Școala Austriacă de economie ajunge mainstream

Lume – lume, economiști onorabili, în caz că ați crezut că Școala Austriacă de economie este vreo colecție exotică de învățăminte este cazul să vă schimbați urgent părerea. Pentru că alți doi economiști mainstream de prim rang au făcut-o deja. Este vorba de Douglas Diamond și Raghuram Rajan de la University of Chicago, care au scris recent o lucrare substanțială (46 pagini) în care reacreditează teoria austriacă a ciclului. Acum, între noi fie vorba, teoria în speță nu a fost niciodată discreditată de fapte, ci doar de… băieții deștepți precum Keynes care și-au dat seama că e mai util să ceri statului să intervină în economie… ca să facă ei bani la bursă. Diamond și Rajan și-au dat seama că e momentul adevărului. Și nu doar că îi menționează pe Ludwig von Mises și Friedrich Hayek (cu Prices and Production, despre care Milton Friedman a spus odinioară că este neinteligibilă!) ba chiar îl citează pe Murray Rothbard.

Câteva paragrafe:

Pornim cu un model în care întreprinzătorii împrumută bani de la bănci pentru a investi în proiecte de durată. Băncile împrumută ele însele de la public… Indivizii își depun sumele în bănci în schimbul unor creanțe disponibile la cerere…
Odată ce publicul și-a depus capitalul și proiectele de investiții au fost inițiate, indivizii se pot confrunta cu o nevoie neașteptată de a retrage depozitele. O posibilitate este ca ei să sufere un șoc advers asupra capitalului care să îi determine să își diminueze activele financiare și să consume… Astfel, cererea publicului pentru bunuri de consum poate crește substanțial. Noi ne concentrăm pe acest motiv (care are antecedente în Școala Austriacă a lui Mises și Hayek).

Bine, Diamond și Rajan nu explică cum poate să apară acest șoc advers, se mulțumesc să îl postuleze din pălărie. De fapt, criza nu apare din senin ci tocmai din cauză că finanțarea proiectelor de durată se face prin distorsionarea alocării resurselor (folosirea depozitelor la vedere pentru creditare, multiplicarea masei monetare ș.a.m.d. povestea știută. În fine. Autorii ne mai spun că, pe măsură ce oamenii își retrag depozitele, sistemul bancar crapă, pentru că lichidarea activelor bancare nu poate ține pasul cu lichidarea pasivelor, adică a depozitelor. Și… acum e acum:

Guvernul poate viola oricând drepturile de proprietate și poate păstra sistemul bancar intact – de exemplu, prin impozitarea publicului și redistribuția banilor către bănci (sau, ceea ce înseamnă același lucru, prin creditarea băncilor la o rată a dobânzii preferențială). Acest soi de bailout reduce consumul societății și limitează lichidarea proiectelor de investiții. Se știe foarte bine că bailout-ul anumitor instituții generează stimulente perverse ex ante.

După care repetă:

Nu suntem primii care pun crizele pe seama discordanței dintre durata lungă a investițiilor și structura temporală a consumului în timpul expansiunii. Această viziune poate fi trasată înapoi în timp până la von Mises și Școala austriacă. Mises a arătat cum din cauza unei rate a dobânzii artificial scăzută, indusă de expansiunea creditului, procesul de producție a noilor bunuri este excesiv de lung în comparație cu toleranța publicului de a-și amâna consumul.

Eu de aici am înțeles un lucru. Cei care nu au citit Human Action sau Man Economy and State nu se pot numi economiști chiar dacă au trei doctorate. Ce nu am înțeles este de ce a ținut secret până acum Diamond că l-a citit pe Rothbard, ba chiar că a învățat din el. Probabil că explicația ține tot de stimulente (de care am vorbit aici)

Țintirea inflației – încă o prognoză măreață?

În februarie postam Țintirea inflației: 4 ani de prognoze mărețe. Aminteam atunci, cu poze, cum BNR a rata ținta de inflație în 2006, 2007, 2008 și 2009. La final arătam ultima prognoză a BNR, pe 2010:

Timpul a trecut iar incertitudinea s-a risipit. Acum BNR, în ultimul raport privind țintirea inflației, ne propune următoarea previziune:

Întrebarea “Va nimeri BNR ținta de inflație?” tinde să devină retorică. Dacă mai insistă mult BNR are toate șansele să intre din nou în Cartea Recordurilor, de data aceasta nu cu cel mai longeviv guvernator ci cu cea mai persistentă țintire pe lângă inflație. Deh, “performanța” se cere premiată!

Este inutil să vă întrebați, economiști dumneavoastră, ce s-ar fi întîmplat cu un manager din sectorul privat care ar fi ratat 5 ani la rând cifra de afaceri planificată. Această întrebare chiar este retorică. Dar așa pățești când ai bancă centrală publică, ba pe deasupra monopol de emisiune monetară. De ce ți-ar oferi o monedă mai sănătoasă dacă oricum ești obligat să o folosești?!

De la începutul acestui blog am insistat pe ideea că moneda sănătoasă nu poate veni decât grație concurenței pe piață. Istoric vorbind, moneda care a întrunit adeziunea publicului (mondial, nu național) a fost aurul. Și atât de bine a servit aurul nevoile de schimb ale omenirii încât nu a putut fi detronat din acest rol decât prin confiscare, naționalizare, prohibiție sau cum vreți să-i ziceți. Nu e cazul să speculăm ce monedă ar alege românii mâine dacă ar fi liberi să o facă. Important este că multă lume este îndoctrinată să creadă că singura monedă fezabilă este cea de hârtie, oferită de stat. Puțini sunt cei care realizează că aceasta – leul actual, cum ar veni – este precum salamul cu soia din timpul comunismului: pe cât de lăudat oficial, pe atât de detestabil în realitate.

Nu trebuie să facem calcule sau previziuni pentru a sesiza că politica monetară nu poate spori bunăstarea societății. Atingerea unei anumite dinamici a creșterii prețurilor este în cel mai bun caz irelevantă – aceasta se întîmplă în situația neverosimilă în care emisiunea monetară se distribuie uniform și agenții economici au anticipări “perfect raționale”. Când priviți graficele de mai sus țineți minte că IPC nu măsoară adecvat pierderea puterii de cumpărare a unității monetare (din păcate, nu există un indice care să facă acest lucru). Degeaba visați la CORE2 ajustat și pariați pe leu dacă rata reală a dobânzii este minus 3%! Telenovela redistribuției prin inflație continuă, indiferent de justificarea care se dă episodului de moment: anul agricol prost, embargoul din țara vecină, scumpirea petrolului de către arabi sau, așa cum este cazul acum, creșterea TVA.

Bennett McCallum, lovitura de stat monetară și istoria care se repetă

Înainte de a vă spune ce zice Bennett McCallum, e bine să precizăm cine este dânsul. Vreun fundamentalist, te pomenești?! Nu, nu, nu vă agitați. Bennett McCallum – care în această săptămână a împlinit 75 de ani – este unul dintre cei mai faimoși economiști specializați în teorie monetară, printre cei mai citați din lume (mai frecvent decât unii laureați ai premiului Nobel)…, „tata” multor experți… în fine. Luna aceasta a ținut o prelegere la o conferință organizată de Banca Japoniei. Știți ce a spus acolo?

Că – ghinion de neșansă – banii de hârtie au apărut în SUA prin uzurparea ordinii monetare spontane de către stat. De ce? Cum de ce? Ca să stoarcă resurse prin inflație atunci când impozitarea clasică nu mai funcționa. Vă amintiți de Războiul civil? Guvernul nu avea bani pentru a plăti trupele și goanțele iar creșterea fiscalității era foarte impopulară; de asemenea, nu avea de la cine să se împrumute. Și atunci a născocit un plan: să emită monedă (greenbacks) și să îi oblige pe cetățeni să o utilizeze. Legea instituirii monedei oficiale (legal tender) a fost întâmpinată cu mare opoziție în Congres, dar guvernul i-a amenințat pe parlamentari că, dacă nu o votează, în 30 de zile statul se va afla în imposibilitatea achitării plăților curente.

Sună cunoscut? Ceva asemănare cu vreun program de… austeritate? Nu vă grăbiți.

Ideea este că emisiunea monetară s-a făcut cu încălcarea prevederilor constituționale:

Din aceste prevederi rezultă foarte clar că perspectiva oferită de Constituție este că regimul monetar al națiunii este etalonul metalic – fie unul bazat pe utilizarea aurului sau argintului, fie un sistem bimetalic, bazat pe utilizarea ambelor metale.

Acum, că ne-am pus de accord, să trecem la picanterii. Se pare că prin 1869 un anumit domn Griswold care îi împrumutase niște dolari unui anumit domn Hepburn înainte de instituirea banilor de hârtie (greenbacks) l-a dat în judecată pe acesta atunci când Hepburn a încercat să profite de situație rambursând împrumutul în bani de hârtie. Curtea Supremă a declarat legal tender law neconstituțională, adică i-a impus lui Hepburn să-și plătească datoria în dolari. Și acum, țineți-vă bine:

Chiar în ziua în care sentința în cazul Hepburn vs. Griswold a fost dată publicității, președintele Ulysses Grant a anunțat numirea a doi noi judecători la Curtea Supremă, amândoi remarcându-se prin faptul că sprijineau validitatea legii monedei oficiale (legal tender). În consecință, în 1871, când un alt proces care implica legea monedei oficiale a ajuns la Curtea Supremă, decizia din cazul Hepburn v. Griswold a fost răsturnată și legislația monedei oficiale a fost declarată constituțională.

Sună dâmbovițean?! Credeați că suntem originali?!

Dar să lăsăm istoria și să revenim la oile noastre. De peste un an avem criză, statul nu mai poate plăti pensile, salariile și nici nu poate stoarce prea mulți bani prin impozitare. Cum s-ar zice, avem și noi un război de dus (războiul cu criza). Și știți cum face rost de bani, economiști dumneavoastră?!

Hint: principalele bănci centrale globale – FMI – BNR – bănci comerciale – ministerul de finanțe. Și nici nu am pomenit cuvântul “inflație”.

Cât ar trebui să fie rata inflației?

Surprize-surprize! NBER a publicat recent capitolul “The optimal rate of inflation” din Handbook of Monetary Economics, editată de Benjamin M. Friedman și Michael Woodford, în curs de apariție la Elsevier/North-Holland.

Țintele de inflație practicate în economiile dezvoltate sunt în jurul nivelului de 2% pe an. Acest capitol cercetează măsura în care mărimea observată a țintei de inflație este consistentă cu rata optimă a inflației prezisă de principalele teorii ale non-neutralității monetare. Noi susținem că aceste teorii implică o rată optimă a inflației încadrată pe o plajă delimitată într-o parte de minus rata real pozitivă a dobânzii și, în cealaltă parte, de un număr nesemnificativ mai mare ca zero.

Pentru cine nu a înțeles, asta înseamnă că în medie rata optimă a inflației ar trebui să fie negativă, adică ar trebui să avem deflație. Cum așa?

În literatură, două surse principale de non-neutralitate monetară guvernează determinarea ratei optime a inflației pe termen lung. O sursă o constituie fricțiunile nominale care apar din cererea pentru bani de hârtie. A doua sursă este dată de ipoteza rigidității prețurilor.

În modelele monetare în care singura fricțiune nominală se referă la cererea de bani de hârtie, politica monetară optimă impune minimizarea costului de oportunitate al deținerii de bani prin stabilirea ratei nominale a dobânzii la zero. Această măsură, cunoscută ca “regula lui Friedman”, implică o rată optimă a inflației care este negativă și egală în valoare absolută cu rata reală a dobânzii. Dacă rata reală a dobânzii pe termen lung se situează între 2 și 4 procente, atunci rata optimă a inflației prezisă de aceste modele este între minus 2 și minus 4 procente. Această predicție este clar incongruentă cu țintele de inflație observate.

A doua sursă majoră de non-neutralitate monetară este dată de rigiditățile nominale care derivă din ajustarea lentă a prețurilor.

Vă amintiți? Acesta este și argumentul lui Mankiw, amintit zilele trecute.

Modelele care încorporează acest tip de fricțiune ca singură sursă de non-neutralitate monetară arată că rata optimă a inflației este zero…

Motivul pentru optimalitatea stabilității prețurilor este că elimină ineficiențele determinate de dificultatea ajustării prețurilor. Categoric, problema rigidității prețurilor aduce rata optimă a inflației mult mai aproape de țintele de inflație observate în realitate. Totuși, predicția modelului rigidității prețurilor este încă inferioară țintei de 2% practicată în economiile dezvoltate și celei de 3% practicată în țările în dezvoltare.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că, chiar dacă luăm de bună legea de fier a keynesianismului, anume că prețurile și salariile sunt rigide la scădere, conform calculelor econometrice rata optimă a inflației ar trebui să fie zero. Cu alte cuvinte, injectarea de bani necesară pentru a menține stabilitatea prețurilor (creșterea economică seculară imprimă altminteri un ușor trend deflaționist) este suficientă pentru a depăși costurile de ajustare estimate de modelele econometrice keynesiene. Orice emisiune monetară efectuată cu scopul de a ținti inflația la 2% sau la 3,5% nu este justificată.
Ceea ce înseamnă că toată teoria asta cu importanța unei inflații scăzute este… poezie.

Desigur, ideea că avem nevoie să tipărim bani pentru a depăși rigiditatea prețurilor este scoasă din pălărie oricum. Rigiditatea prețurilor este datorată anticipărilor inflaționiste… care dacă nu ar fi nu s-ar mai povesti. De ce refuză sindicatele și patronatele scăderea prețurilor? Deoarece s-au obișnuit cu inflația din timpul boom-ului și cu faptul că statul poate să comande oricând ieșirea din criză stimulând consumul sau ce vreți dumneavostră, tipărind pur și simplu bani. Această meteahnă nu este chiar atât de veche. Ea s-a format format și dezvoltat pe măsura constituirii statelor asistențiale moderne. În mod firesc, ea dispare pe măsura recunoașterii eșecului acestor state – proces care se află în plin avânt.

A nu se înțelege că sunt de acord cu principiul stabilității prețurilor. Nu sunt de acord cu niciun principiu care presupune fabricarea de bani de către guvern. Asigurarea stabilității prețurilor – considerată optimă de către autorii studiului citat – are numeroase slăbiciuni. Chiar dacă este adevărat că oamenii se opun scăderii unor prețuri (ceea ce din punct de vedere istoric și teoretic este fals), tot nu rezultă că inflaţia va rezolva problema rigidităţii acestor prețuri. Hayek a înţeles implicaţiile corecte ale politicii monetare atunci când a notat:

Bineînţeles că nicio politică monetară nu poate împiedica preţurile produsului imediat afectat de a scădea în raport cu preţurile celorlalte bunuri din economie. Nici nu poate împiedica efectele schimbării venitului oamenilor afectaţi în primul moment să se răspândească treptat. Tot ce poate face este să împiedice repercutarea acestui fapt asupra fluxului total de bani în ţară (Monetary Nationalism and International Stability).

Este emisiunea monetară un substitut pentru ajustarea prețurilor? Nu.
O politică susţinută de prevenire a scăderii unor prețuri și venituri presupune creşterea ofertei de bani. Injectarea unei cantităţi suplimentare de bani va atrage expansiunea creditului, împreună cu distorsionarea alocării resurselor şi a distribuirii avuţiei.

Aceasta este privită ca un avantaj, deoarece evită necesitatea diminuării unui grup particular de preţuri, în special salarii… Dar este un paliativ politic; în practică, înseamnă că, în loc să asistăm la scăderea celor câteva preţuri afectate direct, un număr mult mai vast de preţuri vor trebui sporite pentru a restabili echilibrul (Denaționalizarea banilor).

Nu doar că aceasta nu va îndepărta necesitatea ca preţurile relative să se ajusteze la noua structură a cererii, dar va creea turbulenţe adiţionale în sistem. Emisiunea monetară discreționară afectează (falsifică) calculul economic şi duce la alocarea eronată a şi mai multor resurse şi, în consecinţă, la o ajustare mai lentă a structurii producţiei la nevoile consumatorilor.

Așadar, cât ar trebui să fie rata inflației?

Nu ar trebui să fie nici 2%, nici 0%, nici -2%. Parafrazând o zicală celebră, politica monetară este continuarea politicii fiscale cu alte mijloace. Dar tot despre impozitare este vorba, fie că avem în vedere confiscarea venitului publicului în mod transparent fie că aceasta se realizează prin emisiune monetară. Întrebarea “Ar trebui să urmărim stabilitatea prețurilor sau creșterea lor cu 3% pe an?” este tot atât de științifică precum întrebarea “Care este mai bună: cota unică sau impozitarea progresivă?”. Mi se pare foarte relevant să îl citez aici pe Cosmin Marinescu:

Opţiunea între cota unică şi impozitarea progresivă este, din punct de vedere ştiinţific, absolut irelevantă. Natura problemei este exclusiv politică. Impozitul nu este o problemă intrinsecă a economiei de piaţă ci, prin definiţie, una a sistemului politic. Ştiinţa economică nu poate justifica niciun principiu al impozitării juste, şi nici nu poate „calcula” un pretins „optim fiscal”, fără ruşinea de a degenera într-o cruntă butaforie. Statul este, după cum a demonstrat Ludwig von Mises, incompatibil cu principiile calculului economic de rentabilitate, deci şi cu ideea de „optim”.

Pe scurt, inflația este o problem exclusiv politică. Dacă guvernul este curios care este rata optimă a inflației atunci doar un economist-marionetă poate răspunde: “Depinde, cât vreți să fie? Dacă nu vă convine principiul stabilității prețurilor, atunci… am și alte principii… cum ar fi acela al țintirii inflației.”

Părerea mea este că orice emisiune monetară discreționară este dăunătoare pentru economie, indiferent de reacția prețurilor acum sau peste doi ani. Politica monetară nu poate fi optimă sau mai puțin optimă (pentru că politica monetară este… politică), deoarece nici măcar nu există baze științifice pentru aceasta.

Cinci argumente împotriva politicii monetare

Am văzut recent că Nicholas Mankiw (Harvard) a intrat în dezbatere cu Robert Murphy (Mises Institute) pe tema motivului pentru care statul trebuie să gestioneze producția monetară. Un asemenea dialog era imposibil de imaginat înaintea crizei, când tot ce se putea discuta era cum să facă statul mai bine politica monetară: să țintească inflația, agregatele monetare, rata dobânzii etc. Dar nici vorbă să poți discuta dacă statul trebuie să facă ceva – se subînțelegea că trebuie. Astăzi, când asistăm la falimentul ideilor socialist-intervenționiste și când experții îndelung antrenați pe statul de plată al guvernelor trebuie să răspundă cum de a fost posibil ca după o jumătate de secol de premieri cu Nobel să bage economia în gard, Mankiw nu își mai permite să nu răspundă criticilor. Așadar, de ce avem nevoie de politică monetară? El spune că avem nevoie de politică monetară pentru a combate rigiditatea prețurilor: According to conventional new Keynesian analysis, sticky prices are the ultimate market imperfection that makes aggregate demand matter. Murphy îi răspunde (așa cum a făcut-o Hayek acum câteva decenii) că tocmai din cauza politicii monetare apare rigiditatea prețurilor (anticipările inflaționiste).

Pentru a completa această discuție m-am hotărât să vă prezint (inspirat de Guido Hulsmann) alte cinci argumente false pentru nevoia implicării statului în producția de bani. Să le luăm pe rând.

1. Argumentul monopolului natural

Monopolul natural apare atunci când economiile de scară în producţie sunt aşa de vaste încât o singură firmă poate acoperi cererea de pe piaţă la un cost mai scăzut decât în condiţii de concurenţă. Susținătorii socialismului monetar pretind că în producția monetară există economii de scară atât de mari încât este eficientă existența unui singur producător.

a. Observați că argumentul monopolului natural nu justifică instituţiile monetare actuale. Ceea ce susține el este imposibilitatea coexistenţei mai multor emitenţi privaţi de monedă. Astfel, problema reală pusă în discuţie, anume oportunitatea monopolizării de către stat a ofertei monetare, este complet evitată. S-ar putea pretinde că existenţa unui singur emitent privat de monedă este de natură să prejudicieze interesele agenţilor economici, doarece el ar putea să extindă masiv oferta monetară pentru a-şi mări la maxim profitul. Prin urmare, statul ar putea contribui la creşterea bunăstării societăţii reglementând activitatea de emisiune monetară. Argumentul monopolului natural devine astfel doar o aplicaţie a argumentului mai vast în favoarea reglementării monopolurilor private. Avem astfel un argument în favoarea reglementării, nu a naționalizării. Iar aici există un noian de opinii potrivit cărora reglementarea (în general) nu face decât să înrăutățească lucrurile.

b. Pentru un etalon-aur sau argint – cu toate că există în mod clar economii de scară în minerit – nu este nici un motiv să credem că avem de-a face cu costuri medii continuu descrescătoare. Lawrence White arată că în ceea ce priveşte “economiile de scară în producţia de monedă non-marfă, este dificil sau imposibil de răspuns empiric, pentru că nu se cunosc cazuri de liberă intrare pe piaţă şi de producţie privată a banilor de hârtie”.

c. Chiar dacă adevărat, argumentul este pe lângă problemă. Un monopol natural nu are nevoie de o legislaţie care să consfinţească statutul său. De ce avem nevoie de o lege care să ne oblige să folosim o singură monedă dacă o singură monedă poate exista oricum?! (Dacă mă întrebați pe mine, răspunsul e – de aia, fiindcă politicienii știu că argumentul e fals!) În prezent, producţia monetară este o activitate naţionalizată care se desfăşoară la adăpostul barierei legale de intrare pe piaţă. Chiar dacă ea ar avea caracteristicile unui monopol natural, acest lucru nu ar justifica menţinerea acestor bariere – a legilor privind “moneda oficială” (legal tender) – respectiv, interzicerea concurenţei. De fapt, unicul emitent de monedă şi-ar domina potenţialii concurenţi prin capacitatea superioară de a furniza publicului moneda dorită.

2. Argumentul motivării întreprinzătorilor

Potrivit multor economişti, creşterea lentă a preţurilor, într-un ritm de aproximativ 2%-3% pe an, este de natură să stimuleze producţia agregată. (Mă rog, acum de când cu criza, unii zic că ar trebui să țintim inflația de 4% – gusturile nu se discută!) Putem distinge două variante ale acestui argument. Prima, de sorginte keynesiană, potrivit căreia dinamica pozitivă a preţurilor îi dispune pe întreprinzători să privească cu optimism mersul afacerilor în viitor, încurajând astfel investiţiile şi comerţul. Această viziune naivă asupra comportamentului antreprenorial ignoră faptul că toţi agenţii economici sunt motivaţi în acţiunile lor de obţinerea unui profit. Optimismul sau pesimismul nu pot înlocui raţionalitatea calculului economic ca temelie a activităţii economice. Oricât de pesimiști oamenii trebuie să consume, deoarece au nevoi; oricât de optimiști, oamenii nu pot cheltui anticipări optimiste, ci resurse.

Potrivit celei de a doua variante, mai sobre, expansiunea monetară serveşte de propulsor economiei doar pentru o perioadă determinată sau “pe termen scurt”. Această versiune conciliantă a argumentului nu este mai puţin infailibilă.

a. În primul rând, introducerea în dezbatere a conceptului de temporalitate, deschide poarta pentru anticipări, al căror rol trebuie clar definit. Dacă politica monetară are anumite efecte pe termen scurt şi altele pe termen lung, atunci susţinătorii politicii monetare trebuie să explice de ce indivizii nu pot anticipa efectele finale, abţinându-se să acţioneze pripit pe baza unor consideraţii temporare şi reversibile.

b. Dar chiar abstracţie făcând de anticipări, argumentul nu duce la concluzia la care ţinteşte deoarece propune a viziune simplistă asupra problemei. Să presupunem că poporul e cuprins brusc de pesimism iar cârmaciul monetar decide să tipărească niște bani pentru a ne susține moralul. Banii nou creaţi nu ating simultan toţi agenţii din economie, ci se filtrează prin diverse stadii ale structurii producţiei. Ca atare, în primă fază, doar anumiţi agenţi (cei care obţin primii venituri nominale suplimentare) sunt “încurajaţi” să mărească producţia sau să muncească mai aprig. Investind mai mult, ei sunt nevoiţi să consume mai mulţi factori de producţie, pe care îi licitează de pe piaţă, deturnându-i de la utilizările lor anterioare care acum par a fi mai puţin eficiente. Această situaţie presupune deopotrivă că întreprinzătorii care pierd resurse în procesul licitării continue pe piaţă, sunt incapabili să-şi completeze proiectele de investiţii sau procesele de producţie. Ei sunt la fel de bine “descurajaţi” să continue activitatea. În concluzie (G. Hülsmann) banii suplimentari vor descuraja motivaţia şi munca la fel de mult pe cât le şi încurajează. Banca centrală nu-i poate face peste noapte optimiști pe toți, ci doar pe unii dintre noi – pe cei care beneficiază de redistribuția avuției operată monetar.

3. Argumentul distribuirii veniturilor

Acesta e un argument subtil, foarte parșiv. Unii economişti afirmă că expansiunea monetară ajută la dezvoltarea economică prin realizarea de “economisiri forţate”. Ei recunosc că politica monetară nu poate face altceva decât să ia de la Vasile ca să-i dea lui Gheorghe – acţionând ca un “impozit ascuns” ce redistribuie avuţia. Unii indivizi consumă cea mai mare parte a venitului câştigat în timp ce alţii mai mult economisesc. Dacă inflaţia reuşeşte să redistribuie venitul agregat în aşa manieră încât în prima fază sporeşte avuţia celor care economisesc mai mult, pe seama diminuării avuţiei celor care preferă să consume, atunci în ansamblu preferinţa temporală a societății scade. Acest fenomen este sinonim cu o mai mare acumulare de capital şi, deci, cu o mai amplă extindere a producţiei în viitor. Acest argument este nerealist și inconsistent.

a. În literatura economică nu se prezintă nici un motiv pentru care expansiunea monetară ar trebui să afecteze populaţia în aşa fel încât efectele preconizate de teorie să se producă. Nici nu se precizează cum ar putea eventual politica monetară să canalizeze emisiunea monetară către cei mai buni investitori sau către persoanele cu venituri mari. Tot ce afirmă susţinătorii economisirilor forţate este că acest fenomen este posibil să se producă, nu că se produce cu necesitate sau că poate fi intenţionat produs

b. Apoi, teoria prezintă o slăbiciune de care suferă multe alte teze intevenţioniste, anume presupune că una din variabilele ce compun procesul descris este independentă de forţa care îl activează. În cazul nostru, se presupune că obiceiurile de consum şi economisire sau aversiunea faţă de risc a întreprinzătorilor sunt independente de inflaţia declanşată. Este într-adevăr posibil ca injecţia monetară să ia prin surprindere agenţii economici şi, astfel, efectele preconizate să se producă. Dar este posibil și contrariul. În mod cert, cmportamentul indivizilor se modifică de îndată ce inflaţia devine vizibilă. Una din cele mai recunoscute consecinţe ale inflaţiei este reducerea ratei economisirilor şi a acumulării de capital.

c. Expansiunea monetară afectează în mod direct investiţiile prin deteriorarea calculului economic. Apariţia profiturilor iluzorii deturnează atenţia oamenilor de afaceri de la adevăratele oportunităţi de profit. Resursele încep să fie risipite în activităţi ce se vor dovedi neprofitabile şi, în loc de acumulare, asistăm la consum de capital. Deci, chiar dacă e adevărat că se economisește mai mult – forțat, desigur – aceste economisiri nu finațează investiții sustenabile, ci pavează drumul către criză.

d. Dacă ar fi adevărat că redistribuirea avuţiei în favoarea celor mai înstăriţi, care tind să economisească mai mult, duce la extinderea posibilităţilor de producţie, atunci argumentul şi-ar găsi aplicarea primordială nu în politica monetară, ci în politica fiscală. Ca urmare, s-ar justifica un sistem de impozitare progresiv negativ, care să-i penalizeze pe cei cu venituri reduse în favoarea celor cu venituri ridicate. Un asemenea argument nu a făcut niciodată obiectul interesului vreunui ministru de finanţe, din motive evidente… este ridicol!

4. Argumentul deflației

Unul din argumentele în favoarea intervenţionismului monetar este acela că economia este supusă uneori presiunilor deflaţioniste care, dacă nu sunt combătute la timp printr-o politică monetară laxă, pot deschide o adevărată ”capcană a lichidităţii”, ducând economia în iadul recesiunii, și al șomajului.
Despre deflație am vorbit pe larg în Deflația de neuroni.

a. Așa ceva nu s-a întâmplat niciodată. De fapt, deflația din secolul al XIX-lea a mers mână în mână cu revoluția industrială

b. Deflația masivă ar fi imposibilă într-un sistem monetar “inelastic” – adică în absența practicării rezervelor fracționare și a expansiunii substanțiale anterioare a creditului – ceea ce face ca argumentul să fie irelevant

c. Presupusul impact negativ asupra producţiei se realizează doar dacă întreprinzătorii nu anticipează deflaţia

d. Faptul că banca centrală ar putea (prin reinflaţionarea economiei) să depăşească deflația nu reprezintă un argument în favoarea băncii centrale. Libera concurenţă între monede este de natură să furnizeze un rezultat similar, înlocuind moneda existentă, care a devenit improprie schimbului datorită extremei sale rarităţi, cu o alta a cărei ofertă o face mai atractivă.

5. Argumentul inflaţiei

Țineți-vă bine de pălărie să nu o ia vântul! Acest argument diferă în mod radical de toate celelalte analizate până acum, prin aceea că susţine că competiţia monetară liberă duce la creşterea necontrolată a masei monetare şi a preţurilor. Cu alte cuvinte, dacă piaţa şi nu guvernul ar produce moneda, atunci emisiunea monetară ar fi excesivă, nu insuficientă.

a. Economiştii care susţin acest argument interpretează greşit natura monedei care ar funcţiona pe o piaţă liberă. Aceasta nu ar fi moneda de hârtie emisă în prezent de băncile centrale, ci moneda-marfă. Spre deosebire de costurile fabricării banilor de hârtie, care sunt practic nesemnificative, ceea ce justifică teoretic sporirea interminabilă a masei monetare, costurile banilor-marfă sunt reale – adică exprimă consumul de resurse rare. Pe o piaţă liberă, emisiunea de monede concurenţiale ”ar fi supusă constrângerilor care limitează producţia oricărui alt bun”. Fabricarea respectivilor bani ar ţine cont de rata profitului obţinut, adică de relaţia dintre costul banilor şi preţul (valoarea) acestora. Expansiunea activităţii de emisiune monetară ar duce, pe de o parte, la ieftinirea banilor (la scăderea valorii unităţii monetare). Pe de altă parte, nevoia procurării unui volum mai mare de factori de producţie ar spori preţurile acestora, iar creşterea capitalului investit ar diminua randamentul investiţiei. Scăderea profitabilităţii emisiunii monetare ar limita oferta de bani, la fel cum declinul profiturilor cauzează limitarea producţiei în oricare altă industrie. Masa monetară nu poate creşte decât până la punctul în care valoarea banilor scade până la pragul dincolo de care orice emisiune (producţie) suplimentară devine ineficientă, prin prisma rentabilităţii cu care resursele folosite în activitatea de minerit şi cea bancară pot fi folosite în activităţi alternative. Să mai adăugăm că scăderea puterii de cumpărare a monedei (aur sau o altă marfă), ce poate fi cauzată teoretic şi de reducerea cererii de bani, este serios limitată datorită elasticităţii la preţ a cererii pentru marfa respectivă în scopul utilizării industriale (non-monetare), care ar spori în urma ieftinirii acesteia.

b. Totodată, nu putem exclude posibilitatea ca moneda favorită a publicului să facă obiectul unor descoperiri geologice substanţiale neaşteptate, care i-ar diminua în ultimă instanţă drastic valoarea. Nu trebuie uitat însă că într-un regim concurenţial, indivizii selectează continuu moneda cea mai potrivită pentru acţiunile lor. Dacă moneda preferată în prezent ar înceta să mai ofere serviciile care au caracterizat-o, ei nu vor întâmpina dificultăţi majore în a se orienta către o monedă alternativă. Spre deosebire, cadrul definit de moneda discreţionară utilizată în prezent împiedică indivizii să aleagă, obligându-i să utilizeze banii emişi pe baza preferinţelor arbitrare ale autorităţii monetare.

c. Nu în ultimul rând, argumentul inflaţiei ignoră experienţa istorică a inflaţiilor majore cunoscute de omenire, care s-au produs în contextul monopolizării emisiunii monetare şi înlocuirii monedei-marfă cu banii de hârtie. Moneda-marfă consacrată ca optimă de istorie, aurul, s-a dovedit extrem de stabilă, în comparaţie cu cele mai ”stabilizaţioniste” politici monetare contemporane.

Reforma monetară în 2 luni, 2 săptămâni și 2 zile

De ce este necesară reforma monetară? Pentru că actualul cadru instituțional monetar-bancar poartă o responsabilitate uriașă pentru criza pe care o traversăm, ca și pentru crizele trecute, așa cum am arătat. Numeroși economiști, inclusiv laureați ai premiului Nobel, au insistat pe importanța reformei monetare, demonstrând slăbiciunile instituțiilor existente – fie că vorbim de moneda de hârtie emisă în regim de monopol de către stat, fie că ne referim la activitatea bancară cu rezerve fracționare. Anul trecut Edward Prescott a afirmat la București importanța interzicerii practicii rezervelor fracționare; Milton Friedman și Maurice Allais au susținut același lucru. Friedrich Hayek a scris despre utopia centralizării monetare europene (e și asta o formă de unificare/”integrare”, într-adevăr) și a arătat beneficiile concurenței monetare; Anghel Rugină a tot vorbit despre acest lucru dar nu l-a ascultat nimeni etc.


Din păcate, în iureșul dezbaterilor despre reforma statului am omis unul dintre cele mai importante elemente: separarea statului de domeniul monetar-bancar, pentru a îndepărta guvernul de la borcanul cu miere al emisiunii de bani. Această omisiune nu este întâmplătoare; cei mai mulți dintre analiștii economici sunt asociați grupurilor de interese din domeniu, fiind direct preocupați de reformarea economiei… atât timp cât reforma nu-i atinge și pe ei.

Anthony Evans (de la ESCP Europe) a recidivat și a propus următorul plan de reformă monetară, pe care vi-l redau puțin mai succint.

În 2 zile:
• Eliminarea programului de asigurare a depozitelor
• Încetarea refinanțării băncilor de la banca națională
• Restructurarea băncilor: suspendarea retragerii depozitelor, reevaluarea activelor (ștergerea celor neperformante), transformarea depozitelor în acțiuni (dacă situația o impune)

În 2 săptămâni:
• Înghețarea bazei monetare: stoparea emisiunii de monedă
• Privatizarea rezervei de aur a statului
• Introducerea concurenței monetare: băncile sunt libere să emită propriile bancnote, inclusiv cu acoperire în aur sau altă marfă; indivizii au libertatea de a alege ce monedă să folosească – posibilitatea folosirii aurului ca mijloc de schimb
• Reglementarea strictă a activității bancare cu reserve fracționare: indivizii pot opta între depozite cu 100% rezerve și conturi cu rezerve fracționare

În 2 luni:
• Banca națională încetează operațiunile pe piața deschisă (open-market) și nu mai finanțează guvernul
• Banca națională este privatizată

Pentru o discuție detaliată asupra propunerilor de reformă monetară menite asigure funcționarea armonioasă a economiei, fără ciclu economic, fără crize și fără inflație, vă recomand să citiți cartea lui Huerta de Soto, Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, în special capitolul 9.

BNR are restanţă la Macroeconomie

BNR a redus rata dobânzii la 6,25%, aşa cum toată lumea se aştepta. Să ne uităm în motivarea deciziei; care este principalul factor avut în vedere de autoritatea monetară? „Se constată persistenţa deficitului de cerere agregată.” Aha, despre asta e vorba.

În acest caz oficialii BNR au o problemă. Dacă reuşesc să îmi explice cum poate avea o economie deficit de cerere agregată şi inflaţie în acelaşi timp, mă angajez să le trimit câte o ciocolată la fiecare. Pentru cei mai neştiutori dintre voi, conceptul de cerere agregată este legat de teoria keynesiană a crizei (pe care eu nu o creditez deloc, dar nu despre asta e vorba acum). După Keynes, criza se produce atunci când cererea agregată scade sub oferta agregată, antrenând – într-o lume marcată de rigiditatea preţurilor – scăderea vânzărilor companiilor şi creşterea şomajului. Ideea e simplă: dacă oamenii nu cumpără atunci firmele nu au cui să vândă, deci PIB scade. Aşa apare în schemă guvernul sau BNR care trebuie să stimuleze cererea. Se pare că această poveste stă la baza intervenţiei de azi a BNR.

După cum sper că aţi sesizat, scenariul de mai sus exclude posibilitatea creşterii preţurilor. Şi pe bună dreptate. De ce ar creşte preţurile dacă cererea este prea mică? A susţine că cererea agregată este insuficientă când economia este în inflaţie este un nonsens. BNR, treci la loc.

Acum, trecând peste acest aspect, a pune criza pe seama deficitului de cerere agregată (aşa cum fac keynesienii) denotă o înţelegere inadecvată a economiei. Dacă la nivel micro are sens să vorbim despre cerere şi ofertă, la nivel macro nu mai are sens. Cu alte cuvinte, ce este valabil pentru o parte nu este valabil pentru intreg (elementary, my dear Watson). Cererea agregată nu este altceva decât totalitatea achiziţiilor din economie, adică… oferta agregată. Sper că am desţelenit subiectul în acest articol.

Mugur Isărescu şi cutia neagră

Guvernatorul BNR a afirmat recent că adoptarea euro în grabă ar echivala cu intrarea într-o cutie neagră, precum s-a întâmplat în cazul Greciei. Acesta este genul de afirmaţie care trebuie spart în 14 şi explicat pe fiecare bucăţică în parte, dacă vrem să dobândim o înţelegere cât de cât adecvată asupra problemei.

În primul rând, ca să ajungi în situaţia Greciei nu-ţi trebuie prea mult talent. E suficient să cheltuieşti şi să te împrumuţi fără discernământ. E adevărat că aderarea la zona euro i-a lărgit guvernului grec libertatea de acţiune, în sensul că a făcut posibil free-riding-ul la scară europeană (e mai uşor să te împrumuţi atunci când moneda naţională este euro, deoarece riscul valutar dispare iar bazinul economisirilor denominate în euro este uriaş). Pe de altă parte e la fel de adevărat că Grecia a falsificat statisticile cu ani buni înainte să adere la euro, astfel încât nu-i putem acuza de inconsecvenţă. Argumentul inconsistenţei de timp (time inconsistency) nu e foarte relevant aici. Ceea ce nu înseamnă că nu poate deveni relevant în cazul României. Ce mai la deal – la vale, ce vreau să spun este că indiferent când intră România în zona euro, este întotdeauna rentabil pentru guvern să îşi încalce angajamentele ex post, după aderare. Deci, teoretic, putem ajunge într-o cutie neagră oricum.

Pericolul mare atunci când discutăm astfel de probleme este să pierdem din vedere pădurea din cauza copacilor. Vorbim de adoptarea euro. Ce fel de „adoptare”? Atenţie, este vorba de adoptare în sensul înlocuirii leului cu euro, adică în sensul înlocuirii unui monopol în producţia monetară cu alt monopol. Este o afacere politică; în funcţie de considerentele luate în calcul, s-ar putea realiza în 2015 sau mai încolo. Dar am putea adopta euro şi mâine, în sensul că am putea permite circulaţia liberă a euro în economie. Şi nu doar a euro: şi a dolarului, francului elveţian etc. Ar fi nevoie doar ca BNR să nu-i mai fugărească pe cei care folosesc în tranzacţii comerciale altă monedă decât leul. Cu alte cuvinte, am putea termina monopolul monetar – „moneda oficială” – şi am putea adopta un sistem de concurenţă monetară. Atunci cine ar vrea ar putea utiliza euro la orice oră; ce sens are să mai aşteptăm până în 2015? Mai mult, o asemenea reformă nu ne-ar împinge în nicio „cutie neagră”, pentru că eliminarea monopolului monetar este un demers care subminează capacitatea statului de a-şi extinde populist cheltuielile şi datoriile. Deci, am putea avea euro şi fără cutie neagră.

Dacă am vrea. Bag seama că unii nu vor, probabil cei care îşi pierd fotoliile cu ocazia introducerii acestei măsuri. Să ne gândim doar că politica valutară s-a desfiinţa ca un corolar, astfel încât cei ocupaţi să explice poporului cât este cursul de schimb probabil vor putea merge liniştiţi să ia masa la restaurant.

Judecând în cadrul fixat de paradigm monopolului monetar, domnul guvernator a mai spus că aderarea la euro presupune “un curs de echilibru vizionar, ce implică lipsa unor corecţii majore în viitor… Se simte necesitatea calculării, de către un institut independent, a unui curs efectiv real aferent României.”

Acum, lumea ar trebui ar trebui lămurită că noţiunea curs de echilibru nu presupune în niciun fel lipsa de corecţii majore în viitor, decât dacă cumva avem chef să definim cursul de echilibru chiar aşa. Dar dacă tot este să cugetăm ştiinţific, ar trebui spus că preţul de echilibru există doar conceptual, nu şi în realitate. A sponsoriza pe cineva pentru a calcula preţul de echilibru este cea mai năstruşnică idee pe care am auzit-o în ultima vreme (pe lângă cea cu închiderea hipermarketurilor duminica). Dacă ar fi posibil un asemenea calcul, atunci ochii trişti ai poporului ar vrea să vadă şi preţul de echilibru la cartofi, bere, shaorma şi tot ce mai intră în coşul de consum. Doar n-am vrea să rămânem la cheremul speculanţilor, să ne dea ei cartofii cu cât vor!

Bineînţeles, preţul de echilibru este o fantasmă. Piaţa este dinamică – nu în sensul că trece prin diverse situaţii de echilibru (aşa cum cred alţi „experţi”) – ci în sensul că cererea şi oferta se schimbă permanent. Preţul sau cursul valutar ar îngheţa doar în ipoteza în care factorii determinanţi ai cererii şi ofertei ar îngheţa la rândul lor.

Înainte de a încheia, vreau să adaug că fluctuaţiile majore ale cursului de schimb sunt cauzate tocmai de politica dusă de băncile centrale; pentru că producţia (oferta) de bani se poate dubla peste noapte, aşa cum ne-a arătat domnul Bernanke, în vreme ce cererea de monedă manifestă ceva mai multă stabilitate. Deci, dacă ne dorim să scăpăm de „corecţii majore în viitor”, atunci ar trebui să desfiinţăm monopolul monetar şi politica monetară discreţionară. Sau să revenim la etalonul-aur – un sistem mult mai stabil decât cel actual, tocmai din cauză că este mai puţin “elastic” (nu permite expandarea şi contractarea creditului în halul în precum se întâmplă în prezent).

Dar din articol reiese că nici asta nu este o opţiune. Mda, e uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune…

Incertitudine şi ignoranţă în politica valutară

Recent a avut loc la BNR conferinţa A fi sau a nu fi competitiv – o dezbatere necesară. Cea mai interesantă lucrare prezentată a fost cea mai teoretică dintre ele, adică “Trinomul curs real de schimb – competitivitate – creştere economică” susţinută de profesorul Moisă Altăr. Ce ne spune domnul profesor despre cursul de schimb?
Cursul de schimb este

“O variabilă macro care nu are sens la nivel micro”;

“Metaforic, cursul de schimb măsoară “temperatura” sistemului economic, la fel cum în fizică temperatura măsoară variaţia energiei, în raport cu variaţia entropiei sistemului”

“Variabilă extrem de dificil de modelat, fiind greu de identificat:
– factorii determinanţi
– relaţiile funcţionale dintre curs şi factorii determinanţi”

“Variabilă dificil de prognozat pe termen scurt, deoarece descrie un proces stochastic de tip random walk”

And more…

Cum ar veni, noi nu prea ştim nici ce determină cursul de schimb, nici care ar fi nivelul de echilibru al acestuia şi nici efectele pe care le are existenţa unei situaţii de dezechilibru. Există modele şi modele, toate sunt imperfecte pe ici pe colo prin părţile esenţiale, dar noi nu ştim unde exact, pentru că dacă am şti am putea să construim un model mai bun!

Întrebarea firească (de care domnul profesor nu este preocupat) la care trebuie să răspundem după ce am conştientizat ignoranţa noastră în problema cursului de schimb este – de ce atunci avem politică valutară? Sau, dacă preferaţi, pe baza a ce îşi fundamentează BNR deciziile atunci când cumpără-vinde valută, împinge cursul de schimb într-o direcţie sau alta sau pur şi simplu afirmă că nivelul cursului este… corect? Şi iar mă văd nevoit să vă amintesc răspunsul primit de la un fost membru al CA al BNR, la o întrebare în esenţă identică („pe ce se bazează BNR când modifică politica monetară?”) Un ridicat din umeri. Adică, cine ştie?

În bună măsură dilemele care răzbat din lucrarea amintită sunt datorate unei abordări inadecvate a cursului de schimb. În opinia mea, cursul de schimb are la fel de mult sens la nivel micro ca şi preţul brânzei, pentru că moneda este un bun economic, precum oricare altul. Are un preţ, care se stabileşte pe baza cererii şi ofertei. Factorii determinanţi ai cursului de schimb sunt factorii determinanţi ai cererii şi ofertei, nu “variabile macroeconomică” între care există “relaţii funcţionale” – apropos, prin relaţii funcţionale se presupune că trebuie să înţelegem ce? Că valoarea leului în raport cu euro este o funcţie matematică? Că există relaţii de interdependenţă între curs şi factorii care îl determină (şi care sunt la rândul lor determinaţi de cursul de schimb?)?

De departe cel mai important factor determinant al cursului de schimb este oferta diverselor monede, asta deoarece cererea de monedă se schimbă relativ lent în timp. Plus anticipările indivizilor despre evoluţia cursului de schimb, adică despre politica monetară viitoare. Anticipări care trebuie să ia în calcul, aşadar, „orbecăiala” autorităţilor pe piaţa valutară. Bineînţeles, cursul de schimb nu tinde către echilibru, deoarece relaţia dintre cererea şi oferta de bani se modifică permanent, firesc, datorită evoluţiei economiei. Putem afirma că economia (inclusiv piaţa valutară) se află întotdeauna în dezechilibru. Această afirmaţie nu constituie un verdict nefavorabil la adresa pieţei din moment ce perfecţiunea este imposibil de atins. Important este că piaţa tinde să coordoneze cererea şi oferta în aşa manieră încât nevoile publicului să fie cât mai bine satisfăcute. Echilibrul este o noţiune esenţială doar în modelele statistice, bazate pe ecuaţii, ale determinării cursului de schimb. Dar economia nu este precum fizica, modelele mecaniciste nu pot surprinde fenomenele economice indiferent câte variabile şi ecuaţii am adăuga. Înţeleg că imposibilitatea atingerii echilibrului constituie un motiv intens de frustrare pentru mecanicişti, însă ei ar trebui să coboare cu picioarele pe pământ şi să admită că în lumea reală, populată cu oameni (inclusiv politicieni) ale căror nevoi şi interese nu pot fi modelate pe calculator, descifrarea fenomenelor economice trebuie abordată altfel. Altminteri, nu le rămâne decât să admire random walk.

În fine, întrebarea este dacă există vreun motiv pentru care să presupunem că banca centrală poate administra mai bine cursul de schimb decât piaţa? Are ceva în plus statul faţă de agenţii privaţi, ceva care să îl pună în poziţia de a descoperi o cale mai bună de alocare a resurselor (implicit de stabilire a cursului de schimb)? Nu. Din contră, acţiunea statului este vicioasă, profund afectată de interesele partizane care o animă, de incompletitudinea cunoaşterii (cum bine reiese din prezentarea domnului Altăr) şi de imposibilitatea calculului economic.

Părăsind discuţia de mai sus, am descoperit un grafic interesant într-o altă lucrare prezentată la conferinţă: Elena Iorga, “Competitivitatea exporturilor româneşti: Quo Vadis?” Figura pare să sugereze că exporturile nu sunt prea influenţate de evoluţia cursului de schimb.

Se strânge laţul? Martin Wolf simpatizează mai nou Şcoala Austriacă. Ce zice Krugman?

La început a fost acest articol al cunoscutului editorialist de la Financial times, Martin Wolf – Does Austrian economics understand financial crises better than other schools of thought? Wolf afirmă că:
a) Economia convenţională neoclasică nu a prezis criza şi a eşuat în oferirea unor soluţii adecvate
b) Spre deosebire, se pare că Şcoala Austriacă s-a situat mai aproape de descifrarea tainelor economiei, în special fiindcă a arătat că (1) politica de ţintire a inflaţiei este destabilizantă, (2) activitatea bancară cu reserve fracţionare creează un boom nesustenabil al creditului şi (3) că investiţiile eronate produse în timpul acestui boom explică prăbuşirea ulterioară.

Simpatia lui Wolf faţă de Şcoala Austriacă se opreşte aici (este senzaţional că nu s-a oprit mult mai devreme!), autorul nefind de acord cu soluţia “lichidaţionistă” de ieşire din criză: investiţiile eronate trebuie eliminate iar economia trebuie musai restructurată. Nu insists asupra motivelor, articolul lui Wolf este foarte scurt şi uşor de parcurs dacă sunteţi curioşi.

Interesant e altceva. Paul Krugman – da, aţi înţeles bine, the man himself – s-a sesizat şi a scris pe blog ce crede el că este în neregulă cu teoria austriacă a crizei. Anume că teoria nu poate explica adecvat şomajul: dacă este adevărat că restructurarea structurii producţiei cauzează şomajul din timpul crizei, atunci de ce “restructurarea” din timpul boom-ului nu cauzează la rândul ei şomaj?

Nu este prima oară când Krugman pune această întrebare. Ca să nu mai insiste, el ar trebui să citească răspunsul pe care Robert Murphy l-a dat acum un an. Reformulând întrebarea lui Krugman, Murphy spune: De ce atunci când Fed aruncă vagoane de dolari în anumite sectoare ale economiei apare o perioadă de prosperitate, iluzorie desigur? De ce atunci când pompezi bani în economie nu explodează şomajul?

Vă miră întrebarea? Nu vă speriaţi, vine din partea lui Krugman.

Mda. Păi să zicem că injecţia monetară creează unora iluzia că pot edifica ceva: întreprinzătorii se lansează în proiecte imobiliare şi pe baza anticipărilor greşite licitează resurse (forţă de muncă). Din acelaşi motiv, anume deoarece cred că ce-i în mână nu-i minciună (salariul nominal este egal cu salariul real), muncitorii se reped pe schelele noilor zgârie-nori; deci ei se grăbesc să abandoneze vechile slujbe pentru cele noi iluzorii. Cum să crească şomajul?!

Când inflaţia răbufneşte în nivelul preţurilor toată lumea realizează că a greşit. Oamenii de afaceri opresc proiectele, pentru că ele mergeau doar atât timp cât erau alimentate cu bani. Dacă robinetul cu bani se închide, adio imobiliare. La rândul lor, muncitorii trebuie să îşi caute de lucru. Doar că trebuie să accepte salarii mai mici – decât cele pe care au crezut că le pot câştiga pe schela zgârie-norului, evident nesustenabile.

Fiţi siguri că anticipările contează enorm şi agravează problema realocării. Dacă statul intră în schemă pe uşa din dos şi lansează „Prima casă” sau ceva de acest gen, atunci întreprinzătorii şi salariaţii sunt îndreptăţiţi să spere la o… „relansare”. Dacă guvernul judecă precum Martin Wolf şi consideră creşterea şomajului drept intolerabilă, drept pentru care purcede la „stimularea” economiei, atunci salariaţii vor avea încă un motiv în plus să creadă în prosperitatea iluzorie. Cum spunea Hayek, “rigiditatea salariilor” – factorul decisiv prin care keynesienii explică şomajul – apare tocmai din cauza politicii monetare, mai precis a anticipărilor că statul va salva faliţii pe spinarea restului societăţii. Nu este nimic ştiinţific aici, este doar o şmecherie ieftină.

Ar trebui lăsat leul să se aprecieze?

Există economişti care susţin că economiile est-europene suferă de pe urma influxului masiv de capital care provoacă aprecierea monedelor. Ei cred că statele din regiune trebuie să reglementeze intrările de capital şi să limiteze contractarea de credite în valută, altminteri creşterea economică va avea de suferit. Aceasta este o proastă soluţie la o problemă prost formulată.

Care este cauza aprecierii în masă a monedelor din estul Europei? Politica inflaţionistă a statelor dezvoltate, în special politica banilor ieftini dusă de Fed şi BCE. Ce se întâmplă dacă BNR ţine cursul fix – mai precis, dacă împiedică aprecierea leului? Ea intervine pe piaţă şi cumpără „surplusul” de valută care, altminteri, ar provoca aprecierea leului. În consecinţă, rezervele valutare cresc simultan cu creşterea masei monetare interne (cumpărând dolari sau euro BNR vinde lei). Practic, acest proces permite importul inflaţiei americane, cu toate efectele ei.

Producţia monetară duce la ieftinirea banilor (faţă de valoarea pe care ar fi avut-o în absenţa creşterii emisiunii monetare de bani). Nu e nicio noutate, la fel se întâmplă şi pe piaţa merelor, de pildă. Aşa ne spune analiza cererii şi ofertei, care se învaţă în anul I de facultate. Cel mai important efect al emisiunii monetare este redistribuirea avuţiei: cei care pun mâna pe noul flux monetar repede, adică înainte ca acesta să îşi exercite efectele asupra ansamblului preţurilor, au de câştigat, pentru că practic veniturilor lor cresc în timp ce îşi pot efectua cheltuielile în bună măsură la vechile preţuri, care nu au apucat să crească; cei care sunt atinşi de inflaţie mai târziu au de pierdut, pentru că ei suportă efectele producţiei de bani mai cu seamă pe partea cheltuielilor decât a veniturilor (până să le crească salariile majoritatea preţurilor s-au scumpit deja).

Când SUA emite bani, guvernul, bancherii şi cei mai importanţi ordonatori de credite (adică cei care se îndatorează primii) au de câştigat… ceea ce pierde restul societăţii. Acum, dolarul este o monedă internaţională, ceea ce înseamnă că producţia de dolari îşi face simţite efectele la scară globală. Adică redistribuţia operată de Fed este inter-statală. Străinii, precum românii, sunt situaţi relativ departe de punctul de injectare al dolarilor în economie, ceea ce îi poziţionează mai degrabă în tabără pierzătorilor, a celor impozitaţi prin inflaţie. Practic, expansiunea monetară în cazul dolarului produce nu doar un transfer de avuţie în interiorul societăţii americane, ci şi, by and large, de la restul lumii către societatea americană. Economistul francez Jacques Rueff a făurit acum multe decenii expresia „deficit fără lacrimi”, tocmai pentru a exprima avantajul de care se bucură naţiunea americană în faţa celorlalte popoare ca urmare a puterii de a inflaţiona la scară globală.

Cum ziceam, ce se întâmplă dacă BNR ţine cursul fix? Un export de venit – de la români către americani. Vă rog să reţineţi că nu spun că fiecare american iese avantajat din acest proces; întortocheate sunt căile inflaţiei (adică circuitul bănesc)! – este posibil ca unii români să-şi vadă bunăstarea crescând relativ la bunăstarea unor americani. Ceea ce spun este că România ca societate pierde, în vreme ce SUA ca societate câştigă. Nu aşa ar sta lucrurile dacă banii creaţi de Fed s-ar strecura în economie în principal prin creditele date de bănci în România, dar acesta este mai mult un scenariu SF.

Acum, importând inflaţia americană România importă întreaga structură distorsionată a preţurilor relative. Vreau să spun că România va experimenta acelaşi boom economic ca şi SUA – acesta este un al doilea efect important al expansiunii monetare (valabil când această expansiune se produce pe canalul creditului, practic valabil în timpurile pe care le trăim). Deci nu doar că pierdem bunăstare relativ cu SUA, dar ne mai şi distorsionăm economia şi sădim seminţele propriei crize.

Poziţia mea este că BNR ar trebui să permită aprecierea leului, adică să adopte un comportament Hands off pe piaţa valutară şi să se abţină de la tipărirea de lei. Poate leul s-ar duce spre 3,5 lei euro sau chiar spre 3 lei euro – nu ştiu. Cursul de schimb, ca orice preţ, este ceva ce rămâne de descoperit pe piaţa. Ştiu că unii vor spune că la acest nivel exportatorii vor avea de suferit. Da, dar nu de bunăstarea exportatorilor trebuie să se preocupe economistul, ci de bunăstarea naţiunii. Exportul este o afacere, la fel ca şi importul, la fel ca şi apicultura sau producţia de shaorma. Misiunea economistului nu este să apere un grup de interese (producători) aşa cum vedem că se întâmplă adesea în mass-media, ci să evidenţieze efectele unei politici asupra ansamblului societăţii.

Ce s-ar întâmpla în cazul aprecierii leului ar fi deflaţia relativă a preţurilor interne în raport cu cele externe, mai corect spus deflaţia preţurilor exprimate în lei faţă de preţurile exprimate în valută. Pentru numeroşi români, ale căror salarii sunt plătite în lei nu în valută, această politică ar avea beneficii evidente – accesul mai facil la importuri: echipamente electrocasnice, autoturisme, vacanţe în străinătate incomparabil mai ieftine.

Însă marele avantaj al acestei politici ar fi altul; anume, acela de a oferi întreprinzătorilor români şi străini depotrivă o monedă sănătoasă, demnă de încredere, în care ei îşi pot contabiliza cheltuielile şi veniturile în mod realist, fără să fie afectaţi de iluzia monetară. Existenţa unei monede sănătoase ar oferi posibilitatea evitării angajării resurselor în investiţii nesustenabile. Nu spun că România ar scăpa în totalitate de marasmul economic declanşat de inflaţia dolarului sau a euro. Dar în absenţa acestei politici suntem condamnaţi să suportăm ciclul economic.

Aş mai putea adăuga multe lucruri, dar îmi este teamă că deja am depăşit răbdarea multor cititori. Vreau să închei spunând doar că, dacă toate statele lumii ar adopta această politică, de la ţările arabe şi China până la România, atunci inflaţia dolarului ar deveni vizibilă imediat, provocând deprecierea catastrofală a dolarului şi, posibil, dispariţia acestuia din poziţia de monedă de rezervă mondială. O politică laissez-faire ar duce la amendarea băncilor centrale care inflaţionează cel mai mult (Fed şi BCE) şi le-ar forţa să îşi revizuiască comportamentul, riscând altminteri hiperinflaţia şi desfiinţarea sistemului monetar bazat pe dolar şi euro.

Pe lângă scăderea ratei dobânzii, BNR a mai luat o măsură expansionistă

Oana Osman a scris săptămâna aceasta despre modificarea procedurii de derulare a operaţiunilor pe piaţa monetară, mai exact despre extinderea gamei activelor eligibile acceptate de BNR pentru operaţiunile de piaţă monetară. O măsură pe care am omis să o comentez la momentul la care a fost luată. Puteţi citi însă punctul meu de vedere în articolul din “Capital”.