Manifestul libertarian

A apărut și în România un manifest libertarian. Mi-ar fi plăcut să se intituleze “liberal”, din respect pentru o tradiție culturală venerabilă, însă probabil inițiatorii lui s-au gândit să evite posibilele confuzii generate de… degenerarea liberalismului contemporan. Așa că preia expresia folosită în SUA: libertarianism. Este destul de amplu, îl puteți citi integral aici.
Manifestul are două părți. Prima parte prezintă destul de succint motivele principale pentru minimizarea statului și extinderea sferei libertății individuale. De asemenea, abordează din punct de vedere ideologic principalele probleme ale României actuale. Din această parte cel mai mult îmi plac citatele din Ludwig von Mises – le reproduc în context:

este clar pentru toată lumea că România are o democraţie originală. Mai puţin clar este motivul pentru care aşa stau lucrurile. “Democraţia nu poate funcţiona dacă o mare parte a votanţilor se află pe ştatul de plată al guvernului. Dacă membrii Parlamentului nu se consideră reprezentanţi ai contribuabililor, ci exponenţi ai celor care primesc salarii, subvenţii, cadouri şi alte beneficii. Atunci s-a terminat cu democraţia” (Ludwig von Mises)

“Economia de piaţă nu are nevoie de apologii sau de propagandişti. Realizările sale vorbesc de la sine. Civilizaţia modernă este produsul filozofiei laissez-faire” (Ludwig von Mises)…
În schimb, creaţiile statului trebuie trâmbiţate, inaugurate cu fast şi tăiat de panglici, menţionate obsesiv – pentru a ascunde găurile negre în care s-au dus banii cetăţenilor şi pentru a satisface ambiţia trufaşă a vreunui politician.

În realitate, statul nu creează nimic. Socialiștii din toate partidele ne vând minciuna că fără stat nu există decât haos și anarhie. Adevărul este că, cu cât statul este mai mic cu atât societatea își poate dezvolta propria ordine a proprietății private și libertății personale. Socialiștii ne întrețin de asemenea iluzia că guvernul este Mâna Providenţială, care poate să crească bunăstarea tuturor. Dar nu este nicidecum vorba de magie. Pentru ca Guvernul să poată da un leu, trebuie mai întâi să îl ia prin impozitare tot de la noi. Pentru a crea un loc de muncă, distruge vrând-nevrând un altul. Pentru a stimula consumul dintr-un bun, va reduce consumul din altele.

Capitalismul şi libertatea economică cultivă virtuţi precum responsabilitatea, decenţa, cumpătarea, modestia, gândirea pe termen lung. Etatismul dezvoltă vicii precum laşitatea, risipa, vanitatea și servilismul. Piaţa liberă stimulează buna înţelegere între toţi: patronul magazinului din colţ mulţumeşte clienţilor care îi trec pragul. Dar intervenţiile guvernului încurajează discordia; când viaţa socială este politizată, strategia potrivită este: “Mulţumeşte-i primarului, mulţumeşte-i partidului, mulţumeşte-i ministrului sau preşedintelui, fii amabil cu guvernanţii şi dă-te bine cu puterea, că poate vei primi şi tu o pleaşcă”. Nu ne putem aştepta la mărinimie din partea guvernului. Mărinimos nu poate fi decât cel care este proprietar, stăpân pe roadele eforturilor sale, conştient de valoarea muncii depuse. În schimb, ministrul nu poate fi decât meschin, pentru că nu este în măsură să decidă decât temporar asupra unor resurse pe care le-a obţinut din condeiul rectificării bugetare.

În România, corupţia este endemică. Corupţia nu ţine în principal de moştenirea culturală sau de mentalităţi – altminteri nu am putea explica de ce milioane de români renunţă la practicile asociate corupţiei imediat ce trec graniţa. Corupţia ţine de mediul instituţional românesc, mai precis de sufocarea vieţii sociale prin reglementarea a tot ce mişcă. “Nimic nu corupe mai mult un om decât ipostaza de a fi un braţ al legii şi de a-i putea face pe ceilalţi oameni să sufere” (Ludwig von Mises). Corupţia este oricând şi pretutindeni un rezultat al instituţiilor paternaliste şi al intervenţionismului. Nu există cale mai directă şi mai eficientă de a elimina corupţia decât combaterea statolatriei și neutralizarea centrilor nervoși ai intervenționismului guvernamental. Şpaga dată profesorului sau doctorului, va dispărea atunci când aceştia nu vor mai fi funcţionari publici, ci vor activa în instituţii private.

Pentru publicul larg (cam câți libertarieni sunt în România?) probabil cea mai interesantă parte a Manifestului este cea care se referă la soluții. Pe aceasta o reproduc integral.

Soluţia pe care o propunem este micşorarea puterii statului. Cu cât statul este mai mic, cu atât este mai important individul; cu cât statul decide mai puţine lucruri pentru toată lumea, cu atât fiecare dintre noi poate decide mai mult pentru el însuşi; cu cât statul are mai puţini bani, cu atât este mai bogat individul.

Această soluție este realizabilă și oportună prin modificarea Constituției și a legislației actuale.

Cum putem face statul mai mic?

Prin următoarele măsuri:

Degrevarea statului de funcții și atribuții și transferarea lor către comunitățile (nu autoritățile) locale. Descentralizarea este un deziderat politic aproape universal. Într-adevăr, datorită presiunii electorale, decidenţii locali manifestă o responsabilitate mai mare faţă de alegători în gestionarea fondurilor publice în comparaţie cu cei ministeriali. Dar ideea centrală este că descentralizarea autentică nu se referă la mutarea atribuțiilor statului de la guvern la prefectură sau primărie, de la București la Brașov, ci la concedierea guvernului și la angajarea responsabilității individului, familiei, comunităților locale.

Reducerea la minim a numărului de poziții decizionale din administrația publică centrală și locală. Urmărim eliminarea salarizării preferențiale și reducerea posibilității obținerii de rente prin exercitarea discreționară a funcției publice. Birocrații și clientela politică vor fi astfel stimulați să-și convertească comportamentul strict redistributiv într-unul antreprenorial: să prospere nu prin vânătoare/acordare de favoruri și privilegii din banul public, ci prin obținerea de câștiguri legitime din activități proprii pe piața liberă.

Reducerea la minim a numărului de poziții administrative (funcționari) din administrația publică centrală și locală. Viaţa de zi cu zi a românilor nu poate fi îmbunătăţită fără o reducere drastică a birocraţiei. Funcționarii disponibilizați se vor integra în sectorul privat, care se va extinde și se va consolida prin însăși „deparazitarea” sa de finanțarea „caracatiței” aparatului birocratic public. Introducerea principului consimţământului implicit în soluţionarea diferitelor cereri, introducerea ghişeului unic de autorizare pentru acele activităţi în care statul va mai avea responsabilităţi specifice sau externalizarea certificării reprezintă câteva din măsurile rapide de revitalizare a societăţii şi mediului de afaceri românesc.

Reforma sistemului juridic, care trebuie să vizeze:
Simplificarea legislaţiei: Îmbunătăţirea funcţionării sistemului judiciar ca serviciu public şi sporirea încrederii cetăţeanului în actul de justiţie se poate realiza printr-o reformă unitară a codurilor de procedură şi a celorlalte acte normative, menită a simplifica procedurile judiciare şi administrative.
Reducerea taxelor aferente actului de justiţie: Este necesar ca valoarea taxelor pentru deschiderea unei acţiuni să nu aibă un efect descurajator și să fie accesibilă inclusiv cetățenilor cu venituri mici.
Responsabilizarea magistraţilor, prin corelarea salarizării cu calitatea actului de justiție întreprins.

Cum putem decide mai mult pentru noi?

Prin următoarele măsuri:
În educație
Starea de fapt

Educaţia românilor se află pe un trend descendent. Sistemul de învăţământ este la ani-lumină distanţă de necesităţile societăţii noastre. Până acum, efectul clar al reformelor întreprinse a fost împingerea planurilor de învăţământ într-o mişcare browniană şi devalorizarea constantă a diplomelor. În ciuda creşterii constante a cheltuielilor publice, performanţele educaţionale au scăzut (vezi rata promovabilităţii la bacalaureat; nicio instituţie românească de învăţământ nu a pătruns în clasificări internaţionale relevante). Un student „instruit” în universităţile de stat costă de 10 ori mai mult decât cel instruit la privat (ţinând cont nu doar de alocaţia efectivă pe cap de student, ci şi de costurile totale ale aparatului birocratic aferent)
Ce propunem

Desfiinţarea monopolului statului în planificarea învățământului. Desfiinţarea obligativităţii acreditării de către stat a instituţiilor de învăţământ şi a programelor de studii va conduce la creşterea diversităţii educaţiei şi înlăturarea modelării tuturor şcolilor după chipul şi asemănarea celor de stat.

Reconsiderarea și reducerea obligativităţii învăţământului public: doar primii patru ani de studiu trebuie să aibă statutul de învățământ obligatoriu finanțat de stat. Chiar și pentru acest stadiu trebuie să existe alternativa școlii private. Măsura va conduce la apariţia unei pieţe reale a serviciilor la nivelul tuturor treptelor educaţionale, iar părinţii vor fi liberi să aleagă pentru copiii lor şcoala dorită.

Finanţarea marginală a educaţiei din fonduri publice: presupune acordarea de vouchere educaţionale în cazul celor care fac dovada lipsei de posibilităţi materiale.

Privatizarea şcolilor de stat. Proprietatea de stat în educație a dus la apariţia fenomenului de diplomo-scleroză în randul tinerilor şi, implicit, la devalorizarea constantă a diplomelor pe piaţa muncii.

Legalizarea alternativelor educaţionale private: presupune crearea cadrului legislativ care să favorizeze dezvoltarea alternativelor private autentice, mergând de la şcoli/universităţi/licee/ gradiniţe private, până la educaţia în familie (homeschooling).

În sănătate
Starea de fapt

Poate nicăieri nu se observă mai limpede decât în sistemul sanitar public românesc că aşa-zisele servicii gratuite oferite de stat sunt fie inexistente, fie deloc gratuite – asta atunci când nu se transformă în veritabile “rele” publice.

În prezent, cine câștigă 800 de lei plătește la stat drept contribuție la fondul de sănătate circa 100 de lei, adică o optime din salariul net. Așa-i ajută statul asistențial pe săraci. În plus, pe lângă faptul că cer mai mulți bani de la Casa de Asigurări, spitalele publice mai cer bolnavului să vină cu bani de acasă pentru materiale și medicamente. Iar venitul la negru al doctorilor este mai mare decât cel oficial – aceasta dacă nu cumva cineva crede că un doctor poate trăi cu salariul de la stat.

Sub aspectul eficienţei: spitalele publice decontează de la Casa de Asigurări de Sănătate mai mult decât cele private (raportându-ne la acelaşi serviciu).
Ce propunem

Desfiinţarea obligativităţii contribuţiilor la asigurările de sănătate: implică lăsarea deciziei la nivelul individului atât în ceea ce priveşte cuantumul sumei alocate pentru servicii medicale, cât şi în ceea ce priveşte alegerea furnizorului de astfel de servicii.

Dezvoltarea asigurărilor private de sănătate: fiecare individ va putea opta pentru un anumit pachet de servicii medicale în funcţie de starea sa de sănătate şi de suma pe care dorește să o aloce.

Privatizarea spitalelor publice: Sistemul public de sănătate este falimentar. O dovedesc sondajele în rândul populaţiei, dar şi expansiunea puternică a spitalelor şi clinicilor private. Susținem privatizarea spitalelor publice, iar pentru a asigura un nivel minim de asistenţă medicală celor cu venituri insuficiente sau pentru servicii de urgenţă, statul să finanţeze direct pacientul.

În muncă
Starea de fapt

Piaţa românească a muncii este una dintre cele mai obstrucţionate şi inflexibile din Europa, atât în ceea ce priveşte nivelul taxării, cât şi al reglementării. Elemente principale ce determină această stare de lucruri sunt: salariul minim pe economie; dificultatea concedierii; reglementările privind securitatea muncii; cele privind reglementarea accesului la anumite profesii; reglementarea orelor suplimentare; rigiditatea programului de lucru; reglementarea duratei vieţii active etc.
Ce propunem

Liberalizarea pieţei muncii: eliminarea prevederilor privind salariul minim şi abrogarea reglementărilor care descurajează în prezent angajarea forţei de muncă.

În fiscalitate
Starea de fapt

Degrevarea statului de funcții duce la reducerea nevoii de bani publici necesari finanțării acestor funcții. Un stat mai mic este un stat cu un buget comprimat atât pe partea de surse/venituri cât și pe partea de utilizări/cheltuieli. Astfel, măsurile pe care le susținem se diferențiază net de „politica de austeritate” urmată în prezent, care țintește la însănătoșirea statului – implicit prin sărăcirea individului – și ale cărei rezultate sunt evidente: subminarea perspectivelor de creștere economică și alimentarea contradicțiilor sociale.
Ce propunem

Reducerea şi simplificarea impozitării „Taxe mai mici şi mai puţine” reprezintă dezideratul nostru. Regimul fiscal actual este extrem de stufos, numărând sute de taxe. Cu cât numărul de taxe este mai redus, cu atât costul administrării fiscale este mai mic, iar capacitatea de previziune antreprenorială este mai mare. Cu cât povara fiscală este mai redusă, cu atât sunt mai stimulate investiţiile şi bunăstarea populaţiei.

Reducerea bugetului administrației publice. Scăderea fiscalității nu trebuie urmată pentru creșterea veniturilor atrase la bugetul statului. Celor care văd în relaxarea fiscalității un mijloc subtil pentru creșterea rolului statului le spunem: dacă prin diminuarea impozitării veniturile strânse de guvern cresc, atunci înseamnă că impozitele nu au scăzut suficient!

Reducerea datoriei publice: interzicerea prin Constituție a împrumutului de către stat, care împovărează generațiile viitoare. Spre deosebire de regulile vehiculate în prezent, principiul eliminării datoriei publice este simplu, transparent, imposibil de manipulat politic.

Desfiinţarea obligativității sistemului public de pensii, în sensul încetării treptate a plăţii contribuţiei aferente la buget (CAS), astfel încât să existe posibilitatea achitării pensiilor existente, dar fără a-i mai menţine pe salariaţii actuali în capcana cotizaţiei către un sistem nesustenabil şi care nu le va asigura venituri decente la bătrânețe.

Eliminarea statutului de unic mijloc legal de plată deţinut de leu. Cu alte cuvinte, desfiinţarea monopolului producţiei de monedă al băncii centrale concomitent cu restituirea libertăţii cetăţenilor de a-şi alege moneda convenabilă. Eliminarea posibilității statului de a tipări bani pentru a-și acoperi cheltuielile ne va feri de „impozitul ascuns” al inflației, iar avuția fiecăruia va fi astfel protejată împotriva inflației uneltite politic.

Aș comenta acest manifest astfel: este prima încercare de a explica și coagula principiile unei reforme economico-sociale în tradiția liberalismului clasic. Dacă acest text va avea succes rămâne de văzut. De asemenea, rămâne de văzut dacă vom vedea în România o reformă liberală, în sensul reducerii rolului statului în societate. Această reformă ar putea avea loc mai lent sau mai rapid, mai mult sau mai puțin consistent. Să iau de exemplu domeniul educației. Nu ar fi rău, în opinia mea, dacă s-ar legifera homeschooling-ul. Dar ar fi și mai bine dacă statul și-ar cenzura prerogativa de reglementator în educație, în general. Și ar fi și mai bine dacă finațarea educației ar fi centrată pe elev, prin metoda cupoanelor, așa cum propune Manifestul. Deși ar fi extraordinar dacă s-ar renunța și la cupoane și redistribuția asociată cu finanțarea publică a educației s-ar realiza printr-un impozit negativ pe venit, așa cum a propus Milton Friedman. (De fapt, înțeleg că SOLIB promovează ideea unui singur impozit.)

În fine, vom vedea dacă liberalismul, promovat acum foarte onorabil în SUA de Ron Paul, va prinde rădăcini puternice și la noi. Poate dacă citiți și dați mai departe acest manifest!

Impozit pe venit 0%?

O discuție despre una din ideile reformiste ale lui Ron Paul.

Întreprinderea socialistă de jandarmi vs. huliganii

Și iată eficiența statului la nivelul maxim! O demonstrație a, să zicem, 2000 de persoane, este perturbată de, să zicem 100 de huligani. Abia rezistând, se înțelege, în fața noianului de jandarmi bine organizați și inteligent conduși, aceștia vandalizează un bulevard întreg și pun un foc de tabără pe șosea. După care, definitiv nimiciți de forțele de securitate, se dispersează în Centrul Istoric care devine pagubă colaterală.

Stau și mă gândesc: cred că dacă însumăm paznicii magazinelor de pe lângă Cocor deschise în timpul zilei adunăm un număr mai mare decât huliganii care au demonstrat acum nu că “Buturuga mică răstoarnă carul mare”, ci că inițiativa privată a unei cete de anarhiști ridiculizează plutoanele de jandarmi special echipați și instruiți și plătiți de stat.

Nimic nu s-a schimbat de-a lungul timpului. Ba nu, greșesc! Întreprinderea de poliție este acum dotată cu ultimele gadgeturi – văd că fiecare jandarm are aparat de comunicație după ureche – cumpărate din banii cetățenilor, inclusiv ai celor care acum demonstrează în Piața Universității, în bună măsură – cumplită ironie a sorții! – pentru menținerea rolului statului în societate. În rest, a rămas la fel de eficientă ca și găurile negre din industrie.

Să admitem: o asemenea manifestare de incompetență nu a fost văzută niciodată în domeniul întreprinderii private (de securitate). Îndemn atunci la privatizarea străzilor. La privatizarea producției de securitate. Ca simplu cetățean, nu neapărat ca economist. Mi se pare că funcționează. Nu am văzut, de pildă, ca atunci când hoții sau pungașii dau iama într-un mall, firma de pază să se facă că îi fugărește pe culoare cu gaze lacrimogene. Așa ceva există doar în strategiile klingoniene ale funcționarilor statului – care, nota bene! – o aplică la o scară balșoi, adică în centrul Bucureștiului.

UPDATE
Dacă manifestă în continuare aceeași eficiență cred că până dimineață forțele de ordine vor reuși performanța de a gira devastarea drumurilor până în Berceni!

UPDATE
În acest articol postat în 2010 scriam:
“Poliția poate fi disponibilizată în bună măsură, locul ei urmând a fi luat de companiile private de securitate. Poliția și Jandarmeria consumă anual peste 6 miliarde de lei, adică 1,5 miliarde de euro. Această cifră reprezintă de 70 de ori cifra de afaceri a BGS, care are 3000 de angajați. Faceți un calcul simplu și vedeți câți agenți de securitate ne-am putea permite cu acești bani (țineți cont și de faptul că BGS are profit și că o parte din clienții companiei sunt instituții publice, cu dare de mână)”.

Proiectul legii sănătății: ba pe stânga, ba pe dreapta

Cumva s-a instituit ideea că vechiul proiect de lege a sănătății era de dreapta, adică muta sensibil sistemul medical de sub tutela statului către cea a pieței. Cei care nu simpatizează prea mult capitalismul sunt nemulțumiți. Vedeți aici studiul lui Sorin Paveliu de la SAR. Cei cu înclinații liberale se declară dezamăgiți de eșecul reformei. Vedeți aici articolul lui Cristi Păun.

Mărturisesc că nu-i înțeleg. Pe niciunii. Am încercat să citesc legea, aflată încă pe site-ul președintelui României. Mi se pare o emanație birocratică tipică, fără sare și piper, adică un amalgam de idei cuprinse într-o căruță de pagini. Nu văd cum cineva ar putea considera legea ca fiind liberală. Mie mi se pare mai degrabă socialistă. Pentru că este obscură. Nu se spune nimic. Spitalele de stat urmează să se autofinațeze (cum o fi aia?!) Singurul lucru cert este că românii sunt obligați să cotizeze în continuare, fără a cunoaște ce primesc în schimb – ceea ce nu poate fi considerată o măsură liberală.

Vă sfătuiesc să citiți legea. Sau măcar să încercați. Și comentați dacă găsiți ceva interesant. I mean, really.

P.S. În caz că ați ratat:
- Sănătatea nu este o marfă, dar are un preț
- Privatizarea totală a sistemului de sănătate – o critică a principalelor obiecții

Reforma sănătății – e la modă “privatizarea” și “piața liberă” după ureche

Zice bine Alina Mungiu referindu-se la planul guvernului de a eficientiza sectorul medical:

Cum rezolvă soluţia lor problema principală, cea a numărului insuficient de contribuabili? O ocoleşte; pentru că la fel cu sistemul de pensii, tot aceiaşi contribuabili vor ajunge să subscrie la mai multe sisteme, nu cei care lipsesc. Dar problema a doua, plăţile informale? Nici vorbă, pentru că sistemul de stat, cel cu acces pentru săraci, va rămâne subfinanţat, va fi chiar mai drastic subfinanţat, deci aici vor rămîne cele mai prost plătite cadre care vor trebui cumva subvenţionate direct de populaţie (bani sau cadouri în natură). Dar problema a treia, calitatea serviciilor, nu ar trebui ea să crească prin faptul că se creează competiţie între public şi privat? Nu: acest concept de new public management (NPM) a fost între timp dovedit ca greşit, competiţia nu funcţionează acolo unde nu există un mecanism de piaţă care ar stabili preţul, şi nu funcţionează în general în ţări vulnerabile la corupţie. Dacă am plăti direct, din buzunar, pentru ambulanţe, probabil că în timp s-ar dezvolta un serviciu de calitate mai bună la un preţ corect (pe care însă destui nu l-ar putea plăti, deşi economic ar fi preţul just). Dacă însă nu plătim direct, ci aceste servicii concurează toate la un anumit fond de stat, statul va stabili de fapt preţul şi ce firmă e mai eficientă, în mod arbitrar şi preferenţial, cum îi e felul

Cred că singura politică redistribuționistă (second best, cum ar veni ) prin care statul poate face să meargă substanțial mai bine sistemul medical este subvenționarea directă a pacientului, mai precis ajutorarea celor săraci și aflați în dificultate. Iar subvenția să se acorde prin sistemul fiscal. Fie prin deduceri de impozit fie prin impozit negativ pe venit. Cu alte cuvinte, dacă tot crezi că într-un sistem capitalist veritabil un număr de indivizi nu vor avea mijloace pentru a-și asigura sănătatea – și nici nu crezi că sistemul de caritate privată va rezolva problema – atunci acordă-le un venit compensatoriu.

Doar dacă individul este liber să aleagă, concurența va duce la stoparea risipei și va funcționa în beneficiul consumatorului. Altminteri concurența va funcționa doar in sens politic (adică în detrimentul consumatorului), precum o cursă pentru câștigarea banului public. Ce sistem de piață este acela în care spitalele sau sistemele de ambulanță private concurează pentru a obține bani de la buget?! Statul trebuie să iasă cât mai mult din joc pentru ca piața să funcționeze în adevăratul sens al cuvântului.

Simon Johnson despre Ron Paul

Simon Johnson (MIT) este fost economist-șef al FMI și autorul unei cărți destul de acide la adresa sistemului financiar actual: 13 Bankers: The Wall Street Takeover and the Next Financial Meltdown. Deci, un economist serios, după standardele lui Paul Krugman, adică ale mainstream-ului. Faptul că a scris un editorial critic dar constructiv despre poziția potențialului candidat republican la Casa Albă Ron Paul este, în opinia mea, un lucru care merită remarcat.

Ron Paul, un candidat ale cărei opinii în domeniul economiei au rădăcini adânci în Școala austriacă, a fost supus unui baraj mediatic, baraj a cărui intensitate a crescut pe măsură ce șansele ca el să fie nominalizatul partidului Republican au sporit. Economiștii mainstream care au avut ocazia să comenteze ideile lui Ron Paul au făcut-o critic, într-un mod vehement, dezonorant aș zice. Simon Johnson este o excepție.

În articol, Simon Johnson acceptă că sistemul financiar actual nu este unul de piață liberă și că Fed merită desființat. El este la o adică dispus să accepte ideea revenirii la etalonul-aur. De asemenea, înțelege că practica rezervelor fracționare este o problemă delicată a sistemului bancar. Problema pe care o ridică este că, inclusiv într-un sistem de piață liberă precum cel sugerat de Ron Paul, bancherii ar putea deveni suficient de puternici pentru a influența legislația, astfel încât rezervele fracționare să fie permise iar băncile să fie salvate de la eșec. El insistă pentru adoptarea unor reguli legislative/constituționale în domeniul bancar care să precizeze, de pildă, mărimea maximă pe care o poate atinge o instituție bancară (ca pondere în PIB), leverage-ul etc. (detalii aici)

Cum ziceam, critica este constructivă. Părerea mea este însă că dinamica (expansiunea) instituțiilor bancare trebuie înțeleasă mai bine înainte de a legifera acest gen de restricții (care, apropos, sună la fel de prost ca și legislația antitrust). Nu știu în ce măsură economiile de scară în activitatea bancară ar duce, pe piața liberă, în mod natural la concentrarea afacerilor în mâinile câtorva moguli care, ulterior, ar dicta politica, așa cum se teme Johnson.

Pe de altă parte, critica lui Johnson trebuie să ne încurajeze să ne gândim și la o reformă a sistemului de guvernare. Nu cred că piața liberă are foarte multe șanse de succes (cu bănci mari sau mici) în contextul democrației nelimitate de astăzi.

De reflectat, oricum.

Regula deficitului structural și regula bunului simț economic: am învățat ceva din Criza Asiatică?

În exaltarea clasei politice europene în legătură cu limitarea prin Constituție a deficitului bugetar cu greu mai încape un “Dar”. Dar puțină lume mai ține mine – sau a învățat ceva din – Criza din Asia din 1997. Criză produsă în țări care s-au remarcat prin managementul prudent al finanțelor publice. Cel puțin după părerea FMI de atunci.

Hai să ne amintim cum stăteau lucrurile și, cu ocazia aceasta, să ne și amuzăm un pic.

Spunea Michel Camdessus, directorul FMI, în noiembrie 1996, cu jumătate de an înaintea colapsului financiar din Asia:

Ca director al FMI am frecvent ocazia să discut provocările pe care le ridică managementul economiei cu omologii dvs. din alte țări. Nu cred că vă divulg un secret dacă vă spun că aceste discuții se învârt adesea în jurul întrebării “Cum pot atinge țările lor performanțele economice pe care țările ASEA le-au atins deja?” – adică, o rată înaltă și sustenabilă a creșterii economice și, la fel de important, genul de “creștere calitativă” care stimulează dezvoltarea umană, promovează justiția social[, protejează mediul și permite păstrarea valorilor culturale.

Bineînțeles, știți deja ce le răspund atunci când sunt întrebat care este secretul din spatele poveștii dvs. de succes. Le arăt politicile pe care țările dvs. le-au urmat. În special, accentuez rolul pe care politica fiscală prudentă l-a jucat în consolidarea stabilității macroeconomice.

Ați înțeles? Miracolul asiatic se baza în mod esențial pe o politică fiscală prudentă, iar povestea de succes urma să continue.

Hai să vedem ce declara Michel Camdessus cu nici o lună înaintea crizei – socotită, imediat apoi, cea mai mare criză de la Marea Depresiune încoace (noroc că a criza actuală care i-a luat locul în clasament):

Cred că avem toate motivele să fim într-o stare de exuberanță rațională, deoarece ați văzut cu toții cum arată previziunile pentru următoarele 18 luni. Ele arată bine – de-a dreptul roz, așa cum le-a comentat presa în această dimineață. De această dată… prognozele noastre sunt, da, extrem de pozitive (sic!) Nu o să vă repet ce v-a declarat Mike Mussa ieri, dar o creșterea economică precum aceasta lumea nu a mai văzut de 30 de ani.

Fix în același moment, adică în aprilie 1997, raportul FMI Regional Economic Outook: Asia and Pacific spunea următoarele:

Politica fiscală continuă trendul conservator în regiune, iar nivelul datoriilor a fost administrat în general prudent. Decidenții politici s-au folosit de ocazia contextului economic sănătos din ultimii ani pentru a continua să întărească disciplina bugetară… Poziția fiscal în țările din regiune rămâne în general neutră, iar autoritățile pot permite stabilizatorilor automați să opereze dacă este necesar.

Tradus din limbajul de lemn: nu este nici o problemă cu finanțele publice, ba chiar guvernele s-au folosit de creșterea economică pentru a duce o politică înțeleaptă și, în cazul în care vine vreo recesiune (probabilitate zero, conform directorului FMI), au de unde să crească cheltuielile bugetare.

După cum arată tabelul preluat din respectivul raport, țările din Asia de Sud-Est era cu deficitul bugetar sub limita respectabilității, ba chiar aveau excedent. Și se părea că nu mai este nimic de comentat.

Doar că mai este ceva de comentat. Începând din luna mai a venit criza. Bursa tailandeză a pierdut 75%. PIB-ul Indoneziei a scăzut cu aproape 14%. Coreea de Sud a trebuit să fie salvată de la faliment prin cel mai mare împrumut din istorie (de la FMI, normal). Cum așa? Fiindcă politica monetară – adevărata primejdie pentru economia de piață actuală – a fost iresponsabilă.

Dar să revenim la oile noastre. Pactul fiscal pe care ni-l propune euro-birocrația este genul de commitment care nu a prevenit cea mai mare criză înainte de cea actuală. Deja l-am criticat consistent, arătând că preferința pentru “structural” în loc de “cash” nu poate avea decât un motiv: lipsa apetitului guvernelor de a face o reformă bugetară reală. Acum aș vrea să adaug câteva lucruri pe care nu le-am spus în articolul precedent.

În primul rând, să observăm că regula limitării deficitului bugetar structural, reflectă cel mult o intenție bună, dar care nu răspunde problemei de find: reducerea datoriilor publice. Pe cine interesează că statele nu vor mai acumula datorii în viitor (să presupunem că așa vor sta lucrurile)? Lumea caută răspunsul la povara datoriilor actuale. Deci, cel mult, regula deficitului public este o soluție fără o întrebare.

Apoi, această regulă nu este de natură să ne facă să privim cu optimism viitorul economiei deoarece nu ne oferă, prin ea însăși, cheia creșterii economice sustenabile. Să presupunem că guvernele vor recurge la creșterea impozitării pentru a-și acoperi cheltuielile exagerate, iar deficitul este eliminat. Ne va fi bine? Vom acumula mai mult capital și va crește productivitatea? Nu prea cred. Ce rezultă de aici? Că regula echilibrului bugetar nu este bună în sine. Nu echilibrul bugetar este esențial în reforma statului, ci reducerea poverii statului. Adică reducerea bugetului de stat de la 40% din PIB la 20% din PIB. Aș privi cu îngăduință un guvern care are temporar un deficit bugetar exagerat (după ultimele gusturi ale europenilor), dar care vine cu un program radical de reducere a rolului statului.

P.S. Aici puteți citi un rezumat al opiniei mele în privința deficitului structural și puteți vota pro sau contra.

Reguli, nu discreție, în politica bugetară

Florin Cîțu aduce în discuție necesitatea constrângerii politicii bugetare prin adoptarea unei reguli. Nu ne spune cum să adoptăm regula, prin Constituție sau printr-o lege, dar discuția merită lansată.

medium term structural budget deficit to be zero
medium term target of lower public debt
medium term target of lower government expenditure
in periods of economic boom only revenues form permanent sources can be spent, others saved

Am două probleme: prima – minoră – este cu justificările monetarist-hayekiene pe care le aduce în sprijinul ideii. „With transparency and predictability comes credibility”, spune Florin. Desigur, dacă statul vine mâine și dă o lege conform căreia toată lumea cumpără pâine pe cartelă… rezultatul unei asemenea măsuri transparente și predictibile nu poate fi decât credibil! Ați prins ideea: criteriul predictibilității nu este cel mai bun criteriu cu care să operăm în formularea politicilor publice. Eu aș opera cu altul, cum ar fi micșorarea statului.

A doua problemă este că nu cred că trebuie să ne oprim atenția asupra deficitului structural. Apropod de transparență, asta e chiar tare! Cine știe ce este și cât este deficitul structural? Probabil experți ca Florin. Doar că nu toți pot fi creditați, ca el, cu cele mai bune intenții. De aceea eu propun să ne referim la un indicator mai simplu: deficitul bugetar cash; să să spunem că el trebuie să fie echilibrat pe termen mediu, adică, de exemplu, că statul nu poate avea deficit bugetar 2 ani consecutiv.

Am mai scris despre acest subiect.

Coplata și impozitele viitoare – ce au de-a face cu liberalismul?

Nu aveam de gand să postez nimic în această dimineață, mai multe sarcini asumate mă presează. Însă citind știrile dimineții m-am oprit asupra celei care anunță introducerea coplății în sistemul medical de la 1 ianuarie. Și nu asupra știrii propriu-zise, destul de fumate, ci asupra pasajului de mai jos:

Măsura vrea pe de o parte să responsabilizeze pacienții în ceea ce privește consumul de servicii medicale (în ultimii ani am înregistrat o creștere irațională a internărilor nejustificate în spital) și pe de altă parte să reducă semnificativ plățile informale din sistem.

Pasajul poate fi desprins din orice manual “neoliberalist” modern și face parte din bagajul de argumente al domnului Jeffrey Franks. Potrivit acestei abordari (ale cărei origini pot fi trasate rapid cel puțin până la Milton Friedman), problema fundamentală a socialismului ține exclusiv de faptul că oamenii nu sunt stimulați să se poarte responsabil pentru că prețurile nu sunt de echilibru. În consecință, socialismul se confruntă cu deficite, excedente, economie neagră, corupție – leacurile obișnuite prin care oamenii împart resursele atunci când prețul nu-și îndeplinește rolul de criteriu de alocare.

Conform neoliberarilor, fragmentele de socialism care mai există în economiile contemporane pot fi rezolvate printr-o mai bună echilibrare a costurilor și câștigurilor sociale, adică prin mutarea economiei către echilibru. Cine s-o mute? Statul evident (la ce vă gândeați?!) Cum s-o mute? Păi printr-un impozit (credeați că scăpați?!)

De pildă, sunt străzile prea aglomerate? E necesară o taxă care să “responsabilizeze șoferii”! Este aerul prea poluat? Atunci e nevoie de o taxă (de mediu)! Avem probleme în sănătate? E timpul să punem o taxă! Și așa mai departe în cazul tuturor bunurilor publice unde observăm că statul nu a reușit să echilibreze cererea cu oferta. Să introducă o taxă că poate se echilibrează mai bine.

Dar stați, nu vă enervați! Nu se va numi impozit sau taxă. Neoliberalismul nu sună atât de bine încât să poată fi înghițit fără o doză bună de propagandă și manipulare lingvistică. Se va numi “road pricing” sau “coplata”… de la caz la caz. Ei, acum nu-i așa că vă simțiți mai bine?

Am început să scriu acest articol pentru că parcă presimt că la următoare întâlnire cu Vasile Ernu mi se vor scoate ochii cu măsurile liberale ale actualului guvern. Drept urmare țin să accentuez ce am spus și la emisiunea “Foc încrucișat”: prea puține din măsurile luate de guvern sunt de dreapta, cele mai multe sunt de stânga. Cum ar fi coplata. Nimic altceva decât un impozit, pentru că n-ai decât să-l plătești, altfel nu vezi servicii medicale publice (pentru care mai plătești și cu altă ocazie). Mesajul de care avem parte este acesta: spitalul nu e al nostru, nici al urmașilor noștri, indiferent cât am cotizat pentru el; ci al statului și al guvernului care este și care va urma. Și în spital nu intră decât cei care plătesc coplata.

Ce credeți că va urma? Dacă-mi permiteți o speculație, cred că va urma fie majorarea coplății, fie o altă inginerie – co-coplata, după care co-co-coplata…

Căci problema de fond a sistemului public de sănătate este că… este “public”, adică al tuturor și al nimănui. Indiferent cum inginerești impozitele, subvențiile, scutirile, ajutoarele, excepțiile și coplățile, sistemul nu va funcționa niciodată ca unul privat. Și ideea este adevărată prin extensie în cazul oricărei alte forme de socialism (proprietate publică) existentă, de la drumuri până la școli, cum ziceam.

Credeți că dacă plătim mai multe impozite statul va avea un deficit mai mic?! Indiferent câte impozite vom plăti statului nu-i vor ajunge niciodată! Ați auzit vreodată un guvern care să spună, indiferent din ce motiv, că ar fi cazul ca statul să preia mai puțin din averea societății? Și când vorbesc de scăderea impozitelor, “liberalii” de azi o fac tot cu gândul la… “mai buna colectare a banilor la buget”!

Iar taxele nu sunt un preț! Prețurile – adică raporturile valorice de schimb între bunuri și servicii – își îndeplinesc menirea doar într-o lume de proprietari, unde fiecare este lăsat să-și cheltuiască produsul muncii sale așa cum crede. Altminteri, ne jucăm de-a piața, iar “neoliberalismul” se confundă cu scenariile socialiștilor din anii 1920-1930, care credeau că directorii firmelor de stat și planificatorii centrali puteau, prin impozite și subvenții, să aloce la fel de rațional resursele ca și cum ar fi capitalism.

Andreea Paul Vass, austeritatea și legile economiei

Mulțumesc lui Dan Șelaru pentru pont.
Zice Andreea Paul Vass:

Austeritatea este necesară. Nimeni nu o doreşte; nu există „iubitori de austeritate economică“ de dragul austerităţii. Aceasta este impusă de legile economice, la fel de implacabile ca şi legile fizicii.

Contrar lui Dan, doamna Vass are dreptate când punctează importanța legilor economice. Eu o fac de multă vreme și îmi pare bine că a apărut în sfârșit un policymaker care admite acest fapt. Mai bine mai târziu decât niciodată. Câteva exemple de legi fundamentale economice îmi vin rapid în minte: legea utilității marginale, legea randamentelor descrescânde, legea asocierii (avantajului comparativ), apoi o sumedenie de principii derivate și cu aplicare mai îngustă (deși încă foarte vaste) dar extraordinar de importante, precum legea fundamentală a teoriei monetare care spune că bunăstarea societății este independentă de modificarea cantității de bani s.a.

Despre acest subiect vorbește Hans Hermann-Hoppe (de conferințele căruia, miercuri și joi, sper că nu ați uitat!)

In contrast to the propositions of the (empirical) natural sciences, which must be continually tested against ever new data, and thus can never attain more than hypothetical validity, the propositions of economics concern necessary, non-hypothetical relations and assume apodictic validity. According to the Austrian mainstream, all economic laws can be derived deductively from a few elementary facts of nature and man (Menger), or from a single axiom (Mises), i.e., the proposition “man acts,” which one cannot dispute without running into a performative contradiction, and which is, thus, indisputably true, and a few empirical—and empirically testable—assumptions. Like his predecessors, Rothbard considers it neither necessary nor indeed possible to test economic propositions by studying data of experience. Experience can illustrate the validity of an economic theorem, but experience can never refute or falsify it, because ultimately its validity rests solely on the indisputable validity of the axiom of action, and on the validity (and correct exercise) of the rules of deductive reasoning and logical inference. Indeed, trying to “empirically test” an economic law involves a category mistake and is a sign of confusion.

Problema cu cele declarate de Andreea Paul-Vass este că austeritatea, așa cum a fost ea definită prin politica aplicată recent (de inspirație FMI) nu este o emanație a științei economice. Poate, cel mult, a contabilității. Am tot repetat, reducerea cheltuielilor publice nu este menită decât să însănătoșească statul și schemele sale falimentare. Politica de austeritate nu are nici o legătură cu creșterea economică, cu acumularea de capital, cu dezvoltarea națiunii. Ba chiar, deoarece perpetuează instituțiile etatiste (al căror bilanț contabil îl însănătoșește), tinde să fie contraproductivă pe termen lung.

Principiul politic care merită urmărit trebuie să fie “Cu cât mai puțin stat cu atât mai bine”. Nu mi se pare că politica de austeritate urmează această idee, deși se tot bat apropos-uri.

Războiul brevetelor dintre Apple și Samsung: de unde vine și unde duce?

Apreciez articolul de pe blogul Adam Smith Institute.

“Grație” statului – căruia trebuie să-i mulțumim și pentru multe alte “binefaceri” – avem drepturi de proprietate intelectuală, “drepturi” la fel de artificiale ca și dreptul la muncă sau la educație. Brevetele se înmulțesc pe măsură ce lobby-ul companiilor active în cercetare se intensifică. În consecință, prețurile mărfurilor cresc, deoarece producția lor pe scară largă este împiedicată. În final, ajungem să plătim tribut “regelui sistemului de operare”, la cum plătim și “regilor asfaltului”.

Tot circulă intens vorba zilele astea despre stimularea consumului, un non-sens dacă mă întrebați. Nu vreți să stimulăm consumul (în mod real, via stimularea producției) prin eliminarea acestor brevete? Nu vreți să ușurăm accesul publicului la medicamente – dacă tot ne pasă de sănătate?

Bine-bine, ar spune unii, dar fără un drept de monopol temporar cine ar mai inventa ceva? Răspunsul constă în observația că întreprinzătorii nu au de ales: ori inovează, ori dispar de pe piață. Inovația, descoperirile științifice și tehnice sunt rezultatul natural al acțiunii umane motivate permanent de dorința de a satisface noi și noi nevoi. Nu este nevoie de patente pentru a avea inovații sau întreprinzători de succes. Doar leneșii au au nevoie de garanții.

Din articolul citat:

The typical argument for patents is that they encourage innovation. By protecting a person’s potential invention from being copied, they increase the reward for coming up with an invention. But the other side of this coin is that they discourage innovation too, by increasing the cost of improving on or incorporating other innovations into your own work.

The Apple/Samsung patent war is an example of patents at their worst. There’s a big deadweight loss associated with lawsuits and restrictions on commerce. And most of the challenges are completely spurious – should Apple really “own” the pattern of a four-column grid of apps on a tablet home screen, or the concept of a rectangular tablet computer? Apple and Samsung have created enormous value to a huge number of people, but in this case they’re acting against consumer choice. Like blaming gravity for plane crashes or greed for financial crises, it’s silly to blame the firms themselves. Fundamentally, it’s the patent system that’s at fault.

P.S. Sunt convins că există și oameni care vor spune că războiul dintre Apple și Samsung este un simptom al capitalismului putred.

Sănătatea nu este o marfă, dar are un preț

Referitor la articolul „Sănătatea este un drept. Nu se poate privatiza totul”, publicat de CriticAtac.

Ce nu înțeleg populiștii este că legile economice se aplică oricărui domeniu al acțiunii umane, tot așa cum legile fizicii se aplică și în cazul construcției de clădiri, al avioanelor sau al submarinelor etc. Omul acționează într-o lume marcată de raritate (de fapt, tocmai din acest motiv acționează). Nu există nimic gratis. Faptul că noi vrem să avem un „drept”, adică să primim ceva gratis, nu schimbă cu nimic realitatea. În calitatea lor de consumatori oamenii ar dori să primească totul gratis, ba chiar – dacă s-ar putea – să fie plătiți să meargă la piață. Însă în calitatea lor de producători oamenii vor să câștige cât mai bine. Iar producția este cea care precede și condiționează consumul, nu invers.

Oamenii reacționează la stimulente. Dacă prețul unui medicament este subvenționat, atunci cererea pentru respectivul produs va fi mai mare decât în absența subvenției. La fel se întâmplă și în cazul altor bunuri subvenționate. Dacă sistemul de asistență socială este suficient de generos, toată lumea își pune un picior în ghips și intră în concediu medical.

Pe de altă parte, nimănui nu-i convine să fie impozitat. Nici măcar celor care mânați de compasiune ar contribui (sau deja contribuie) într-un sistem de caritate privată. Ce reușește să facă socializarea sănătății – în numele solidarității sociale (cu pistolul la tâmplă, normal) – este să-i întoarcă pe oameni unii împotriva celorlalți. Să promoveze risipa și iresponsabilitatea, datorită faptului că indivizii nu mai suportă integral costurile deciziilor lor; nici pacienții, nici doctorii, nici funcționarii publici care scriu cearșafuri de medicamente compensate. Să instaureze haosul calculațional, deoarece dinamica prețurilor medicamentelor și serviciilor medicale tinde să fie afectată din ce în ce mai mult de pixul birocratului-șef decât de preferințele oamenilor. Să cultive corupția, fiindcă toți cei implicați în sistemul medical (fabricanți de medicamente, doctori, pacienți) vor avea interesul să se grupeze și să militeze pentru obținerea de privilegii. Desigur, toți vor fi mânați de cele mai înălțătoare sentimente: unii vor spune că fără salarii mai mari nu ai cum să te aștepți la servicii medicale mai bune; alții vor spune că fără prețuri mai mari nu poți să ai spitale bine aprovizionate; ceilalți vor dori prețuri mai mici fiindcă oricum plătesc șpagă!

Ultimul răcnet al socialistului frustrat este: „Bine, dar într-un sistem total privat bogații vor beneficia de tratamente mai bune!” Explicați-i, vă rog, că tocmai aceasta este ideea de a fi bogat. Pentru ce muncim, învățăm, economisim, răbdăm și trudim? Pentru a ne fi mai bine. Cei care preferă să învețe/lucreze/economisească mai puțin vor avea parte de tratamente mai ieftine/rare. Dar se aleg cu altceva în schimb, nu? Și mai explicați-i că într-un sistem socialist săracul este mereu ultimul la coadă când vine vorba să fie tratat; bogații ajung în față oricum, licitând serviciile medicale pe piața neagră. Însă farmecul sistemului socialist este că suntem mințiți că toți suntem egali în fața ministerului. Fără aceasta iluzie, ce rol ar mai avea ministerul?!

Criticatac are dreptate. Nu, nu se poate privatiza totul. Unele lucruri trebuie să fie la comun. Propun să începem cu bunurile socialiștilor. M-am săturat să primesc invitații la solidaritate din partea celor mai egoiști.

Pentru cei care doresc să înțeleagă mai bine de ce sănătatea (și nimic altceva) nu este un drept, le propun să citească Walter Block, Is There a Human Right to Medical Insurance?:

Many claim that health care is a human right and that only an unjust society such as our own would fail to provide adequate coverage in this regard.

The problem with this claim is that it is but a variant of positive rights, and thus implies obligations on the part of others to provide it. This is highly problematic. Which others should be so obliged? People in one’s own city? State? Country? But why stop here? If it is truly a human right, then our obligations are to provide the objects of these rights for everyone on earth, a reductio ad absurdum that no one even contemplates, not even its supposed advocates.

Then, why stop at medical care? If it is truly a human right, what of food, clothing and shelter, etc., which, in many contexts, are even more important to the sustenance of life than medical care? For example, we can survive only a matter of days without food, and only hours or minutes without clothing and shelter (in very cold climates). But a healthy young person can live for decades without the attention of a physician. Why should not all of these things be human rights, in which case we are back in the sort of system that the late and unlamented U.S.S.R. bequeathed to the world.

Then, too, human rights are presumably timeless (Block, 1986). The negative right not to be murdered, not to be raped, not to be victimized by theft, etc., do hold true in all epochs. It is just as much a human rights violation to engage in any of these despicable acts 10,000, 1,000, 100, 10 years ago, or today. In contrast, it would have been literally impossible to provide today’s level of medical care 10,000, 1,000, 100, 10 years previously, or even, by definition, a single year ago. Something which is impossible to respect or live up to can hardly be called a right. It is for these reasons that we must reject the claim that health care is a human right.