Cine conduce Chile şi cine conduce România: scurtă comparaţie

Vă interesează din cine este compus guvernul (de dreapta) din Chile? Cred că veţi avea parte de o mică surpriză. Cabinetul chilian cuprinde 6 economişti cu studii la universităţi de prim-rang din SUA. Majoritatea miniştrilor au fost colegi, studenţi sau profesori la Universidad Catolica.

Pentru a vă înlătura temerea că este o simplă întâmplare, am decis să vă prezint şi cabinetul anterior celui condus în prezent de Sebastian Pinera, adică guvernul (de stânga) prezidat de Michelle Bachelet Jeria.

Pentru o comparaţie facilă, am ales ca lângă fiecare ministru din cabinetul chilian să-l pun pe omologul său din România; cv-urile miniştrilor români sunt pe site-ul guvernului, pentru cine mai este curios.

Comparaţia este pe alocuri foarte haioasă, dar vă las să descoperiţi singuri şi să comentaţi, dacă simţiţi nevoia.

Era să uit! Chile ocupă locul 10 în clasamentul libertăţii economice în lume (România e de parte în urmă, pe locul 63), povara fiscală totală situează cel mai dezvoltat stat sud-american pe locul 24 în lume (România încheie plutonul mondial pe locul 108), iar cheltuielile guvernamentale reprezintă mai puţin de 19% din PIB.

Guvern actual

• Preşedinte (şeful guvernului): Sebastian Pinera. A studiat la Pontifical Catholic University of Chile unde a absolvit cu una din cele mai mari note din istoria universităţii. Doctor în economie la Harvard University. Averea sa este estimată la 1 miliard de dolari (mogul de televiziune) .
- în România: Traian Băsescu sau Emil Boc

• Ministru de finanţe: Felipe Larrain. Doctor în economie la Harvard University şi profesor la Harvard unde este co-autorul manualului de economie împreună cu Jeffrey Sachs.
- În România: Sebastian Vlădescu

• Ministrul economiei: Juan Andrés Fontaine Talavera. Master în economie la University of Chicago, a fost Visiting Professor la UCLA
- În România: Adriean Videanu

• Ministrul coordonării: Cristián Larroulet Vignau. Master la University of Chicago. A fost visiting researcher la University of California, San Diego.
- În România: -

• Ministrul de interne: Rodrigo Hinzpeter Kirberg. Este profesor universitar şi a profesat avocatura la Simpson Thacher & Bartlett in New York
- În România: Vasile Blaga

• Ministrul planificării: Felipe Kast Sommerhoff. Doctor în Politici publice la Harvard University
- În România: Elena Udrea

• Ministrul educaţiei: Joaquín Lavín Infante. Master la University of Chicago
- În România: Daniel Funeriu

• Ministrul muncii: Camila Merino Catalán. MBA la MIT.
- În România: Mihai Şeitan

• Ministrul lucrărilor publice: Hernán de Solminihac Tampier. Doctor în inginerie la University of Texas şi profesor universitar
- În România: -

• Ministrul agriculturii: Marigen Hornkohl. Master în istorie la Heidelberg University în Germania
- În România: Mihail Dumitru

• Ministrul transporturilor: Felipe Morandé Lavín. Doctor în economie la University of Minnesota, a fost Director of the post-graduate Program in Economics at ILADES/Georgetown University
- În România: Radu Berceanu

• Ministrul comunicaţiilor: Ena von Baer Jahn. Doctor în ştiinţe politice la Universitatea din Aachen în Germania
- În România: Gabriel Sandu

• Ministrul energiei: Ricardo Raineri Bernain. Doctor în economie la University of Minnesota, Visiting Professor la MIT şi University of Minnesota
- În România: -

• Ministrul de externe: Alfredo Moreno Charme. MBA la University of Chicago
- În România: Teodor Baconschi

• Ministrul sănătăţii: Jaime Mañalich Muxi. A studiat medicina la McMaster University în Canada
- În România: Cseke Attila

• Ministrul minelor: Laurence Golborne Riveros. Studii la Northwestern University şi la Stanford University

• Ministrul justiţiei: Felipe Bulnes. Master în Drept la Harvard University
- În România: Cătălin Predoiu

Fostul guvern

• Preşedinte (şeful guvernului): Michelle Bachelet Jeria. Doctor, cu studii postuniversitare în ştiinţe militare. Vorbeşte 5 limbi: spaniolă, portugheză, franceză, engleză, germană
- în România: Traian Băsescu sau Emil Boc

• Ministru de finanţe: Andrés Velasco. Doctor în economie la MIT, profesor la Harvard University. A studiat relaţii internaţionale la Yale University şi economia la Columbia University.
- În România: Sebastian Vlădescu

• Ministrul economiei: Hugo Lavados. Master în economie la Boston University, profesor universitar de economie
- În România: Adriean Videanu

• Ministrul de interne: Edmundo Pérez Yoma. A absolvit Washington University
- În România: Vasile Blaga

• Ministrul apărării: Francisco Vidal. Profesor universitar de istorie
- În România: Gabriel Oprea

• Ministrul planificării: Paula Quintana. Sociolog
- În România: Elena Udrea

• Ministrul educaţiei: Mónica Jiménez. A obţinut o bursă Fullbright în 1981, este profesor universitar în Chile şi Visiting Professor la mai multe universităţi din SUA
- În România: Daniel Funeriu

• Ministrul muncii: Claudia Serrano Madrid. Doctor în sociologie la Paris. Master în administraţie publică. Este profesor universitar
- În România: Mihai Şeitan

• Ministrul lucrărilor publice: Sergio Bitar. Master în Economie la CEPR în Franţa şi master în economie la Harvard University
- În România: Radu Berceanu

• Ministrul agriculturii: Marigen Hornkohl. Master în istorie la Heidelberg University în Germania
- În România: Mihail Dumitru

• Ministrul comunicaţiilor: René Cortázar. Doctor în economie la MIT
- În România: Gabriel Sandu

• Ministrul energiei: Marcelo Tokman. Doctor la University of California, Berkeley

Ce înseamnă de fapt monopolul?

Poate cel mai răspândit argument împotriva pieţei libere este cel al monopolului. Potrivit multor păreri, existenţa unui singur ofertant reprezintă un “eşec al pieţei” deoarece diminuează bunăstarea consumatorilor sporind artificial profitul ofertantului. Aceasta este o eroare gravă. În articolul de azi îmi propun să clarific această chestiune, în limita cuvenită unui text postat pe blog.

Din capul locului este important să observăm următorul lucru. Dacă vânzătorul unui bun este monopolist sau nu depinde, în mod esenţial, de maniera în care definim bunul respectiv. Dacă adoptăm o perspectivă suficient de restrânsă asupra pieţei, atunci monopolul este pretutindeni. De exemplu, ca blogger ar trebui să fiu considerat monopolist. Dacă, din contră, privim piaţa dintr-o perspectivă largă, atunci nimeni nu este monopolist. Dacă cineva crede că blogul meu poate fi înlocuit fără probleme cu orice alt blog de economie, atunci toţi bloggerii ar trebui consideraţi drept competitori în spaţiul blogurilor economice (oricum le-am defini pe acestea). Concluzia este următoarea: în accepţiunea sa convenţională, termenul monopol este prea ambiguu.

Voi lăsa dificultatea definirii monopolului la o parte şi voi aborda problema frontal. Cert este că oamenii acuză frecvent existenţa unor situaţii de monopol – chiar dacă nu le este clar ce reprezintă monopolul. Această atitudine derivă din faptul că prezenţa monopolului este asociată de cumpărători cu absenţa alternativelor şi cu obligativitatea de a suporta “jecmăneala” impusă de unicul vânzător. Aparenţele sunt însă înşelătoare.

În primul rând, merită să amintim faptul că cele două categorii de participanţi la piaţă – vânzătorii şi cumpărătorii – au întotdeauna interese contrare; vânzătorii vor să vândă cât mai scump în vreme ce clienţii lor vor să cumpere produsul la un preţ cât mai scăzut. Din perspectiva cumpărătorilor orice preţ este prea mare. Întrebarea este, există vreun element care să diferenţieze între scumpirea firească a unui produs şi cea „artificială”, între preţul corect şi cel „de monopol”, între profitul normal şi cel „de monopol”? Răspunsul este clar „Nu”. Stabilirea preţului este rezultatul acţiunilor voluntare, atât ale vânzătorilor cât şi ale cumpărătorilor. Toţi producătorii (mulţi, puţini, unul singur) sunt interesaţi de maximizarea profitului; nimeni nu este prost să vândă la un preţ care să îi aducă pierdere sau un profit inferior celui pe care l-ar putea obţine dacă şi-ar investi capitalul în altă parte. Nu putem diferenţia între un preţ aşa-zis „competitiv” şi un presupus preţ „de monopol”. Toate preţurile au acelaşi rol şi efect economic: reflectă raritatea resurselor în comparaţie cu cererea.

În al doilea rând, „puterea de monopol” atât de invocată de criticii liberului-schimb rezultă din capacitatea producătorului de a restrânge producţia astfel încât să îşi sporească veniturile şi profitul. Practic, producătorul se confruntă cu o aşa-numită „cerere inelastică” – creşterea preţului rezultată din reducerea cantităţii vândute este atât de mare încât compensează efectul negativ acesteia din urmă asupra cifrei de afaceri, ba mai mult, chiar îi sporeşte veniturile. Însă această inelasticitate a cererii nu este dată de la natură, cu atât mai puţin constantă, ci rezultatul preferinţelor de consum ale publicului. Niciun bun nu are cerere inelastică din principiu; dacă oamenii decid să continue cumpărarea acestuia în ciuda scumpirii sale, atunci (abia atunci) cererea pentru bun se dovedeşte inelastică. Cu alte cuvinte inelasticitatea este o trăsătură empirică a cererii, care rămâne de descoperit pe piaţă. Evident, fiecare producător ar fi fericit dacă cererea pentru bunul său ar fi inelastică, ba chiar fericirea sa ar creşte cu cât inelasticitatea ar fi mai accentuată; iar prin măsuri specifice (marketing, dezvoltarea produsului ş.a.) el este interesat de fidelizarea clientelei, adică, în fond, de inelasticitatea cererii. Dar este evident că eforturile sale se ciocnesc de interesele cumpărătorilor. Pe piaţă producătorii descoperă că elasticitatea cererii variază de la un produs la altul, de la un moment la altul şi dintr-un loc în altul, în funcţie de intensitatea şi variaţia nevoilor publicului. Cei mai înzestraţi cu talent antreprenorial vor fi în măsură să anticipeze corect aceste nevoi şi vor fi astfel recompensaţi cu obţinerea unui venit mai mare.

Haideţi să abordăm problema şi dintr-o altă perspectivă. Nu este adevărat că prin decizia monopolistului de a reduce producţia consumatorii au de suferit? Răspunsul este – depinde la care consumatori ne referim. Dacă vorbim de consumatorii produsului fabricat de unicul producător, atunci da, bunăstarea lor are de suferit. Dar dacă ne referim la bunăstarea societăţii – şi eu cred că la aceasta trebuie să ne referim – atunci nu putem spune că ea are de pierdut. Decizia de scădere a producţiei unui bun înseamnă disponibilizarea unor resurse, renunţarea la materii prime, capital, forţă de muncă – factori care pot fi folosiţi de alţi producători. Diminuarea producţiei unui bun implică creşterea producţiei altuia, ceea ce înseamnă că, dacă unii consumatori vor avea de suferit, alţii vor avea de câştigat. Este drept, aceştia din urmă „nu au gură să strige”! Restructurarea economică ce însoţeşte orice modificare a producţiei unui bun, inclusiv scăderea ei, este în general trecută cu vederea de cei care analizează superficial economia, mulţumindu-se să scoată în evidenţă ceea ce se vede, uitând ceea ce nu se vede, dar care nu este mai puţin real.

Dacă nu v-am convins încă, mai am un argument important. Este absurd să considerăm că limitarea producţiei unui bun diminuează bunăstarea socială. Bunăstarea indivizilor este incomensurabilă, nu putem spune că cel care este afectat negativ de reducerea livrărilor bunului X are mai mult de pierdut decât are de câştigat cel care beneficiază de pe urma realocării resurselor şi creşterii ofertei altor bunuri. Nu putem compara „fericirea” lui Ion cu „nefericirea” lui Gigel şi să concluzionăm că ultima o depăşeşte pe prima. Un verdict în această privinţă este în întregime subiectiv şi arbitrar. Un consens în această privinţă este de multe ori imposibil, iar incongruenţa părerilor nu îi face pe unii „raţionali” şi pe alţii „dogmatici”.

Deşi nimeni nu poate indica ce este preţul de monopol, nici de ce este mai bine să se producă mai mult cărbune şi mai puţină ciocolată, majoritatea oamenilor ar spune că „suveranitatea consumatorilor” este afectată de existenţa unui singur furnizor. Aici există două replici.

Prima, „suveranitatea consumatorilor” nu există. Mai bine zis, fiecare este suveran în curtea lui, pe proprietatea lui, pe banii lui. Din acest punct de vedere eu sunt la fel de suveran ca şi cititorii mei, care sunt la fel de suverani ca orice companie. Ceea ne ne diferenţiază este doar mărimea proprietăţii. Este adevărat, unicul producător poate dicta cantitatea vândută. Dar se cuvine să remarcăm că orice decizie de stabilire a cantităţii vândute este arbitrară, în sensul că este la liberul arbitru al producătorului, care este proprietarul bunului pe care îl oferă! Aşa stau lucrurile şi pe o piaţă populată de sute de vânzători şi pe o piaţă aprovizionată de unul singur. De partea cealaltă a „baricadei” se află cumpărătorii, care decid la fel de arbitrar (subiectiv) ce şi cât să cumpere.

A doua replică se referă la faptul că numărul de producători este dictat de condiţiile pieţei; uneori este cel mai bine să fim deserviţi de un singur producător – argumentul monopolului natural; dacă ar fi doi, preţul ar fi mai mare, nu mai mic. Dacă o firmă oarecare a ajuns în postura de unic producător graţie capacităţii sale antreprenoriale, atunci bravo ei. Ştiu ce se spune, că „nimeni nu e de neînlocuit”, şi e perfect adevărat. Dar nimeni nu poate juca fotbal ca Ronaldinho, ceea ce este iarăşi adevărat.

Când este monopolul rău? Mai bine zis, când putem vorbi de existenţa unui monopol? Atunci când libertatea de alegere a publicului este restricţionată în mod agresiv, cu încălcarea proprietăţii private ; când accesul la produse alternative le este barat în sens fizic, prin piedici legislative. Monopolul există aşadar, însă el se datorează privilegiilor pe care guvernul le oferă unor companii, măsuri politice care generează un dezechilibru între consumatori şi producător, în sensul că ultimul este ferit de concurenţă şi, în consecinţă, îşi poate permite să ignore dorinţele primilor. Monopolul veritabil este creat de stat prin legi care consacră dreptul unui furnizor de a produce un anumit bun sau serviciu. Observaţi că, în acest caz, numărul ofertanţilor încetează să mai fie important. Nu are prea mare relevanţă dacă statul licenţiază o singură companie sau mai multe, într-un domeniu de activitate; în cel de-al doilea caz, acestea pot coopera implicit, împărţindu-şi cota de piaţă, constituind practic un cartel. Important este că intrarea pe piaţă este interzisă, astfel încât nicio altă companie nu poate concura producătorul/cartelul agreat de stat. Efectele acordării privilegiului de monopol sunt evidente şi foarte nocive.

Politica de stimulare şi economia văzută ca bolovan

Dominique Strauss-Kahn avertizează guvernele că e prea devreme să îşi retragă politica de stimulare a economiei.

Directorul FMI face parte din acea categorie de economişti care crede că piaţa este precum un bolovan care se bălăngăne dintr-o parte în alta, adică din avânt exuberant în recesiune bruscă în funcţie de mişcarea browniană a “spiritelor animalice” ascunse în “bolovan”. Chiar dacă nu toţi sunt de acord cu această descriere, probabil toată lumea acceptă ideea de bază, anume că atunci când bolovanul o ia la vale (recesiune), guvernul trebuie să intervină şi să pună nişte proptele, eventual să-i dea un şut care să-l impulsioneze să urce din nou: să scadă rata dobânzii, să acorde facilităţi fiscale, să crească cheltuielile publice ş.a.

Nu este de mirare că această viziune mecanicistă, simplistă, nu a dat niciodată rezultatele scontate. Piaţa nu este un bolovan; indivizii nu sunt simpli pioni pe care guvernul îi poate manevra cum doreşte pe tabla economiei. (Atenţie! Dacă nu sunt de acord că piaţa este un obiect inert, în egală măsură nu vreau să spun că piaţa este un organism viu! Nu există nimic organic în societate.) Realitatea este că piaţa reprezintă o reţea de schimburi. Acţiunile care compun reţeaua de schimburi sunt acţiuni întreprinse cu un scop (purposeful actions). Cu alte cuvinte, economia nu funcţionează nici întâmplător (precum piesele unui caleidoscop), nici mecanic (precum un motor). Economia funcţionează potrivit acţiunilor agenţilor economici – acţiuni care sunt anticipative, reprezentând materializarea intenţiei oamenilor de a-şi satisface interesele.

Cum trebuie să interpretăm activitatea guvernului? Ca pe un element disturbator al „ordinii pieţei”, un factor care intervine în interacţiunile indivizilor. Drept urmare, politica guvernului este luată în calcul de către agenţii economici atunci când aceştia îşi formulează planurile de consum sau investiţie; este intens dezbătută şi face obiectul a numeroase studii, analize şi prognoze (ceea ce reprezintă un cost al funcţionării guvernului, în general trecut cu vederea).

Politica de stimulare apărată de Dominique Strauss-Kahn este un bun studiu de caz. Ea reprezintă unul din elementele care se află la baza hazardului moral ce gripează funcţionarea economiei, deturnând resursele de la utilizarea lor productivă. De ce nu ar fi anticipată? Ce cauză obscură i-ar împiedica pe oameni să prevadă efectele extinderii cheltuielilor publice şi ale deficitelor bugetare? Nu trebuie să fi expert în economie ca să înţelegi ce se întâmplă. Dacă guvernul reduce temporar impozitele, nimeni nu va fi nebun să mărească investiţiile (doar Jawaharlal Nehru era atât de naiv încât să creadă că el le oferă o favoare investitorilor străini dacă le promite că nu le va naţionaliza afacerile mai devreme de 10 ani!). Dacă guvernul subvenţionează achiziţia de autoturisme, nimeni nu va fi nebun să dea cu piciorul la oportunitatea creata şi îşi vor cumpăra maşină – ceea ce nu înseamnă că oamenii vor cheltui mai mulţi bani în acest scop! Da, banca centrală poate reduce rata dobânzii prin injecţii monetare, dar nimeni nu este atât de prost încât să îşi imagineze că rata dobânzii va rămâne zero până când ajunge la vârsta pensionării!

Sau poate că sunt şi astfel de naivi. Însă după cum spunea Lincoln, „Nu-i poţi păcăli pe toţi oamenii tot timpul”. Este o iluzie să credem că economia este un bolovan sau „un pacient aflat în convalescenţă”, după cum spune doctorul Emil Boc. Trezirea! Economia suntem noi. Cheltuielile guvernului se fac din banii noştri, deci cum am putea fi stimulaţi să cheltuim mai mult prin simpla creştere a cheltuielilor guvernului?!

Cred că din ce în ce mai mulţi oficiali se lovesc de această dilemă şi se îngrozesc la gândul că filmul cu stagnarea de două decenii a Japoniei va putea fi vizionat şi pe alte meleaguri. Cred că tot ce speră este ca filmul să mai întârzie puţin, măcar până îşi încheie ei mandatul. După aceea, vorba unui strămoş mai sincer, poate să vină potopul.

Iniţiativa privată vs. intervenţia statului: cazul blocajului de la Cotorca

Citiţi vă rog acest editorial semnat Sorin Ioniţă. Este superb, mai ales prin prisma concluziei degajate: statul şi-a dovedit încă o dată ineficienţa în cel mai grav caz de blocare a traficului rutier din cauza viscolului înregistrat în România în ultimii ani. Serviciile pentru “situaţii de urgenţă” au arătat că sunt incapabile să acţioneze exact atunci când este nevoie de ele, adică în situaţii grave neprevăzute, în care viaţa multor oameni este ameninţată. Poliţia merită amendată pentru că nu a oprit traficul atunci când ninsoarea a împotmolit circulaţia; Jandarmeria s-a făcut de râs, datorită lopeţilor din dotare cu care a încercat să dezăpezească sute de autovehicole; primarul din Urziceni – cel mai apropiat oraş – a căzut în ridicol prin oferta adresată victimelor urgiei naturii de a se deplasa pe jos 15 km până la el, urmând să primească la sosire o cană de ceai cald ş.a.m.d. În schimb, ţăranii din satele din apropiere au salvat aproape o treime din persoanele prinse în ambuteiaj, contribuind decisiv la degajarea Drumului Naţional 2 de nămeţi. În schimbul unui preţ sau mânaţi de altruism, sătenii şi-au coordonat eficient tractoarele grele şi ATV-urile pentru a rezolva problema.

Bună lecţie pentru teoreticienii externalităţilor. Cu imagini destul de sugestive aici.

De ce este piaţa eficientă?

Mă număr printre cei care cred în meritele economiei de piaţă. Sunt criticat de cei care îmi semnalează că piaţa are disfuncţii, că nu este perfectă, că nu este în echilibru etc. Să clarificăm un pic problema.

Piata este spaţiul în care proprietarii privaţi interacţionează sau, mai bine spus, însăşi reţeaua de schimburi creată de aceştia. Schimburile sunt întotdeauna avantajoase pentru părţile implicate, măcar ex ante, altminteri aceştia nu s-ar mai fi angajat în schimburile respective. Ex post, una dintre părţi poate regreta schimbul, însă eroarea este inevitabilă în economie. Posibilitatea de a greşi însoţeşte orice acţiune umană. Aşa că piaţa este imperfectă în măsura în care oamenii sunt imperfecţi. Imperfecţiunea nu este un atribut al pieţei, ci al omului. Piaţa este însă un joc cu sumă pozitivă, nu o ruletă de distribuit regrete. Oricine crede contrariul este liber să îşi asume o existenţă solitară, gen Robinson Crusoe.

Piaţa nu se află niciodată în echilibru; echilibrul este doar un concept, o stare ideală, folosit pentru a înţelege mai bine anumite fenomene economice. Nu este un deziderat. Este adevărat însă că piaţa tinde către echilibru, însă această tendinţă este permanent „deranjată” de schimbările survenite în preferinţele subiective ale consumatorilor, tehnologie şi disponibilitatea resurselor. Drept urmare, anumite procese de producţie pot fi afectate negativ, cu avalanşa de consecinţe cunoscute: şomaj, realocarea capitalului etc. Dar nu este nimic rău în asta. Pe piaţă resursele sunt tot timpul trimise către satisfacerea celor mai urgente nevoi ale publicului şi nu ne putem supăra că acesta îşi redefineşte permanent priorităţile.

Piaţa nu eşuează. Poluarea, de pildă, nu atestă un eşec al pieţei. Piaţa este reţeaua de tranzacţii între proprietari, între indivizi care schimbă între ei titluri de proprietate. Nu este vina pieţei că aerul pe care îl respirăm nu este în proprietatea nimănui. Aşa că poluarea nu este un eşec al pieţei. Din contră, este o problemă născută din absenţa pieţei! Categoric, drepturile de proprietate nu sunt perfect definite, nici nu vor fi vreodată. Însă progresul tehnologic şi talentul antreprenorial rezolvă această problemă pas cu pas, lărgind sfera proprietăţii private şi graniţele pieţei.

Piaţa este mecanismul de alocare raţională a resurselor, pe baza calculului economic. Calculul economic este posibilitatea pe care schimburile voluntare intermediate de monedă o oferă omului civilizat de a-şi satisface mai bine nevoile. Preţurile libere şi calculul economic bazat pe acestea sunt esenţiale pentru alocarea raţională a resurselor. Raţională, adică optimă în raport cu preferinţele indivizilor, reflectate în actele de vânzare cumpărare. Nu în raport cu idealurile acestora, cu opiniile exprimate în vreun sondaj de opinie ori cercetare de piaţă. Talk is cheap. Dacă oamenii vor droguri, arme, aur, piaţa le va oferi aceste lucruri. Dacă oamenii vor discoteci mai degrabă decât spitale, maşini scumpe mai degrabă decât şcoli, piaţa le va furniza cu prioritate discoteci şi maşini. În acest sens, piaţa este perfectă – în vreme ce oamenii pot fi lipsiţi de virtuţi morale.

Sabotarea pieţei ne aruncă în haos calculaţional, în capcana arbitrariului, a deciziei politice sinonimă cu jaful instituţionalizat – în esenţă, tot ce face guvernul este să ia de la Ion ca să-i dea lui Gigel. Distrugerea pieţei prin intervenţia guvernului nu ne aduce mai aprope de vreo stare ideală, pentru că cei care comandă economia sunt ei înşişi oameni (poate cei mai răi dintre noi). Piaţa este doar un mecanism. Înlocuirea ei ne lipseşte de singura posibilitate raţională de distribui resursele conform preferinţelor reale ale publicului.

Efecte de reţea şi praf în ochi

Acest articol pe care l-am citit recent – despre efectele de reţea – merită popularizat. Existenţa efectelor de reţea este unul din argumentele evoluate la care susţinătorii intervenţiei statului fac din când în când referire.

Exemplul clasic folosit pentru a explica importanţa acestei externalităţi este telefonia: cu cât numărul utilizatorilor serviciului de telefonie creşte cu atât se justifică economic existenţa acestuia; desigur, fiecare nou membru al reţelei are mai mult de câştigat de pe urma celor dinaintea lui, fără să-i poată recompensa în vreun fel.

Efectul de reţea este strâns legat de problema coordonării şi, mai ales, de cea a posibilelor echilibre multiple în care se poate afla o economie. Pentru intervenţionişti versaţi, economia poate funcţiona fie într-un echilibru bun, fie într-unul prost, din care nu poate ieşi deoarece nimeni nu-şi asumă statutul de pionier al schimbării. Astfel, chiar dacă întreaga societate iese în câştig de pe urma „schimbării”, nimeni nu este motivat să o înceapă. Ceea ce aparent creează un rol pentru stat care, prin politici „strategice” poate facilita schimbarea. După cum puteţi intui, teoria are aplicaţii atât de vaste încât nu insist cu exemple. În ceea ce mă priveşte, mare parte din cercetarea ştiinţifică am dedicat-o acestui subiect (vezi aici şi aici).

Ei bine, declinul reţelei de socializare MySpace – care a pierdut, peste vară, circa 20% din trafic – în favoarea noilor reţele precum Facebook sau Twitter – ilustrează cum toată această complicată construcţie teoretică are o valoare îndoielnică. Declinul MySpace este evident, explicabil el însuşi prin efectul de reţea, şi redat cifric mai jos (aici poză originală)

„Căderea MySpace se accelerează. În SUA, ea a pierdut peste 1 milion de vizitatori între lunile iunie şi iulie, mai mult de 4 milioane între iulie şi august şi peste 5 milioane din august până în septembrie.”

Astfel, se demonstrează ceea ce, desigur, a fost valabil întotdeauna: reţelele se nasc şi mor, întreprinzătorii sunt în stare să depăşească problema coordonării, iar economia este capabilă să se mişte natural către alocarea optimă a resurselor.

Este numărul de urgenţă 112 (sau 911) un bun public?

Nu, par să fi răspuns un grup de cetăţeni din San Francisco, care au convenit să suporte costul unui telefon mobil pentru echipa de poliţişti care patrulează în zona în care îşi desfăşoară afacerile. În caz că cineva sesizează o problemă care afectează ordinea publică apelează imediat poliţia pe numărul privat. Folosirea acestui număr este mai eficientă decât folosirea numărului public 911 şi, culmea, ideea cumpărării telefonului a venit chiar de la poliţişti.

Asta se întâmplă acolo unde lumea înţelege semnificaţia principiului „poliţia în slujba cetăţeanului”. De fapt, aplicarea consecventă a acestui principiu nu înseamnă altceva decât privatizarea poliţiei – când este poliţia cu adevărat în slujba cetăţeanului? Atunci când cetăţeanul plăteşte şi controlează în mod direct poliţia pentru activitatea pe care o desfăşoară.