelului economic, nu a deflației. Apoi au început să dezmembreze acest model economic, ceea ce a întârziat revigorarea economiei cu 6 ani.

Cred că politica monetară reprezintă într-adevăr călcâiul lui Ahile pentru susținătorii dreptei. Personalități remarcabile ca Milton Friedman sau James Buchanan sunt inconsecvenți prin faptul că susțin proprietatea privată și libera competiție în toate domeniile cu excepția celui monetar. Ideologii dreptei se pronunță împotriva monopolurilor dar până când vine vorba de producția de monedă. Ei eșuează în a înțelege că funcționarea sistemului bancar cu rezerve fracționare și abilitatea băncilor de a crea credit din nimic (de fapt, din depozite bancare care aparțin altora) este injustă și dăunătoare pentru economie. Ei perpetuează o eroare veche de secole, conform căreia tipărirea de bani este justificată și benefică atât timp cât prețurile nu cresc. Această eroare (exprimată prin rangul de doctrină universală la care a fost ridicată politica de țintire a inflației) se face vinovată în bună măsură pentru criza pe care o traversăm în prezent.

Erori ale stângii

Supoziția că reformele neoliberale sunt asociate cu guverne autoritare. Mulți oameni cred că China a adoptat reformele de piață liberă după dezastrul din 1989 de la Tiananmen. Este exact invers; reformatorii au fost discreditați de către protestatari (care au sprijinit reforma) și astfel guvernul chinez s-a întors la politici etatiste. În Argentina, generalii care au condus țara au adoptat politici etatiste, iar reformele de piață au fost asociate cu mișcarea de democratizare din anii 1990. În Chile, generalii care l-au detronat pe Allende s-au opus reformelor de piață și le-au adoptat (din disperare) în 1975, când politicile etatiste au dus țara în depresiune.

Atunci când vorbesc despre privatizarea sistemului de pensii în România multă lume mă acuză că aș visa la un regim autocratic. Nonsens. Dictaturile nu pot implementa niciodată principiile economice liberale, deoarece prin definiție îngrădesc dreptul de proprietate. Ele pot mima o liberalizare economică, pot adopta un surogat de model liberal – care, este adevărat, poate spori bunăstarea societății mai mult decât actualul model de economie mixtă din democrațiile europene – însă nu pot introduce niciodată o autentică ordine a proprietății private. Aceasta are șanse de reușită doar dacă populația înțelege rolul și importanța dreptului de proprietate (în toate aspectele sale: dreptul de exprimare, dreptul de asociere, dreptul la liberă inițiativă etc.), respectiv eșecul alocării resurselor prin stat. Și așa ajungem la a doua eroare a stângii.

Capitalismul se bazează pe egoism. De fapt, capitalismul nu poate funcționa fără altruism. Dacă oamenii nu au o mentalitate civică nu vom avem piețe libere. Asta fiindcă producătorilor individuali le este mult mai bine dacă sunt protejați de concurență. Oamenii de afaceri în general nu sprijină capitalismul în propria lor branșă. Pentru a avea un sistem de piață este nevoie de oameni care să lase deoparte interesele speciale și să susțină o guvernanță economică transparentă. După 1980, țările care s-au deplasat cel mai rapid către piață (Danemarca, Noua Zeelandă etc.) au fost țările care s-au remarcat în fruntea clasamentului atitudinii civice (și în partea de jos a clasamentului corupției).

Din acest motiv sunt pesimist în legătură cu viitorul economiei de piață. Câtă vreme oamenilor le lipsește educația economică – atât de bine deservită, de exemplu, de Ludwig von Mises în Human Action (carte pe care Murray Rothbard a numit-o “biblia economică a omului civilizat”), atât timp cât ei crad pradă iluziei că statul poate face și altceva decât să redistribuie avuția creată deja, cu efecte nocive asupra acumulării viitoare de capital, atât timp cât ei cred că dobândirea de resurse prin exercitarea violenței sau prin păcălirea semenilor este o metodă eficientă de înavuțire, capitalismul nu are șanse. Reforma proprietății asupra armelor, în domeniul educației sau al adopției copiiilor nu are nicio șansă într-o societate lipsită de valori morale. Deși există studii care arată că societatea capitalistă cultivă ea însăși aceste valori morale (în vreme ce socialismul le distruge), dezvoltarea unei asemenea societăți necesită in the first place un nivel critic de altruism (ceea ce unii numesc, oarecum greșit, „capital social”).

Obsesia “urgenței” și calea de ieșire din criză

Politicienii și analiștii economici tot repetă obsesiv că statul trebuie să facă rost de bani „acum” și că, fie tăierea de salarii cât de rea, tot mai strângi un ban așa. Că fără acordul cu FMI nu vor mai fi bani de nicio culoare pentru pensii. În paranteză fie spus, observați cum această poziție ridiculizează așa-zisa importanță a rezervelor valutare ale BNR – rezerve absolut derizorii, desigur, deoarece falimentul finanțelor publice ar duce la prăbușirea instantanee a băncilor (amintesc doar că 20% din creditul intern este credit guvernamental). Ce mai încoace și încolo, o fi bună și ideologia sau măcar teoria la ceva, dar acum practica ne omoară și guvernul trebuie să facă rost de bani. Nu e nicio altă cale.

Obsesia asta cu „acum” și banii pe care guvernul nu i-ar avea în absența acordului cu FMI e greșită, o formă insidioasă de manipulare potrivit căreia am avea nevoie de statul actual mai cu seamă „acum”, în vremuri de criză. I strongly disagree, ca să zic așa. Cred că guvernul poate face rost de bani și fără acordul cu FMI și fără anticipata creștere a fiscalității.

E adevărat, fără finanțare externă și cu instituțiile actuale ne prăbușim. Dar – și aici e un mare „dar” – acordul cu FMI nu reprezintă singura modalitate de a obține acești bani. Implementarea unei reforme comprehensive, care să urmărească liberalizarea economiei prin scăderea drastică a impozitelor concomitent cu privatizarea resurselor și serviciilor publice, astfel încât pe termen scurt statul să ajungă măcar la 20% din PIB, ar câștiga categoric încrederea pieței financiare internaționale. Este important să înțelegem de ce în prezent nimeni nu ne dă bani. Pentru că statul român, în forma actuală, nu are de unde să-i dea înapoi. E limpede ca bună ziua. Și adevărul este că nici cu acordul FMI în brațe nu are de unde să-i dea înapoi, tot ceea ce oferă FMI fiind garanția unui eventual bail-out pentru creditorii străini. Punct și de la capăt.

Credibilitatea în fața creditorilor externi poate fi câștigată și altfel. Dacă mâine societatea românească ar ajunge la concluzia că:
• Sistemul public de pensii trebuie desființat, măcar pentru cei tineri – adică CAS-ul trebuie eliminat. Românii să economisească pentru pensie atât cât vor și să dispună de economisirile lor cum vor (fie să le încredințeze unui fond de administrare, fie să le investească singuri). Pentru plata actualilor pensionari și a celor care urmează să ajungă la vârsta de pensionare sunt suficiente încasările din TVA.
• Educația de stat trebuie eliminată. Faptul că un student la stat costă de 10 ori mai mult decât unul la privat este suficient pentru a mătura fanteziile cristianpârvulesciene despre rolul statului; la o adică, statul ar putea asigura învățământ gratuit pentru același număr de studenți ca și astăzi, furnizând fiecăruia în mod nemijlocit o subvenție de 10 ori mai mică decât bugetul actual al învățământului superior.
• Finanțarea infrastructurii ar trebui să treacă în mâini private. În ultimii 5 ani statul a cheltuit 10% din PIB pentru construcția de drumuri (le-ați văzut?), adică exact deficitul bugetar din acest an. Cu acești bani se construiau 4 Burj Dubai sau Palm Jumeirah + Burj Dubai (le-ați văzut?). Ca fapt divers, știați că volumul de excavații pentru autostrada Brașov – Cluj – Borș este de circa 90 de milioane metri cubi, adică exact cât nisip a fost turnat în ocean pentru Palm Jumeirah? Și că ar fi necesare 7 milioane tone de asfalt, adică exact câtă rocă s-a turnat la Palm Jumeirah?
• Spitalele și serviciile de sănătate ar trebui privatizate. Oamenii își pot face propria asigurare de sănătate. În prezent, cine câștigă 800 de lei plătește la stat drept contribuție la fondul de sănătate circa 100 de lei, adică o optime din salariul net. Așa-i ajută statul asistențial pe săraci. Cu acești bani își poate cumpăra oricând abonament individual (mai scump decât cel oferit în grup) la o clinică privată. În ceea ce-i privește pe românii cu venituri mai mari, 10% din salariu este pur și simplu o sumă uriașă.De fapt și la urma-urmei s-ar putea argumenta că asistența medicală s-a „privatizat” deja – doar aproape nimic nu mai este gratis în spitalele publice.
• Poliția poate fi disponibilizată în bună măsură, locul ei urmând a fi luat de companiile private de securitate. Poliția și Jandarmeria consumă anual peste 6 miliarde de lei, adică 1,5 miliarde de euro. Această cifră reprezintă de 70 de ori cifra de afaceri a BGS, care are 3000 de angajați. Faceți un calcul simplu și vedeți câți agenți de securitate ne-am putea permite cu acești bani (țineți cont și de faptul că BGS are profit și că o parte din clienții companiei sunt instituții publice, cu dare de mână)
• Când pui toate lucrurile cap la cap îți dai seama că impozitul pe profit și impozitul pe venit (6% din PIB) pot fi anulate fără probleme. Jeffrey Miron de la Harvard a cerut anularea impozitării companiilor în SUA ca măsură anticriză, însă incultura economică a făcut ca în România subiectul să rămână tabu. Dar aritmetica arată că statul nu are nevoie de toate aceste impozite (CAS, impozit pe profit și pe venit) pentru a-și îndeplini funcția unui stat minimal. Încă i-ar rămâne foarte mulți bani, cu care ar putea face tot ce v-am spus aici.

De unde plecasem? De la nevoia câștigării încrederii creditorilor externi. Nu credeți că un guvern care ar întreprinde aceste reforme, împreună cu implementarea unor reguli de conduită descrise aici, ar putea împrumuta oricât ar mai avea nevoie pentru acoperirea unui deficit temporar?

O criză a statului, o singură soluție

Criza pe care o traversăm este o criză a statului. Dacă nu ar fi așa, atunci nu ar afecta aproape toate statele. Iar dacă pentru economiile emergente există mereu scuza că guvernele acestora sunt prea inepte, atunci ce se poate spune despre guvernele economiilor dezvoltate, care au acumulat datorii mult mai mari decât au făcut-o primele? După ce proverbiala perioadă de 20 de ani s-a scurs, se cuvine să observăm că nu există neapărat stupid people ci, mai degrabă stupid institutions. Iar soluția este demolarea lor.

Reforma este inevitabilă. Nu în sens istoric, ci în sens logic. An după an guvernele lumii, indiferent cine a fost la cârmă, au făcut ce au știut mai bine: au redistribuit avuția societății de la cei dedicați producției și acumulării de capital către cei asistați, privilegiați, subvenționați – numiți-i cum vreți. Au făcut așa în numele binelui comun. Ei bine, spune-i asta omului căruia îi ceri impozite. Spune-i că e spre fericirea lui să plătească impozit pe venit, pe profit, CAS, TVA ș.a.

Abraham Lincoln afirma: Nu poți să-i prostești pe toți oamenii tot timpul. Încet-încet, vraja cu impozitele ridicate pentru a finanța idealizatele servicii publice s-a risipit și statele au recurs la o metodă mai eficientă de păcăleală: expansiunea creditului și cheltuielile pe datorie. Tipărirea de bani este cel mai bun mijloc de redistribuție inventat vreodată – nu întâmplător statul și-a arogat monopolul asupra lui. Este o veritabilă armă de prostire în masă sau, dacă preferați, un mod de a induce în rândurile populației impresia că poți trăi bine-mersi și cu banii în buzunar și cu burta ghiftuită. Ceea ce este absurd, deoarece ghiftuirea burții (consumul) presupune producție, adică sacrificiu, suportarea unui cost de oportunitate.
Întregul sistem funcționează după principiul unei scheme Ponzi sau Caritas. O masă de indivizi – științific numită “bază de impozitare” – plătește pentru beneficiile unora, trăind cu speranța/impresia că are la rândul său ceva de câștigat. Pe măsură ce timpul trece și resursele se pierd (căci, din păcate, statul nu a inventat încă o mașină de multiplicat resurse – case, brânză, tractoare – ci doar de multiplicat bani), schema trebuie lărgită, altfel jocul se oprește. De aici “nevoia extinderii bazei de impozitare”, a confiscării suplimentare de avuție. Care se face, așa cum am zis, prin impozitare transparentă sau prin inflație. Vă vine să credeți că acest demers – creșterea numărului impozitaților – este sprijinit astăzi prin invocarea solidarității între oameni?! Solidaritate… să strângem rândurile… pentru ce? – ca nu cumva să scape vreunul fără să cadă în prăpastie?

Robert Mundell, un laureat al Premiului Nobel, a spus că în secolul al XX-lea statele au făcut mai multă inflație decât în toate celelalte secole la un loc. La început de secol XXI “se strânge lațul”, în sensul că iluzia nu mai poate fi menținută. Mergând în continuare pe drumul pe care pășim de decenii, datoriile publice în întreaga lume dezvoltată vor deveni insuportabile. În 30 de ani doar plata dobânzilor la datoria acumulată va atinge 20% din PIB, adică jumătate din bugetele actuale – calcul făcut de o binecunoscută instituție publică și reprezentând „scenariul optimist”. Aceasta înseamnă că nu va mai fi nimic pentru copiii și nepoții noștri, nimic din ceea ce numim azi servicii publice: educație, asistență medicală, siguranță publică; și nu vor fi nici pensii pentru noi. Aceasta este matematică, fie că vă place sau nu 2 + 2 fac 4; 20% din PIB înseamnă cât v-am spus. Părerea mea este că lucrurile se vor înrăutăți mai repede, din mai multe motive pe care economiștii le cunosc – în principal din cauză că datoria publică și cheltuielile bugetare reduc stimulentele pentru muncă și acumulare de capital.

Cel mai bun lucru pe care îl putem face – și singurul bun, de altfel – este să înțelegem situația și să renunțăm la Caritas. Să desființăm sistemul public de pensii, de exemplu. Să înțelegem că prin stat nu vom crește bunăstarea, pentru că statul nu este altceva decât un mecanism de redistribuție, nu de creare a avuției; statul nu poate face nimic fără banii noștri – adică nu poate face nimic (net). Știu, viața este grea, e mai ușor să tai frunză la câini sau să fi lipsit de responsabilitatea acumulării unui venit pentru bătrânețe așteptând să pice para mălăiață de la guvern. Dar este o iluzie, cu atât mai tragică cu cât a fost întreținută intenționat. Nu va trebui să așteptăm 30 de ani, deja pensiile sunt în pericol să scadă cu 15%. Sezonul la pere mălăiețe s-a închis – mai corect spus, nici nu s-a deschis vreodată, doar că am trăit cu impresia că ar exista.

Dacă ezităm să ne mișcăm rapid, dacă credem în virtuțile planurilor guvernelor actuale (fie că se cheamă Boc sau Obama), nu ne așteaptă nimic bun. Cel mai faimos specialist al teoriei monetare ne avertizează asupra hiperinflației. Sau putem să înghețăm prețurile printr-o semnătură cu pixul și să plecăm acasă. În sărăcie, ca în comunism.

Două reguli în politica fiscală

În tentativa de a limita puterea discreționară a statului de interveni în economie (vezi celebra dezbatere reguli versus discreție), economiștii au acordat atenție îndeobște regulilor în politica monetară, evitând domeniul bugetar. Dacă în domeniul monetar s-au propus o grămadă de reguli (regula țintirii inflației, a nivelului prețurilor, a cursului de schimb, a ratei dobânzii, a masei monetare – fiecare cu variante), în ceea ce privește îngrădirea autonomiei fiscale lucrurile stau mult mai prost. Unicele și totodată celebrele reguli bugetare derivă din criteriile prevăzute pentru aderarea la moneda unică europeană:
• Deficit bugetar de maxim 3% din PIB
• Datorie publică de maxim 60% din PIB

Inspirat de cazul Georgiei, statul care a întreprins una din cele mai liberale reforme economice din ultima vreme și în care se încearcă încorporarea acestor reguli în Constituție, plus prevederea ca cheltuielile publice să nu depășească 30% din PIB, am mers mai departe (cu cât mai departe cu atât mai bine!) și am propus instituirea a două restricții asupra politicii fiscale:
• obligarea guvernului de a nu derula deficit bugetar timp de doi ani consecutiv
• menţinerea unei datorii publice sub 5% din PIB

Între timp mi-am dat seama că putem ținti mai sus, deoarece există un stat care a instituit o regulă de politică fiscală care, în acest moment mi se pare cea mai constrângătoare din lume. Este vorba de Chile, unde începând din anul 2000 guvernul s-a angajat să respecte următorul principiu: asigurarea unui excedent bugetar structural de 1% din PIB. Cifra în sine este mai puțin importantă (în acest caz, ea derivă din – și practic, urmărește să compenseze – pierderea de circa 1% din PIB pe care banca centrală din Chile o suportă anual ca urmare a salvării sistemului bancar în trecut). Ideea este că într-o țară guvernul și-a propus să urmărească echilibrul bugetar, fie și pe parcursul ciclului economic. De remarcat că această regulă nu este exprimată în vreo lege, ci ea funcționeaza ca un fel de gentlemen’s agreement – e drept, într-o țară unde guvernul nu e compus din fitecine.

Nu sunt neapărat în favoarea implementării acestei reguli în România. Deficitul structural este un construct matematic prea puțin relevant pentru realitatea economică. Calcularea valorii lui presupune că știm dinainte cum se va produce ciclul economic și cum va influența el execuția bugetară. Aici fiecare poate specula cum dorește, cu cât o face cu mai multe ecuații cu atât e mai trendy.

De aceea, cred că regula care ar trebui implementată este țintirea echilibrului bugetar nominal cu o marjă de plus/minus 1% (asemănătoare cu practica țintirii inflației). Această regulă ar trebui completată cu o alta, care să împiedice eventualele derapaje cauzate de jocul cu marja de eroare: limitarea datoriei publice la 1% din PIB (în următorii 5 ani, să zicem). Desigur, chiar și așa posibilitatea creșterii cheltuielilor publice nu este exclusă (dată fiind creșterea PIB), însă la ora asta mi-e greu să îmi imaginez ceva mai bun. Poate are cineva vreo sugestie.

Reforma lui Pinochet și reforma lui Băsescu

Aud mulți „experți” care aseamănă programul de măsuri din România cu reforma lui Pinochet din Chile în anii 1970.
De exemplu, Cristian Pârvulescu: “Romania este al doilea Chile. Daca analizam reformele lui Basescu si filosofia acestora realizam cat de periculos de asemanatoare sunt acestea cu cele orhestrate de dictatorul Augusto Pinochet in momentul in care a luat puterea in Chile.”

În opinia mea, între reforma întreprinsă în Chile și programul convenit de România cu FMI e o diferență mare, mult prea mare pentru a justifica această comparație. Hai să vedem.

Înainte de toate, să amintim un lucru trecut cu vederea de toată lumea. Programul economic al lui Pinochet a fost inspirat de Chicago Boys, adică de un grup de economiști asociați cu Școala Monetaristă al cărei epicentru era la University of Chicago, în frunte cu Milton Friedman – laureat al premiului Nobel. Programul din România este inspirat de… nobody, nefiind de fapt un program (o strategie, o reformă) ci o decizie pur contabilă, prin care se urmărește aducerea cât de cât în balanță a cheltuielilor și veniturilor statului, fără niciun fel de viziune pe termen mediu sau lung. Impresia mea este că prin această reformă se urmărește consolidarea statului, nu slăbirea lui, așa cum zice Pârvulescu. Am spus-o și o repet: pentru a schița o reformă veritabilă nu e nevoie să plătești o căruță de bani pe experți sau să ai IQ-ul lui Einstein; e suficient să citești economie sau măcar să te duci să asculți ce are de spus un Nobel atunci când vine în România (Edward Prescott a conferențiat anul trecut într-o cvasianonimitate)

Deci, reforma din Chile a fost sprijinită de economiști celebri (buni sau răi, nu discutăm), în vreme ce în România… nu a auzit nimeni de nimeni.

În al doilea rând și fundamental, reforma lui Pinochet a vizat un amplu proces de liberalizare a economiei (de sub catastrofa socialistă a lui Allende). În România nu putem vorbi de liberalizare, de fapt, dacă îmi dă cineva un singur element de liberalizare în măsurile anunțate îi dau o ciocolată.

La ei, liberalizare, la noi manelizare birocratică… altă rimă n-am găsit.

Printre elementele definitorii ale reformei din Chile se numără reforma fiscală. “Reforma fiscală a inclus eliminarea impozitelor pe avere și pe câștigurile de capital și reducerea impozitarii profiturilor… scopul a fost reducerea poverii fiscale” (sursa). Programul Președintelui Băsescu este exact invers: “Iar dacă vorbim de modernizarea statului trebuie să avem curajul să fiscalizăm tot ce avem în economie . Mi se pare că orice venit trebuie impozitat în România, fie că trebuie să impozităm un leu.”

La ei, reducerea poverii fiscale, la noi creșterea birurilor.

Ce să mai spunem despre reforma pensiilor? În Chile sistemul pensiilor de stat a fost destrămat și înlocuit cu un sistem de pensii private cu contribuție obligatorie minimă de 10% (cotizatii sociale nu există). Reforma pensiilor din Chile a ajuns în manualele de economie. În România manualele sunt sfidate, pentru că autoritățile încearcă su susțină sistemul pensiilor de stat pay-as-you-go prin sabotarea continuă a fondurilor private și a celor administrate privat (pilonul 3 si 2) – s-au limitat iarăși contribuțiile la Pilonul 2, ca și anul trecut, ca să intre mai mulți bani la buget. Despre reforma pensiilor din Chile care a fost înfăptuită cu decenii în urmă dar continuă să fie la ani lumină depărtare de ce se întâmplă în România, citiți acest scurt expozeu al lui Jose Pinera, unul dintre artizanii implementării ei.

Noi continuăm să susținem Caritas-ul socialist al pensiilor.

Vreți și o asemănare între reformele întreprinse la ei și la noi? Vă propun fixarea cursului de schimb. Deși Milton Friedman a insistat ca Banca centrală să lase cursul peso-ului să floteze liber (Friedman este de altfel faimos pentru poziția sa pro-flexible exchane rate), guvernul chilian i-a ignorat sfatul și a țint(u)it cursul de schimb, cică pentru a o pri inflația. Mugur Isărescu a făcut același lucru, iar BNR s-a comportat ca un consiliu monetar. Această politică a permis, atât în Chile cât și în România, importarea expansiunii creditului din țările dezvoltate și declanșarea unui boom care s-a terminat cu o recesiune cruntă. În anii 1982-1983 PIB în Chile a scăzut cu 19%; deocamdată România a acumulat o scădere de peste 10%.

Acolo unde a continuat cu planificarea centrală, adică în domeniul monetar, Chile a dat în gropi, ca și România.

România nu este încă într-o situație atât de disperată pe cât era Chile la sfârșitul epocii lui Allende. Deși statul avea atunci cheltuieli publice de 40% din PIB, ca și România în prezent, deficul bugetar era de 25% din PIB, acoperit prin emisiune monetară – rata inflației era 600%! Chiar dacă România e paria continentului și conitnuăm să ne dăm cu capul de gard an de an asemenea unui debil mintal, încă nu suntem în pragul dezintegrării economice și sociale. Trebuie să ajungem acolo?

P.S. A nu se înțelege că ridic în slăvi reforma lui Pinochet. În opinia mea ea a continuat multe practici profund incompatibile cu libertatea (economică) individuală. Încerc doar să înlătur confuzia creată de incultura istorico-economică a unora.

Duce reducerea cheltuielilor publice la recesiune? Lecţia oferită de sfârşitul WW II

Toată lumea este preocupată de disponibilizarea bugetarilor, disponibilizare ca va rămâne mai mult la stadiul de discuţie, cred, pentru motive pe care nu le enumăr acum. Altceva vreau să discut azi. Anume convingerea unora că disponibilizarea a 100 000 de oameni va duce la creşterea şomajului, la reducerea cererii agregate şi la agravarea recesiunii (în consecinţă, chiar a situaţiei bugetare). Aceasta este poziţia tipic keynesiană.

S-ar putea să mai continue recesiunea în România, nu neg. La modul cum abordează guvernul problema restrângerii cheltuielilor publice (anapoda, aşa cum am explicat mai devreme) nu m-ar mira. Un lucru trebuie să fie însă clar: reducerea cheltuielilor publice nu duce în sine la recesiune, nu bagă economia în criză. Dacă România va rămâne în criză va fi în ciuda, nu din cauza reducerii cheltuielilor publice.

Astăzi nu vreau să ofer o explicaţie teoretică. Întâmplător, am recitit un articol extraordinar scris de doi buni istorici şi economişti, despre evoluţia economiei americane după încheierea celui de-al doilea război mondial. Merită rezumat – cuvintele autorilor italicizate:

Până la sfârşitul lui 1946 procesul de reconversie se terminase. Aproape 7 milioane de persoane au părăsit forţele armate, iar cheltuielile guvernamentale au scăzut cu 90%… Bugetul federal a trecut de la un deficit de 20% din PNB la un surplus (de 5%). Politica monetară a devenit mai restrictivă (ritmul de creştere al masei monetare s-a redus la jumătate faţă de cel înregistrat în perioada războiului)

Dacă ţara a trecut de la o politică fiscală expansionistă radicală la una contracţionistă în mai puţin de un an şi dacă a încetinit substanţial expansiunea monetară, a cunoscut ea oare ceea ce paradigma keynesiană sugera că se va întâmpla şi ceea ce practic toţi economiştii au prezis? Nu. Rata şomajului a ajuns la 4%… peste cea de 2% înregistrată în 1945… dar sub media anilor prosperi 1920 sau chiar 1950.

Penibilul absolut al explicaţiilor keynesiene a fost atins atunci când keynesienii şi-au schimbat discursul, văzând că recesiunea mult aşteptată nu mai vine.
Business Week prezisese că rata şomajului va atinge 14%, iar la sfârşitul lui 1945 economiştii încă se aşteptau să atingă 10% în primăvara lui 1946.
La un an de la sfârşitul războiului s-a văzut clar că predicţiile pesimiste au fost infirmate total. În consecinţă, economiştii s-au grăbit să vină cu o nouă interpretare a evenimentelor care să fie consistentă cu teologia keynesiană. Prosperitatea de după război a fost atribuită creşterii cererii (cui altcuiva?!)… Robert Gordon, unul dintre cei mai importanţi specialişti în problema ciclurilor economice a scris:
„Chiar şi cu declinul cheltuielilor guvernamentale, cererea agregată a rămas suficientă pentru a menţine angajarea deplină a forţei de muncă”.
Iar Alvin Hansen (mare caracter keynesian, care în 1943 scria că după ce războiul se va încheia guvernul nu poate să lase, aşa, economia de capul ei; nu poate să disponibilizeze armata, să oprească brusc fabricile de muniţie şi construcţia de nave) a spus:
„Naţiunea a ieşit din război plină de active monetare şi de economii, dar disperată după bunuri de folosinţă îndelungată, locuinţe şi echipament industrial. Aceasta a constituit fundaţia pentru vasta prosperitate de după război.”

Deci, cum o dai cum o învârţi, tot cererea agregată e responsabilă! Dar să revenim. Exemplul istoric discutat arată cum o contracţie bugetară fabuloasă, de 25% din PIB într-un an de zile, nu a dus la contracţie similară a economiei. Ceea ce keynesienii nu puteau să creadă – la fel cum în anii 1970 nu au putut să creadă stagflaţia, dar asta e, life is a beach sometimes).

Recesiunea nu e cauzată de reducerea sectorului public, ci de mărimea şi influenţa nefastă a acestuia! Problema în România este că nu vom avea reducerea sectorului public, dereglementare, liberalizare, aşa cum s-a întâmplat în 1945 în SUA (după cum explicam în articolul precedent, să nu confundăm reducerea statului cu disponibilizarea bugetarilor). Ce vom avea în România, dacă intenţiile guvernamentale mult-trâmbiţate vor fi puse în practică, va fi păstrarea poverii statului şi creşterea şomajului.

Câţi bugetari ar trebui concediaţi?

Greşită întrebare. Şi totuşi în ultima vreme mai multe persoane avizate s-au pronunţat pentru disponibilizarea unui oarecare număr de bugetari. Lucian Croitoru a spus 100 000. Andreea Vass explică pe larg de ce ar trebui să fie (maxim) 75 000. Dinu Patriciu spune că ar trebui să renunţăm la 4 din 5 funcţionari, adică la 600 000 de persoane, pe care să le înlocuim cu computere. Traian Băsescu a spus 300 000. Cine are dreptate?

Pe scurt, nimeni. Statul nu poate să afle cât personal să concedieze. De ce? Pentru că nu este un întreprinzător privat, aţi uitat? Doar întreprinzătorii privaţi pot calcula economic, pot compara veniturile cu cheltuielile şi profitabilitatea diverselor activităţi. Statul nu poate calcula pentru că serviciile publice nu au valoare de piaţă, iar cheltuielile sunt oricum finanţate prin impozitare. Nu avem de unde şti dacă cumpărarea de Loganuri noi pentru Poliţie este o investiţie eficientă, pentru că nu putem compara cheltuielile cu veniturile (?). Nu avem de unde şti dacă învăţământul are nevoie de 20 000 sau de 200 000 de profesori, pentru că educaţia nu este un serviciu asupra căruia consumatorii să se exprime în mod liber, astfel încât să îi apreciem valoarea. Nu avem de unde şti dacă la ANAF-ul de sector trebuie să funcţioneze 10 persoane şi un calculator sau 5 persoane şi 3 calculatoare – aşa cum un fabricant de automobile ştie în ce proporţie să combine aluminiul şi oţelul în fabricarea maşinii. Statul nu ştie nimic – asta este problema insurmontabilă a alocării publice a resurselor, anume că în fond această alocare se face pe criterii… politice, adică după principiul „Dacă eşti de la partidul meu îţi dau fonduri, dacă nu, nu” sau “Să mai luăm nişte bani de la profesori fiindcă avem prea mulţi filozofi”.

Şi atunci cum rezolvăm problema? Statul este în mare pană de bani, este cert că trebuie să îşi reducă activitatea.

De fapt, drama este că prin concedierea bugetarilor nu rezolvăm nimic. Concedierea birocraţilor ar trebui să însemne debirocratizare, dar tocmai asta nu înseamnă. Nu am auzit pe nimeni care să vorbească de eliminarea structurilor guvernamentale complet inutile (cu excepţia lui Dinu Patriciu, care confirmă regula), de desfiinţarea ministerelor, de abrogarea legislaţiei împovărătoare pentru mediul de afaceri: piaţa muncii este un exemplu; de ce trebuie să aştepţi 240 de zile pentru a obţine o autorizaţie de construcţie? De ce e nevoie de 3 ani şi jumătate pentru a lichida o firmă? De ce Ministerul Sănătăţii percepe peste 30 de taxe pentru tot atâtea avize?)

Nimic din ceea ce a făcut ca birocraţia românească să fie celebră în lume nu se va schimba. Debirocratizarea trebuie să însemne liberalizare economică. Dar autorităţile nu urmăresc aşa ceva. Ele planifică reducerea birocraţiei dar fără reducerea poverii statului! În aceste condiţii, să nu ne mire dacă creşterea şomajului va fi absorbită lent de o economie care lâncezeşte. Să nu ne mire dacă vom avea greve peste greve şi manifestaţii de amploare. Acesta este efectul normal al unei măsuri fără noimă, a trimiterii în şomaj a unor oameni care nu mai înţeleg nimic (în afară de faptul că FMI-ul e de vină, bineînţeles!).

Măsurile preconizate a fi luate aduc un enorm deserviciu liberalismului economic. De fapt, nu au nimic de-a face cu această filozofie. Concedierea bugetarilor este o măsură tot atât de birocratică precum a fost angajarea lor.