BNR continuă politica de consiliu monetar (update)

BNR a anunţat azi că rezerva valutară a crescut la aproape 30 de miliarde euro. Este un lucru bun? Nu. Creşterea rezervei valutare este în general rezultatul intervenţiei BNR pe piaţa a cumpăra valută. Este de neconceput ca rezerva valutară să crească dacă banca centrală ar urma o politică de curs de schimb liber (free floating).

În timpul boom-ului economic rezerva valutară a crescut pe măsură ce BNR a cumpărat valută în încercarea de a frâna ascensiunea cursului de schimb. Achiziţia de valută trebuie însă plătită – şi aşa ajungem la partea a doua a monedei – prin emisiune de lei. Aceasta este politica tipică a unui consiliu monetar (Bulgaria sau Estonia au o astfel de instituţie). Cu alte cuvinte, avem un al doilea efect negativ al creşterii rezervei valutare, anume expansiunea monetară internă.

De la începutul crizei, rezerva BNR a continuat să crească, graţie împrumutului de la FMI care a compensat în întregime fuga capitalului. Această politică permite importul inflaţiei externe, prin translatarea expansiunii monetare de dolari sau euro în creşterea bazei monetare interne. În cursul acestui proces, evoluţia ratei dobânzii la leu este ancorată de evoluţia ratei dobânzii pe plan mondial. Astfel, creşterea rezervei valutare, adică emisiunea de lei, frânează aprecierea leului şi determină reducerea ratei dobânzii.

Intervenţia asupra cursului de schimb şi ratei dobânzii sunt precum încercarea unui chirurg orb de a-şi „stabiliza” pacientul. De fapt, este mai rea, pentru că deschide cutia Pandorei a speculaţiilor valutare şi a carry-trade-ului. Nu ştiţi despre ce vorbesc? Ei bine, ceva îmi spune că veţi afla imediat ce asistenţa FMI îşi va fi epuizat efectele.

Ce a fost şi (mai ales) ce va fi euro?

Investitorul Dorin Ghidiu – un fel de Marc Faber sau Peter Schiff autohton, din câte am putut să-mi dau seama urmărindu-l 5 minute la Money Channel – susţine că euro va dispărea în 2015 şi se va reveni la monedele naţionale. O opinie similară şi argumentată aici. Opinii total opuse predicţiilor convenţionale, care vorbesc despre amânarea cu un an a extinderii zonei euro. Astfel, unii zic că România va adera la euro în 2015, exact când alţii spun că zona euro se va destrăma!

Bun moment pentru a reflecta asupra acestei probleme. Am analizat unificarea monetară europeană aici. Astăzi vreau să vă îndrept atenţia asupra ultimului număr din Econ Journal Watch, o revistă ştiinţifică prestigioasă care publică de obicei dissenting views. Mai ales asupra articolului lui Roland Vaubel – uber-economist german, susţinător al producţiei concurenţiale de monedă şi încadrat, în general, în tabăra Public Choice School.

Vaubel spune exact ce am spus şi eu în lucrarea indicată mai sus, dar foarte succint (7 pagini), cu mai mult talent şi cu multe referinţe. Pe scurt, naşterea euro este rezultatul unui proces politic care nu a avut nimic, dar absolut nimic, de-a face cu importanţa economică a unificării monetare: în esenţă, este concesia făcută de Germania în faţa reticenţei Franţei de a accepta reunificarea acesteia.

Vaubel arată cât se poate de concret că criteriile de aderare stabilite în Tratatul de la Maastricht au fost mai mult praf în ochii „analiştilor” şi că performanţa zonei euro în materie de stabilitate a preţurilor a fost relativ scăzută, ceea ce nu trebuie să mire pe nimeni dat fiind că politica monetară a Băncii Centrale Europene se votează, iar la vot participă nu doar Germania, ci şi Grecia.

Vaubel ne lasă în suspans în ceea ce priveşte perspectivele euro. Cred că două variante sunt deschise:
1. fie zona euro va practica o politică din ce în ce mai „iresponsabilă” (vorba lui Krugman), pentru a socializa prin inflaţie povara datoriilor din diverse state membre
2. fie această povară a datoriilor va fi atât de mare şi suficient de asimetrică pentru a justifica spargerea zonei euro – ceea ce nu înseamnă automat dispariţia euro, aşa cum zice Dorin Ghidiu. Mă gândesc că, la urma-urmei, nu e complet neverosimil ca la viitoarele alegeri din Grecia să câştige suportul poporului un populist care să arate neamului calea salvării prin naţionalism monetar!

Ce s-a întâmplat cu viteza de circulaţie a banilor în 2009?

Multă lume vorbeşte despre scăderea vitezei de circulaţie a banilor, un fenomen asociat de obicei cu crizele – moment în care toată lumea vrea să fie cât mai lichidă. Despre ce este vorba?

Viteza de circulaţie a banilor este o modalitate matematică de a reprezenta cererea de bani. Cererea de bani exprimă preferinţa oamenilor pentru lichiditate (cât din venit îl păstrează cash şi cât îl cheltuie) În moment de criză, când incertitudinea creşte, este normal ca cererea de bani să crească. Creşterea cererii de bani arată că indivizii îşi încetinesc ritmul tranzacţiilor, adică viteza banilor scade.

Fenomenul invers se întâmplă în timp de inflaţie puternică. Atunci cererea de bani scade – dacă păstrezi banii ca atare comiţi o eroare, fiindcă ei îşi pierd valoarea. Astfel, e bine ca după ce îţi primeşti salariul să-l cheltuieşti cât mai repede. Practic, viteza banilor creşte.

Dacă dorim să ne referim la viteza banilor, trebuie să vorbim despre ecuaţia schimburilor. Nu sunt un expert în “cantitativismul” economiei contemporane, dar încerc să vă supun atenţiei următoarele: viteza banilor nu poate fi determinată independent, ci doar din ecuaţia schimburilor:

M x V = P x Q,
unde M e masa monetară, V e viteza banilor, P e nivelul preturilor iar Q nivelul producţiei.

Exprimată în dinamică, ecuaţia cantitativă a banilor ne spune urmatoarele:
variatia M + variatia V = variatia P + variatia Q

Hai să punem cifrele la treabă şi să vedem ce iese. M1 a scăzut cu 13%; Preţurile (deflatorul PIB) au crescut cu 4% – aproximare personală pe baza datelor statistice oferite de BNR; PIB a scăzut cu 7%. Deci:

-13 + V = 4 – 7

De unde rezultă că V este 10, atenţie PLUS 10!

Deci, aparent viteza banilor în România a crescut în 2009, nu a scăzut! Conform statisticilor. Ceea ce este oarecum plauzibil fiindcă, să nu uităm, avem inflaţie în timp de recesiune! Când M1 scade trebuie să avem deflaţie toată ziua, nu inflaţie. Dar noi avem inflaţie. Asta arată că de fapt oamenii nu tezaurizeaza lei.

Dacă vi se pare anormal, am identificat rapid trei explicaţii posibile:
• arieratele (cu rol de pseudo-monedă) au crescut masiv, iar băncile închid ochii în faţa datoriilor neplatite; de arieratele asociate cu bugetul de stat nu mai vorbesc
• PIB real a scăzut mai mult decât în statistici
• Populaţia tezaurizează într-adevăr, însă nu lei ci valută! O parte din economie (mai ales cea subterană) este de facto euroizată. Astfel, viteza banilor scade într-adevăr, dar nu despre moneda naţională este vorba!

Deflaţia monetară a continuat în ianuarie

În ianuarie masa monetară M1 (agregatul care exprimă cel mai bine lichiditatea de pe piaţă) a scăzut cu 3,5% faţă de luna precedentă. Avem acum în economie cu aproape 13% mai puţini lei decât aveam cu un an în urmă. Este greu de spus în ce măsură această situaţie se datorează mai degrabă intenţiei decât neputinţei BNR.

Pe de o parte, BNR a fost şi rămâne conştientă că presiunile inflaţioniste pe care le-a creat prin triplarea masei monetare chinese style din ultimii ani au devenit evidente. Din acest motiv continuăm să ratăm ţintele de inflaţie una după cealaltă, chiar şi în timp de recesiune – ceea ce, să recunoaştem, îţi trebuie ceva talent să o faci! Pe de altă parte, BNR a încercat să relaxeze politica monetară şi, în absenţa reducerii rezervelor minime obligatorii şi a ratei dobânzii, deflaţia era cu siguranţă mai aspră.

Deflaţia este bună. Activele speculate intens în timpul boom-ului şi-ar fi văzut valoarea redusă drastic, o clasă întreagă de falşi întreprinzători ar fi fost decimată, iar oamenii precauţi şi cu simţul economisirii ar fi putut să-şi cumpere o garsonieră doar cu 10000 de euro. Judecaţi voi dacă ar fi fost rău sau bine. Există şi temerea că o politică laissez-faire ar fi afectat mai mult forţa de muncă. Este adevărat. Cât timp pentru a produce/vinde orice este nevoie de forţă de muncă, retezarea industriilor cancerigene (dezvoltate exclusiv pe baza creditului ieftin şi a speculaţiilor întreţinute cu acesta) ar fi disponibilizat forţă de muncă. Însă o companie cu 10 salariaţi nu poate concedia niciodată mai mult de… 10 salariaţi! Activele sale însă se pot deprecia nelimitat, adică până la zero! În prezent, sectorul privat a concediat lucrători în încercarea disperată de a-şi conserva profitul sau de a ţine sub control pierderile. La limită, unii patroni şi-au închis afacerile – disponibilizând întreaga forţă de muncă – cu scopul de a-şi conserva capitalul pentru zile mai bune Dacă criza ar fi fost liberă să-şi urmeze cursul, afacerile susţinute artificial ar fi fost scoase la mezat, am fi avut „lichidări” şi “solduri” de 75% nu doar la pantofi şi cămăşi, ci şi la apartamente, ba chiar mai mult în acest din urmă caz (pentru că piaţa imobiliară a fost mai „umflată” decât piaţa hainelor). Nu am fi văzut firme de leasing care mai mult se fac că-şi vând stocul de maşini recuperate, ci antreprenori dispuşi cu adevărat să facă rost de bani.

BNR s-a pus singură cu spatele la perete prin politica inflaţionistă care a alimentat boom-ul economic. Acum, e cam „incorect politic” să reduci oferta de bani, cu un guvern mai înglodat în datorii ca niciodată şi cu o foame enormă de bani; la fel cum este greu să împiedici scăderea masei monetare, doar dacă nu cumva vrei să rămâi definitiv paria Europei, să dai de pământ cu perspectivele adoptării euro şi să intri în istorie ca cel mai longeviv guvernator de bancă centrală şi atât.

De ce am avut în ianuarie o inflaţie record?

Potrivit INS, preţurile au crescut în luna ianuarie în cel mai rapid ritm înregistrat din anul 2005 încoace. Justificarea oficială invocă ajustarea unor impozite (accize la combustibili şi ţigări). Însă ea este superficial. Dacă ar fi adevărată, atunci nimic nu ar împiedica, în principiu, să evităm orice inflaţie viitoare pur şi simplu prin îngheţarea accizelor!

Inflaţia are o altă explicaţie. Aceasta, explicaţia economică, este importantă şi totodată diferită de justificările oficiale. Creşterea preţurilor se produce din cauza creşterii permanente a masei monetare. Cu cât producţia de bani creşte, cu atât banii tind să se ieftinească, adică să îşi pierdă puterea de cumpărare. Aceasta este o lege economică. Nu este nevoie să experimentăm sau să aşteptăm discursul de luna viitoare a lui Adrian Vasilescu pentru a descoperi cauza inflaţiei.

Însă nu întotdeauna fenomenul inflaţionist este atât de direct şi rapid pe cât lasă se înţeleagă afirmaţia mea de mai sus. Atunci când producţia de bani afectează mai întâi investiţiile, preţurile bunurilor de capital, ale diverselor active, salariile forţei de muncă implicată în respectivele investiţii, toate tind să crească rapid. Preţurile bunurilor de consum cresc ulterior, după ce banii se filtrează prin economie, ajungând în posesia publicului larg şi fiind direcţionaţi de acesta pentru consum.

De aceea unii economişti celebri, precum Milton Friedman, se referă la efectele tardive şi variabile ale politicii monetare – care se pot întinde pe o perioadă de la 6 luni la 2 ani. Practic, economiştii admit cu toţii că, între creşterea masei monetare şi reflectarea acesteia în variabilele macroeconomice (precum PIB sau IPC) trece o perioadă de timp. Şi cu cât banii sunt injectaţi în economie printr-un punct situate mai departe de stadiul consumului, cu atât această perioadă este mai lungă.

În ultimii ani România a experimentat tocmai această situaţie – aşa-numitul boom economic. Producţia de bani s-a concretizat în expansiunea creditului şi în stimularea investiţiilor. Abia acum ajungem să vedem nota de plata în preţurile de consum. Nu este nimic nou sau original în România. Pur şi simplu, totul se petrece ca la carte.

Acesta este principalul motiv pentru care sunt pessimist în ceea ce priveşte incapacitatea BNR de a respecta ţinta de inflaţie pe 2010.

Relativismul inflaţioniştilor: ce ne spune Olivier Blanchard

Economistul-şef al FMI, Olivier Blanchard, expune într-un recent interviu în Wall Street Journal una din slăbiciunile fundamentale ale adepţilor politicii monetare: veşnica bâjbâiala după optimizarea producţiei de bani.

Ce aflăm de la Blanchard? Că până să izbucnească criza, experţii guvernamentali considerau drept optimă o rată a inflaţiei de 2%. Pe baza ideii că o inflaţie prea mică e rea pentru economie, iar o inflaţie prea mare aşijderea – teorie frumos exprimată de graficul următor, desenat de profesorul Paul de Grauwe.

Încă înainte de statornicirea acestui inflationist consensus, s-a ridicat următoarea nedumerire legitimă: de ce să fie ţintită o inflaţie de 2% şi nu una de 1% sau de 3%? Nici Paul de Grauwe, nici alt economist nu a putut elucida această problemă, singura explicaţie oferită fiind aceea că “there is an optimum rate of inflation p* greater than zero for which the difference between benefits and costs is at its maximum” (de Grauwe, p. 206). Ceea ce este, desigur, o ofertă de nerefuzat: nu poţi contrazice niciodată politica monopolului care gestionează emisiunea monetară! Un lucru e clar: inflaţia trebuie să fie 2%, fiindcă aşa… iese la regresie (altă rimă n-am găsit).

Ei bine, viaţa e schimbătoare, aşa că economiştii şi-au schimbat poziţia după criză. Spune Blanchard:
“De fapt, nu aveam niciun motiv pentru care să folosim ţinta de 2% în loc de 4% (Vedeţi? Ce vă spuneam?!) 2% nu înseamnă stabilitatea preţurilor. Între 2% şi 4% costul inflaţiei nu este semnificativ… Dacă ar fi să aleg o ţintă de inflaţie astăzi, m-aş pronunţa pentru o ţintă de 4%… Când ajungem la cifre mai mari – 10% şi peste – oamenii resimt incertitudinea.”

Bun, nu cred că există o replică mai bună decât reluarea întrebării de fond: de ce 4% şi nu 6%? De ce 10% şi nu 15%? Viaţa e schimbătoare!

„Il Maestro” de la BNR şi ghiveciul monetar

Mugur Isărescu a declarat azi: “Corecţia economică din 2009 a fost inevitabilă, după supraîncălzirea din 2007 şi 2008″. Corect, dar incomplet. În acelaşi speech domnia sa a spus că România a avut creştere sustenabilă până în 2003-2004, ceea ce înseamnă, logic, că din 2003-2004 încoace a fost creştere nesustenabilă. Adică economia s-a supraîncălzit vreo 4-5 ani. Şi mai corect, dar încă incomplet.

Ceea ce lipseşte este asumarea responsabilităţii. Chiar nimeni nu este vinovat? Dacă ciorba pe care o servim la restaurant este supraîncălzită, ştim cu toţii cine poartă responsabilitatea. Dacă economia dă în clocot ani la rând, ar trebui să fie la fel de clar cine este de vină: cine este la butoane!

Economia s-a supraîncălzit din 2003-2004 din cauza politicii monetare expansioniste administrată de BNR. Corect şi complet. Am fost primul care am argumentat acest lucru, cu poze.

De ce argumentele BNR pentru reducerea ratei dobânzii sunt greşite (2)

Al doilea argument invocat de BNR pentru reducerea ratei dobânzii este persistenţa deficitului de cerere agregată.

Cererea agregată reprezintă totalul cheltuielilor agenţilor economici. În teoria keynesiană, nivelul cererii agregate poate scădea sub nivelul venitului, ceea ce împinge economia în recesiune. Se produce o „scurgere” din sistem, iar statul îşi poate asuma rolul de tehnician, reparând circuitul economic, prin alimentarea lui cu lichidităţi. Acest scenariu este ilustrat în graficul de mai jos.

În cartea mea Împotriva curentului. Însemnări despre criza financiară actuală am dedicat un capitol distinct criticii politicii anticilcice de inspiraţie keynesiană, iar acum nu voi relua ce am spus deja. Vreau însă să adaug câteva explicaţii şi precizări.

În primul rând, orice intelectual familiarizat cu specificul ştiinţelor sociale ar trebui să fie uimit de mecanicismul basmului keynesian. Pentru Keynes (şi pentru discipolii lui din BNR) economia e ca un cazan umplut cu bani; dacă în cazan se produce o spărtură prin care se scurg bani, nivelul umpluturii (PIB nominal) scade, iar autorităţile trebuie să toarne bani pentru a-i reface nivelul. În această poveste nu este loc de fiinţe umane, de raţionalitate, de anticipări, de acţiuni intenţionate; totul se produce mecanic-aleator: dacă nivelul cheltuielilor monetare scade, atunci statul trebuie să îl refacă şi, invers, dacă cheltuielile cresc peste nivelul venitului, statul trebuie să extragă bani din circuit pentru a păstra echilibrul. Mai mult, guvernul însuşi este tratat mecanic – este văzut ca un soi de diferenţial de automobil, care redistribuie cuplul între roţi atunci când sesizează o pierdere de aderenţă sau diferenţă de rotaţie. Nu există loc pentru stimulente (perverse), interese (de grup), (in)capacitate antreprenorială.

Acum, să presupunem că circuitul învârte 100 unităţi monetare. Imaginaţi-vă că în circuit se produce într-adevăr o spărtură şi că pe ramura de jos a lui circulă doar 90. Aceasta înseamnă că pe ramura de sus vor ajunge tot 90: dacă cheltuielile scad la 90, atunci veniturile încasate scad şi ele corespunzător. Este o problemă?

Pentru keynesieni este o mare problemă, pentru că banii sunt precum uleiul de motor şi, se ştie, maşina care rămâne fără ulei se defectează. De aceea trebuie să intervină urgent statul şi să pompeze bani, stimulând cererea agregată. Dar această viziune este greşită. Eroare provine din faptul că întregul raţionament se referă la valori monetare, nominale, în vreme ce adevărata bunăstare se măsoară în valori reale – cantităţi de bunuri şi servicii. Să luăm un exemplu: să presupunem că anul trecut am cheltuit 100 de lei pe shaorma iar anul acesta doar 90 de lei. Înseamnă oare că anul acesta am sărăcit, că mâncat mai puţin? Bineînţeles că nu. Dacă shaorma s-a ieftinit cu 10%, anul acesta mănânc la fel ca anul trecut, iar dacă s-a ieftinit mai mult, anul acesta mă voi ghiftui. Deci, cheltuielile monetare nu au nicio legătură cu volumul de marfă tranzacţionat.

La rândul său, vânzătorul de bunuri (shaorma) nu se ghidează după veniturile monetare. Indicatorul esenţial folosit pentru a măsura viabilitatea afacerii este rata profitului, iar aceasta este un raport, o relaţie între venituri şi cheltuieli – adică nu o sumă de unităţi monetare.

Ce se întâmplă cu viabilitatea activităţilor economice atunci când cererea agregată scade? Ei bine, presupunând că cererea scade proporţional în toate industriile (ceea ce este aberant, dar nu şi în teoria keynesiană), nu se întâmplă nimic, în afară de faptul că toate cheltuielile şi veniturile nominale scad. Adică avem deflaţie. Nimic nu împiedică însă rata profitului să rămână la fel. Pentru ca keynesienii să ajungă la concluzia preferată, ei aduc forţat următoare ipoteză: toţi indivizii sunt idioţi, incapabili să îşi modifice aşteptările (în caz că au vreuna) şi vor trata venitul nominal ca pe venitul real, confundând bancnotele din buzunar sau din casa de marcat cu bunurile pe care le pot cumpăra/vinde în schimbul acelor bani. Dacă au mai puţini bani, ei cred că sunt mai săraci, iar dacă au mai mulţi cred că sunt mai bogaţi. Şi toată lumea face confuzia asta în afară de geniile de la butoanele politicii monetare. Aşa deci….

Să trecem acum la o problemă mai serioasă. Scenariul keynesian ascunde o eroare mult mai gravă decât interpretarea greşită a cheltuielilor monetare şi a rolului banilor. Este vorba de omiterea din discuţie a factorului fundamental al creşterii economice: economisirea şi acumularea de capital. Pentru cine studiază economia este straniu cum „politica anticiclică” este un capitol total independent şi separat de „politica de creştere economică”! Ceea ce e normal la o adică, fiindcă prescripţiile celor două capitole se bat cap în cap, iar dacă subiectele ar fi tratate laolaltă studentul ar observa slăbiciunile paradigmei keynesiene. Aşa că, pentru a salva aparenţele, „creşterea economică” şi „fluctuaţia economiei” sunt tratate total distinct.

Despre ce este vorba? Despre faptul că la baza dezvoltării se află economisirea şi acumularea de capital, nu „cererea agregată” (say what?). Adică proporţia în care oamenii îşi împart venitul între consum şi economisire. Tezaurizarea – în fond, cererea de bani – are impact asupra nivelului preţurilor, însă nicio legătură cu progresul. Acesta din urmă este determinat de raportul consum-economisire care, dat fiind că e un raport, ghinion, nu se măsoară un unităţi monetare fir-ar să fie! Fără să mai lungesc vorba, este foarte posibil ca deflaţia să coincidă cu creşterea economisirii şi a acumulării de capital, iar rezultatul final să fie creşterea economică, nu depresiunea! Un secol întreg stă mărturie despre acest fapt. Dacă keynesienii ar fi oneşti ar trebui să se recunoască înfranţi din start, pentru că există o observaţie empirică fatală: experienţa secolului al XIX-lea, secolul revoluţiei industriale, caracterizat prin deflaţie. Bine, ar mai o observaţie fatală, experienţa stagflaţiei din secolul XX, inclusiv acum din România, care nu se integrează deloc în teoria keynesiană.

Să aruncăm o privire la componentele cererii agregate

C + I + G + X – M
(consum + investiţii + cheltuieli guvernamentale + exporturi – importuri)

Când Mugur Isărescu decide creşterea cererii agregate, el nu discriminează între componentele acesteia. Poate spori consumul – dacă ascultaţi cu atenţie, majoritatea comentatorilor economici vorbesc de stimularea consumului ca soluţie de ieşire din criză, yes! Sau poate spori cheltuielile guvernamentale. Sunt convins că un expert va găsi o cale de mărire a exporturilor nete. Toate aceste alternative sunt bune, fiindcă, nu-i aşa, conform BNR, problema este „deficitul de cerere agregată”. Din păcate, doar creşterea investiţiilor poate propulsa economia. Nimeni nu s-a îmbogăţit vreodată pentru că a consumat tot ce a câştigat! Din contră, cu cât consumi mai mult cu atât de apropii de amanetarea propriului viitor. Încercaţi să falsificaţi asta dacă puteţi! Oamenii sunt suficient de deştepţi încât să nu se joace „experimental” cu astfel de lucruri. Până şi un copil mai destoinic ştie că, dacă vrea o bicicletă nouă, trebuie să economisească, abţinându-se să cumpere toate jucăriile pe care altminteri şi le-ar permite.

Iar creşterea investiţiilor nu se poate realiza prin mijloace monetare, precum manipularea ratei dobânzii, ci prin economisire, aşa cum am mai spus în multe articole.

P.S. Felicitările mele restaurantului Naser de la Domenii, care a ieftinit shaorma de la 15 lei la 10 lei – iată cineva care ştie să facă afaceri şi care nu are nevoie să fie stimulat monetar de experţii de la BNR! Şi nici nu aşteaptă vreo taxă pe fastfood care să o „transfere” în cârca clienţilor. Îmi place deflaţia.

De ce argumentele BNR pentru reducerea ratei dobânzii sunt greşite

BNR a decis reducerea ratei dobânzii de politică monetară de la 7,5% la 7%. Motivaţia se bazează pe următoarele două argumente:
• Perspectivele indică continuarea procesului de dezinflaţie,
• Analiza evoluţiei indicatorilor macroeconomici relevă persistenţa deficitului de cerere agregată

Să vorbim puţin despre fiecare. Astăzi, despre primul argument.

Să spunem din capul locului că dezinflaţia (mai bine-zis, rata inflaţiei) nu are nicio legătură cu sănătatea economiei. Stabilitatea preţurilor nu este sinonimă cu stabilitatea economică. Acest fapt a fost observat de economistul suedez Knut Wicksell în secolul al XIX-lea, accentuat de Mises şi Hayek, în fine, redescoperit relativ recent de economiştii de la Bank of International Settlements. Timp de câteva decenii, opinia convenţională a susţinut ideea contrară: stabilitatea preţurilor – deziderat exprimat în practică cel mai adesea prin adoptarea politicii de ţintire a inflaţiei – este cel mai bun lucru pe care îl poate face banca centrală. După experienţa catastrofală a Japoniei din ultimele două decenii, foarte mulţi economişti au schimbat tabăra, mutându-se în grupul celor care afirmă că nu inflaţia, ci expansiunea creditului este adevărata boală care macină sistemul economic.

Suficient cu istoria, înapoi la teorie. Inflaţia (creşterea preţurilor) este doar simptomul unei boli – expansiunea monetară. Valoarea banilor depinde de abundenţa acestora şi de cererea pentru ei (cunoscută şi sub numele de viteza de circulaţie a banilor – lucrul care îl preocupă atât de intens pe Lucian Davidescu!) – la fel cum valoarea merelor depinde de oferta şi cererea de mere. În această relaţie, variabilitatea celor două elemente este incomparabilă. Cererea de bani rămâne relativ constantă în timp sau se modifică greu, la fel cum cererea pentru mere fluctuează lent în timp. Pur şi simplu, preferinţa oamenilor pentru lichiditate, respectiv mere, nu se modifică drastic peste noapte. Cel puţin în condiţii normale. Desigur, ne putem imagina scenariul următor: dacă mâine doctorii ne-a anunţa că consumul de mere este cel mai bun antidote împotriva gripei H1N1, atunci cererea de mere ar creşte puternic! Însă probabilitatea unui astfel de eveniment este extreme de redusă. La fel stau lucrurile şi cu cererea de bani. Dacă, de exemplu, NASA ar anunţa că peste o săptămână Pământul va intra în coliziune cu un asteroid iar jumătate din populaţie va muri, atunci cererea de bani s-ar reduce vertiginous, ceea ce, bineînţeles, ar provoca diminuarea drastică a valorii banilor. Este uşor de înţeles ce s-ar întâmpla: oamenii s-ar năpusti să cumpere tot ce există, mânaţi de sentimentul “Trăieşte clipa!”

Deci, cererea de bani rămâne relativ constantă; nu este o axiomă, ci o observaţie empirică, dar o observaţie empirică solidă. Ceea ce înseamnă că principalul factor din spatele variaţiei puterii de cumpărare a monedei este producţia de bani.

Acum, producţia de bani îşi exercită influenţa asupra preţurilor în mod diferit. Aşa cum spunea Hayek,
”Dar schimbările generale ale preţurilor nu sunt o trăsătură esenţială a teoriei monetare a ciclului afacerilor; ele nu sunt doar neesenţiale, dar ar fi complet irelevante dacă ar fi doar “generale” – adică, dacă ar afecta toate preţurile în acelaşi timp şi în aceeaşi proporţie…
Faptul că ordinea în care creşterea continuă a fluxului de bani sporeşte diferitele preţuri este crucială pentru înţelegerea efectelor inflaţiei a fost în mod clar remarcat, acum mai bine de două sute de ani, de către David Hume – şi chiar înaintea lui de către Richard Cantillon.”

Bineînţeles, dat fiind că există un număr imens de bunuri cu preţurile aferente, există un număr şi mai mare de combinaţii prin care influxul de bani poate afecta economia. Depinde pe unde intră banii în economie şi pe unde se strecoară mai departe pentru a atinge, în final, fiecare individ: se duc mai întâi pe pensii, pe salariile filozofilor sau pe cele ale tinichigiilor, pe producţia de camioane pentru armată sau pentru construcţia de autostrăzi ş.a.m.d. Însă, după cum a arătat magistral Mises în 1912 (cartea sa Theory of Money and Credit este cea mai bună lucrare de teorie monetară pe care am citit-o – l-a inspirat şi pe Hayek în ideea citată mai devreme), nu este nevoie să ne pierdem în detalii. O singură distincţie poate arunca suficientă lumină peste efectele creşterii ofertei de bani: distincţia între bunuri de consum şi bunuri de capital.

Dacă expansiunea monetară loveşte în prima fază cererea şi preţurile bunurilor de capital, atunci sunt stimulate investiţiile. În celălalt caz este stimulat consumul.

Aşadar, ce rost are să ne uităm la indicele preţurilor de consum (şi cu atât mai puţin la inovaţii statistice precum CORE2)? Se prea poate ca oferta de bani să afecteze mai puternic investiţiile şi atunci acest lucru nu este evidenţiat în dinamica preţurilor de consum, adică a… inflaţiei, aşa cum e numită ea în mod curent. Şi când se întâmplă acest lucru? Atunci când principalul canal de diseminare a banilor este cel al creditului. Dacă relaxarea politicii monetare se traduce nu prin acordarea de bani statului pentru plata pensiilor, ci prin reducerea ratei dobânzii şi stimularea acordării de credite, atunci începe un boom. După cum am spus în alt articol, boom-ul nu este altceva decât o imensă redistribuţie de la consumatori către investitori, prin care societatea sărăceşte (boom-ul înseamnă sărăcie, da – sărăcie relativă desigur, adică o bunăstarea mai redusă decât cea care s-ar fi înregistrat în absenţa redistribuţiei prin mijloace monetare) fără să îşi dea seama.

Sper ca mâine să postez despre al doilea argument al BNR, cel cu cererea agregată.

FMI şi dopajul monetar – România – o poveste de succes?

Şeful delegaţiei FMI tocmai ne-a spus că România este o poveste de succes deoarece a evitat intrarea în colaps, evident, şi cu asistenţa FMI. Aceasta este cea mai hazlie afirmaţie pe care am auzit-o de la domnul Jeffrey Franks. În esenţă, este ca şi cum un doctor care îi adminstrează unui bolnav de cancer o doză puternică de morfină îl bate pe umăr spunându-i: stai linştit, eşti pe cale să devi o poveste de succes!

De ce este asistenţa FMI echivalentă cu un drog? Pentru că înseamnă injectarea de bani în economie. Pomparea de bani determină falsificarea calculului economic şi distorsionarea alocării resurselor deoarece afectează fluxurilor de venituri, respectiv cheltuieli monetare. Să explic.

În mod normal, preferinţele indivizilor impun o anumită structură a cheltuielilor monetare: parte dintre ele se duc către consum (şi se impart în miliarde de direcţii), parte se duc către investiţii (miliarde de proiecte), parte rămân în rezerva de lichidităţi a publicului (în funcţie de cererea de bani). Din acestea trei, relaţia dintre consum şi economisire este crucială.

Expansiunea monetară poate genera iluzia prosperităţii. Agenţii economici pot crede că posesia mai multor bani echivalează cu creşterea gradului de satisfacere a nevoilor. Iluzia îmbogăţirii prin simpla deţinere a unei cantităţi sporite de bani (sau „linii de credit”, în jargonul modern) modifică tiparul acţiunilor individuale în comparaţie cu o situaţie caraterizată prin absenţa imixtiunii statului. Mediul de afaceri va folosi masa monetară suplimentară pentru a începe executarea unor proiecte de investiţii pentru care, în realitate, nu există suficienţi factori de producţie care să permită ducerea acestora la bun sfârşit. Ei acţionează ca şi cum economisirile societăţii ar fi mai mari decât sunt de fapt, ca şi cum investiţiile ar fi finanţate din fonduri reale – resurse pe care publicul nu le consumă, ci le investeşte pe piaţa de capital sau le acordă băncilor spre intermediere. Ceea ce nu este cazul.

Astfel, expansiunea creditului produce (şi maschează) o prăpastie între economisiri şi investiţii. Primele sunt mai mici decât ultimele. În mod normal, în absenţa interferenţei autorităţii monetare, creşterea investiţiilor nu se putea realiza decât pe seama scăderii relative a consumului. În situaţia de faţă însă, consumul creşte chiar. Scăderea artificială a ratei dobânzii (atenţie la decizia BNR de mâine!) înseamnă atenuarea mobilului economisirii.

„Povestea de succes” nu poate continua la infinit, pentru un motiv foarte simplu. Pe măsură ce injecţia monetară se răspândeşte în organismul economic, veniturile oamenilor cresc. Pe hârtie, desigur. Însă preferinţele lor de consum-economisire (gândiţi-vă la rata economisirii) nu s-au schimbat. Prin urmare, „investiţiile” alimentate cu credit ieftin sunt fără finalitate.

Toate sunt bune şi frumoase câtă vreme expansiunea monetară continuă, pentru că presiunea pe care o exercită reafirmarea preferinţelor publicului către consum este anulată de infuzia de bani, prin bănci, către investiţii. Dacă economia ar fi o maşină, am putea spune că indivizii încearcă să pună frână, în vreme ce banca centrală apasă permanent pe acceleraţie. Automobilul continuă să se mişte, doar atâta vreme cât apăsarea pedalei de acceleraţie continuă. Chiar şi o maşină va ceda după un timp, explodându-i motorul. În economie e mai simplu: „supraîncălzirea” îşi va face simţite efectele prin creşterea preţurilor (doar se emit bani, nu?), ceea ce va spori mai mult înclinaţia pentru consum, determinând până la urmă stoparea „creşterii”.

Când expansiunea monetară încetează (sau măcar încetineşte), economia intră în criză. O maşină doar se opreşte; economia regresează. De ce? Pentru că investiţiile eronate au fost alimentate cumva – nu mă refer la finanţarea artificială, ci la resursele pe care s-au dus banii. Blocurile speculanţilor imobiliari sunt finanţate cu credit inventat de decizia Consiliului de Administraţie al BNR, însă ele sunt fizic construite cu oţel, beton şi sticlă. Aceste bunuri trebuie produse, ceea ce înseamnă că boom-ul presupune o redistribuire de avuţie, de la publicul larg către investitorii naivi sau privilegiaţi. Avem de-a face cu o „economisire forţată”. Ceuşescu a realizat ceva asemănător, pur şi simplu restrângând posibilitatea românilor de a consuma. În capitalism acest lucru nu este posibil, aşa că realizarea „miracolului economic” se face nu prin înfometare directă, ci prin impozitare ascunsă (inflaţie). Efectele sunt însă aceleaşi. Pe de o parte lumea nu poate consuma cât ar vrea, pe de altă parte… macarale râd în soare. Pe timpul comunismului nu puteai să te opui planurilor dictatorului, aşa că economisirea forţată a continuat până la eliminarea fizică a primului om al ţării. În democraţie însă, nimic nu-i împiedică pe consumatori să îşi afirme preferinţele. De aceea boom-ul este temporar.

Când se termină euforia speculativă, economia trebuie să se restructureze. Adică, după cum spune cuvântul, capitalul trebuie relocat în cadrul structurii de producţie. Acesta este un proces dureros; unele investiţii vor putea fi transformate cu costuri mai mult sau mai puţin mari, dar altele vor fi pierdute definitiv; forţa de muncă este o resursă complementară capitalului, deci va avea şi ea de suferit. Însă reforma este inevitabilă. Nu există drum în direcţia opusă.

Expansiunea monetară este, aşadar, ca un drog. Îţi permite să te întinzi mai mult decât îţi este plapuma. Îţi oferă iluzii pe card. Însă simpla emisiune monetară nu are cum să îţi facă bine. Aceasta este o lege de fier a economiei. Nu e nevoie să facem experimente ca să-i demonstrăm valabilitatea. Pentru a o înţelege e nevoie să stăm doar să cugetăm puţin. Producţia de bani pur şi simplu nu înseamnă producţie de mărfuri. Dacă aşa ar sta lucrurile omenirea scăpa de sărăcie de milenii, nu mai era nevoie să îl aşteptăm pe Keynes. Sau pe Jeffrey Franks.

Câteva răspunsuri

Multumesc pentru comentarii. Pentru ca sunt atat de multe (nu cred ca vreun articol a mai strans 50 de comentarii) m-am hotarat sa postez cateva raspunsuri sub forma unei postari distinct.
Imi cer scuze iarasi pentru acele comentarii care au fost refuzate de filtrul spam. Abia la ora 17 am intrat pe blog si am verificat comentariile. Nu practic cenzura. Fiecare e liber sa spuna ce crede, cata vreme foloseste un limbaj civilizat.
As vrea doar sa mai adaug ca lucrurile pe care le spun/sustin nu reprezinta, in esenta, idei originale. Economisti de seama le-au aparat de mult timp. Cititi Friedrich Hayek – “Denationalizarea banilor” (la urma-urmei un premiat Nobel merita citit, si va garantez ca nu spune mai multe prostii decat Stiglitz!). Dupa acea, curiosii pot sa imi ceara referinte suplimentare, am o tona.
In fine, scuzati va rog lipsa diacriticelor.

Raspunsuri

@Lucian Davidescu:
1)BNR se pregateste sa ia masuri impotriva celor care au speculat in imobiliare folosind euro si tu zici ca in Romania nu e monopol monetar?! Dar cu plata impozitelor cum ramane?
Este culmea sa sustii ca nu este monopol monetar. Avem exact acelasi monopol pe care il aveam pe piata telefoniei fixe pana la dereglementare. Daca nu te conving eu, poate te convinge experienta celor care au produs “Liberty dollar” pana cand a venit FBI-ul si le-a inchis pravalia; ma intreb, oare de ce, daca fiecare e liber sa emita moneda?!
Auzi, nu cumva suntem liberi sa purtam si arme si eu inca nu am aflat?
Cat despre cuponul Carrefour, banuiesc ca ai aflat ca unii folosesc tichetele de masa inclusiv la achitarea serviciilor de masaj erotic. Si ai in vedere faptul ca tichetele de masa nu sunt moneda, ci surogat pentru moneda de hartie oficiala.
2) schemele Ponzi nu ar trebui interzise pe o piata libera, desigur. Nici activitatea bancara cu rezerve fractionare, DAT FIIND CA toata lumea e informata ca este vorba de fapt de o loterie. Chiar asa, ma astept sa spui ca nu e nimic in neregula cu aceasta fiindca lumea stie ca bancile nu pastreaza banii din depozite, ci ii instraineaza! Ei bine, nu vreau sa te contrazic (desi o pot face oricand), vreau doar sa spun ca, pentru a fi siguri ca nu mai ramane nimeni nestiutor, doresc legiferarea distinctiei dintre loterie si banking. Care e problema? Daca lumea stie oricum ca banii nu sunt acolo (in banci) si le place asa, atunci de ce ne temem sa o spunem pe sleau in lege?!
Nu am nimic impotriva loteriilor sau schemelor Ponzi. Am ceva impotriva celor care tin cu tot dinadinsul sa intretina confuzia intre “business serios” si Ponzi, in special in domeniul monetar.
2) Categoric trebuie sa bem o bere cat mai curand. Mi se pare ca esti aproape de “the point of no return” (hi, hi!)

@MIA:
1) Pachetele de cafea sau de Kent reprezintau desigur mijloace de schimb (nu erau inca moneda, pentru ca nu sunt generalizate, dar oricum “bat” tichetele de masa actuale); la fel, tigarile in inchisori (exemplul e celebru). Nu faceti decat sa intoarceti adevarul cu susul in jos. Desigur ca bulgarii considerau situatia ca inacceptabila, DAR nu din cauza ca le-ar fi placut mai mult leva!!! Ci din cauza ce leva era atat de proasta incat au fost nevoiti sa revina la o situatie monetara anterioara Evului Mediu. Evident, ar fi fost mai fericiti daca ar fi putut folosi la liber euro sau dolarul sau aurul, dar nu li s-a permis. Atunci, au folosit pe post de mijloc de schimb bunurile care indeplineau anumite calitati. Folosirea tigarilor pe post de mijloc de schimb era evident superioara folosirii monedei oficiale, altfel bulgarii nu ar fi renuntat la leva! Dar, era evident inferioara dezideratului unei societati civilizate.
Sa nu ne suparam ca vacarul pe sat.
2) Desigur ca bancile emitente de moneda ar fi tentate sa pacaleasca utilizatorii de moneda (“v-ati intrebat cata carne e in parizer?”), insa concurenta ar tine in sah acest comportament. Comparatia dvs. cu sistemul actual este nepotrivita, pentru ca in sistemul actual este rentabil sa expandezi bilantul, ajungi too big to fail, te salveaza guvernul si uita asa prosperi! Dar sistemul actual nu e o piata libera, asa ca sa nu mai comparam mere cu pere. A nega acest lucru este semnul lipsei de realism si nu cred ca mai putem continua discutia (adica dupa decenii de “salvare” bugetara, veniti si spuneti ca bancile nu se gandeau ca vor fi salvate?! Da’ de ce, erau mai proaste ca noi?!). Deci, intr-un context institutional diferit, bancile nu vor mai concura pentru exproprierea publicului prin inflatie.
3) Am mai aflat o chestie tare, anume ca masurile asociate razboiului nu pot fi catalogate drept liberale sau socialiste, ci… necesare (?!) Great, just great. Tot ce imi doresc este sa nu vina cineva ca dvs. la putere; presimt ca o sa imi povestiti despre diversele “nevoi” ale natiunii la ore de maxima audienta.

@Borat: Corect. De asta cred ca nu vom avea atatea monede cate sortimente de branza exista. Dar nu ce cred eu conteaza, ci ce vor oamenii. Am o idee: ce-ar fi sa-i lasam pe ei sa hotarasca? Altminteri, ne punem in pozitia micului dictator destept.

@B: in prima parte a comentariului ai perfecta dreptate, multa lume ar avea ce sa invete. In a doua parte insa gresesti, pentru ca presupui o “end state of affairs”, care de fapt nu exista. Inca o data, multiplicitatea mijloacelor de schimb nu este nici buna nici rea in sine. Tot ce spun este ca trebuie sa vedem exact de cate monede e nevoie pe piata. Asta e o problema antreprenoriala, nu noi putem sa dam raspunsul, ca nu suntem cititori in stele. Intuitiv, sunt de acord cu tine si cred ca vor exista foarte putine monede, m-as hazarda sa zic ca una singura – aurul. In secolul al XIX-lea a fost una singura, mi se pare normal ca in secolul al XXI-lea sa nu fie mai multe! Dar poate nu am dreptate, poate are MIA dreptate si lumea o sa tina cu dintii de leu sau de euro. Ei bine, daca asa stau lucrurile, daca leul este atat de bun si eu sunt atat de naiv incat nu vad adevarul, de ce nu suporta partizanii lui libera competitive? La urma-urmei, putina concurenta nu are de ca sa strice nimanui… in special celui mai bun!
By the way, dupa cum observi, am cam regresat pe parcursul secolului XX, de la o moneda unica (naturala) globala, am ajuns la numeroase monede (fiat)! Dar, glumind cu argumentul lui MIA, banuiesc cu nu a fost cu vreo “intentie” ideologica, a fost doar cu “directie”!

@Pompa D’or: Imi vine sa va pun intrebarea aia ticaloasa: Cate carti ati citit? Dar pentru ca nu vreau sa elucidam aceasta problema, vin in intampinarea stupefactiei dvs si va spun ca reforma propusa de mine nu are nimic de-a face cu ce a facut Lenin.
Asta e cel mai tare comentariu. Din liberal am ajuns leninist. Si saracii Hayek sau Mises care s-au batut intelectual cu comunistii, nu stiau ca de fapt ei sint adevaratii apostoli ai comunismului!

Ce înseamnă concurenţă/monopol în producţia monetară?

Azi m-am hotărât să postez fragmente dintr-o lucrare mai veche dedicată integrării monetare europene, în încercarea de a clarifica unele aspecte ale reformei monetare pe care o susţin. Am spus că sunt partizanul eliminării legislaţiei care condiţionează actele economice (faptele de comerţ) de folosirea monedei naţionale – aşa-numita legal tender law. Astfel, leul îşi va pierde statutul oficial de monedă unică în România, iar BNR poziţia de monopolist monetar. Simultan, reforma ar presupune instaurarea unei autentice libertăţi monetare: fiecare este liber să intre în competiţie cu BNR producând o monedă mai bună (marfă sau de hârtie).

Din comentariile postate de cititori am înţeles că subiectul este în egală măsură pasionant şi confuz. Sper ca cele de mai jos să contribuie la elucidarea problemei.

Cât de bună este unificarea monetară ?

Există un noian de aprecieri elogioase la adresa integrării monetare europene. Aceste aprecieri subliniază importanţa monedei unice europene pentru promovarea schimburilor comerciale, a investiţiilor şi a mobilităţii forţei de muncă între state. În opinia susţinătorilor integrării europene, reducerea numărului de monede a eliminat riscul valutar datorat fluctuaţiei cursurilor de schimb precum şi cheltuielile neproductive ocazionate de contractele de acoperire a acestui risc.

Existenţa monedei facilitează comerţul, producţia şi adâncirea diviziunii muncii. Prin urmare, s-ar părea că există motive întemeiate pentru folosirea unei monede unice. Sloganul “o piaţă unică, o monedă unică” s-a făcut des auzit în dezbaterile care au premers naşterea euro. Din această perspectivă, argumentul integraţionist este foarte tentant. Totuşi, o idee proastă nu devine mai puţin greşită doar pentru că este des repetată. Sloganul derivă dintr-o idee fundamental greşită. Integrarea economică a presupus eliminarea barierelor care împiedică mişcarea bunurilor, a capitalului şi a forţei de muncă. Ea a însemnat adâncirea pieţelor prin extinderea liberei concurenţei la scară continentală. Dacă integrarea pieţelor de mărfuri, muncă şi capital trebuiau urmate de ceva, atunci acest ceva trebuia să fie integrarea circulaţiilor diferitelor monede. Altfel spus, consecinţa ar fi trebuit să fie o mai mare concurenţă între monede, nu instituirea unui nou monopol.

Impresia că reducerea numărului de monede şi, la limită, unificarea monetară, are beneficii indiscutabile se datorează în bună măsură confuziei dintre etaloanele de măsură din fizică şi rolul jucat de monedă. S-ar părea că, tot aşa cum evaluarea corectă a distanţelor şi greutăţilor întâmpină dificultăţi din cauza neuniformizării sistemului de măsurare, la fel calculul economic nu se poate desfăşura în mod optim în absenţa unei monede unice. Analogia nu surprinde însă esenţa deosebirii dintre monedă şi etaloanele de măsură. Poate cel mai relevant pentru clarificarea prezentei discuţii este observarea faptului că, în timp ce uniformizarea sistemului de măsuri fizice aduce beneficii evidente, prin uşurarea transmiterii informaţiei specifice între diverşi indivizi, omogenizarea sistemului monetar nu prezintă astfel de avantaje pentru economie, din două motive.
• În primul rând, calculul economic nici nu presupune comunicarea între agenţii economici, nici nu este realizat în acest scop. Puţini oameni de afaceri ar dori să facă public modul în care îşi calculează rentabilitatea sau rezultatele acestor calcule.
• În al doilea rând, randamentele diverselor activităţi pot fi transmise şi comparate, oriunde pe glob, indiferent de numărul monedelor utilizate în calculul lor, deoarece informaţia esenţială pentru luarea unei decizii în legătură cu adoptarea unei investiţii nu este dată de o sumă absolută – care în mod firesc trebuie exprimată într-o monedă – ci de un raport (rata profitului).

Nu doresc să contest că existenţa mai multor monede aduce un spor de incertitudine acţiunii antreprenoriale, faţă de situaţia unui sistem monetar unificat. La fel de adevărat este şi corolarul acestei afirmaţii, anume că reducerea numărului de monede diminuează incertitudinea, deoarece întreprinzătorii nu ar trebui să mai acorde atenţie variaţiei cursurilor de schimb. În acelaşi mod însă, extinderea gamei de produse disponibile pe piaţă, diversificarea bunurilor – în fond, adâncirea specializării producţiei – sporeşte incertitudinea. Tot aşa cum nici un economist nu consideră că reducerea diversităţii promovează bunăstarea societăţii (prin diminuarea incertitudinii), ar trebui să ne îndoim de valoarea argumentului că unificarea monetară facilitează calculul economic şi creşterea avuţiei. Indivizii nu doresc în mod necondiţionat reducerea incertitudinii prin standardizarea mijloacelor acţiunii umane. Istoria economiei ilustrează mai degrabă că indivizii acordă mai multă importanţă diversităţii, chiar dacă lumea înconjurătoare devine mai “complicată” în consecinţă. Pe o piaţa liberă, întreprinzătorii vor încerca să răspundă cu maximă acurateţe cerinţelor populaţiei, oferindu-i bunurile pe care aceasta le doreşte (inclusiv bani), în sortimentul, cantitatea şi calitatea dorite.

Deoarece moneda nu diferă în principiu de celelalte bunuri căutate pe piaţă, concurenţa monetară nu este sortită încheierii, la fel cum competiţia între producătorii de detergenţi nu pare să tindă către un final previzibil.

Unificare sau centralizare monetară?

Aşadar, unificarea monetară nu este bună în sine. Lucrurile stau foarte rău atunci când unificarea este realizată forţat de către stat. Să definim termenii.

Unificarea (sau integrarea) monetară reprezintă procesul de reducere a numărului monedelor până când, eventual, o singură monedă ajunge să triumfe pe piaţă. Acest proces se poate derula în două moduri radical diferite: prin acordul voluntar survenit între utilizatorii monedei sau prin impunerea (violentă) de către o organizaţie – statul – tuturor celorlalţi.

Altfel spus, unificarea se poate realiza pe două căi: pe cale economică sau pe cale politică. Calea economică reflectă procesul de interacţiune voluntară al indivizilor care urmăresc satisfacerea mai bună a propriilor interese. Pentru “cale economică” putem folosi ca sinonim termenul mai cunoscut “proces de piaţă”. Calea politică reflectă folosirea mijloacelor de constrângere de către exponenţii statului care urmăresc satisfacerea mai bună a propriilor interese. Pentru aceasta putem folosi ca sinonim termenul “planificare centrală” sau mai simplu, “centralizare”. Ca exemplu de evoluţie monetară din prima variantă avem etalonul-aur. Aurul a ajuns prima şi singura monedă cvasi-globală în secolul al XIX-lea prin adoptare spontană, graţie atributelor sale care l-au făcut să surclaseze celelalte monede. Ca exemplu de evoluţie monetară din a doua categorie avem instaurarea monedelor de hârtie.

Din această perspectivă, naşterea euro reprezintă nu desăvârşirea unificării monetare europene, ci ultimul stadiu al centralizării monetare pe bătrânul continent. Aderarea României la zona euro nu reprezintă o schimbare instituţională semnificativă, pentru că va însemna abandonarea monopolului naţional în favoarea unuia continental.