De câte camioane cu bani are nevoie Europa? Și o paralelă cu înzăpezirea

La întrebarea aceasta răspunsul vi-l dau la sfârșit. Demonocracy ne spune câte camioane cu bani s-au livrat deja în țările PIIGS. Datoria cumulată (privată + publică) a Portugaliei, Irlandei, Italiei, Greciei și Spaniei către principalele 13 bănci ajunge la 2,91 trilioane de euro. Acești bani, aranjați în paleți și urcați în tiruri ar forma un convoi așezat pe 13 benzi în lungime de 26,7 km.

Nu toți, doar o parte din acești bani sunt pierduți. Ponderea pierderilor diferă, probabil, de la stat la stat. Însă nu uitați că este vorba doar de datoria PIIGS.

Graficul îmi aduce aminte de problemele recente cu zăpada în România și voi încerca să fac o paralelă. Majoritatea economiștilor sunt de acord că la criză s-a ajuns pentru că s-au contractat prea multe credite: unii (keynesienii) zic că populația este de vină fiindcă s-a împrumutat în mod bezmetic, alții (mai rezonabili, în opinia mea) spun că sistemulmonetar-bancar este responsabil, pentru că a turnat acest credit în economie. Bine, mai sunt și economiști (și alți specialiști) puțin excentrici care cred că criza nu se datorează fenomenelor monetare, ci stagnării tehnologice, epuizării energiei ș.a.m.d. Dar ei sunt o minoritate. Majoritatea recunoaște că la rădăcina problemelor actuale se află banii. Doar că o parte neagă ceea ce cealaltă tabără susține, anume că principalul responsabil pentru existența acestei datorii uriașe este cel care chiar fabrică banii.

OK. Acum, indiferent de poziție, criza asta mi se pare similară cu înzăpezirea în care a înghețat România în urmă cu câteva zile. Problema esențială este că avem prea multă zăpadă, indiferent din vina cui. Așa și în economie: ne-am îngropat sub un noian de bani ieftini de sub povara căruia nu mai putem ieși (mă rog, “crește economic”). Interesant este însă cum se concepe soluția. În ceea ce privește zăpada, toată lumea este de acord că soluția este evidentă și unică: îndepărtarea ei de pe carosabil, degajarea surplusului de zăpadă astfel încât circulația să se reia. În ceea ce privește criza datoriei, bunul simț ne-ar spune că soluția trebuie să fie similară: îndepăratea datoriei care nu poate fi plătită… adică restrângerea volumului masei monetare… adică deflația creditului. Ei bine însă, mulți economiști cred contrariul! Ei sunt de părere că vom ieși din criza doar dacă mai turnăm credit suplimentar și mărim datoria! Cu alte cuvinte, este ca și cum ar spune că de înzăpezire vom scăpa dacă mai vine un viscol!

Poate că paralela nu este tocmai precisă. Dar întotdeauna când problema este “prea mult din ceva”, soluția nu poate fi decât scăderea acelui “ceva”: dacă ești înzăpezit, arunci zăpada (dacă ești parșiv, o arunci peste gard la vecin); dacă ești obez, slăbești; dacă ai rău de viteză, încetinești; dacă te dor ochii de muncă, te culci. Niciodată soluția nu poate fi încă și mai mult din acel “ceva”, aflat oricum în surplus.

Așadar, politica ar trebui schimbată, pentru a permite deflația datoriei și a creditului. Chit că unii antreprenori, deștepți din cale afară, vor falimenta pe parcurs. Vor veni alții (adevăratele modele de care avem nevoie), de care nu a auzit nimeni, să le cumpere afacerea cu un cent la dolar. Europa nu mai are nevoie de camioane cu bani. Europa are nevoie salubrizarea economiei, prin ștergerea datoriilor și, acolo unde se poate, executarea debitorilor. Europa are nevoie să scape de bani, nu să ia alți bani.

Și mai e ceva. Spre deosebire de ninsoare, potopul de bani ni l-am făcut cu mâna noastră, cum s-ar zice. Adică este human-made. Apare datorită instituțiilor monetare pe care le acceptăm în viața de zi cu zi. Dacă în domeniul ninsorii nu prea avem cui protesta iar manipularea vremii rămâne totuși un deziderat, în domeniul economic reforma acestor instituții este verosimilă. Ba chiar necesară, pentru a nu rămâne din nou “înzăpeziți în datorii”, peste câți va ani. La sfârșitul zile, ar trebui să cerem și schimbarea instituțiilor monetare care au girat expansiunea creditului.

Cine conduce în cursa tipăririi de bani?

Graficele săptămânii vin de la The Big Picture. Am selectat câteva (click pentru a le vizualiza mai bine), treabă destul de anevoioasă, vă asigur, pentru că toate merită văzute.

Primul ne explică misterul de la baza revenirii “optimismului” pe piețele financiare:

Al doilea ne arată că “We are all chineze now!”

Al treilea ne arată că primele 8 bănci centrale ale lumii au triplat oferta de bani în ultimii 6 ani – și continuă să o crească vertiginos.

La final, ca o concluzie, zice autorul:

2011 was so difficult because all stocks seemingly moved together. It was as if every S&P 500 company had the same chairman of the board that knew only one strategy, resulting in a high degree of correlation between seemingly unrelated companies.
Massive central bank involvement in the markets risks returning us to a de facto centrally planned economy. Those S&P 500 companies all have the same chairman; it is Ben Bernanke because his policies are affecting everybody…
Central banks are ruling markets to a degree this generation has not seen. Collectively they are printing money to a degree never seen in human history.

Inside Fed: “habar nu aveau ca vine criza”

Dan Popa ne povestește azi din stenogramele discuțiilor din cadrul Comitetului de politică monentară al Fed. Stenogramele pot fi citite aici.

Mi-am aruncat o privire, cât îmi permite timpul, dar nu am găsit nimic mai interesant sau elocvent care să bată verdictul pus de Dan. Pe alocuri discuțiile sunt puerile și toate plutesc, într-adevăr, într-o lume paralelă cu realitatea.

Un exemplu este intervenția președintelui Pool, la ședința din 20 septembrie 2006, care spune:

MR. POOLE. Thank you, Mr. Chairman. I’m going to be quite brief. My contacts in the transportation industry are giving off some very mixed signals. UPS is investing heavily in capacity expansion. They have a problem in expanding capacity because they traditionally do it by buying used passenger aircraft. There are very few of these large aircraft around. They are expecting a busy holiday season.

My contact in the trucking industry says that his firm is now contracting. They have canceled orders for heavy trucks, the rest of them for delivery this year, and I found these numbers quite interesting. He gave me the heavy truck purchases; these are the big, over-the-road, heavy trucks. I will read you the numbers from 2003 through 2006: 2,825; 3,377; 2,424; and 2,672. Their planned truck purchases for next year are 250, and they have canceled the orders for the rest of this year. So the contraction is dramatic, and they have actually been reducing capacity.

My Wal-Mart contact said that it’s a bit hard to read the most recent data. They work entirely on a year-over-year basis. Last year was heavily distorted by the hurricane season, and he said that the latest weekend was a bit disappointing. The paycheck cycle that they look at to understand their customers’ liquidity situation is very muted, apparently with lower gasoline prices taking pressure off the budgets of many of their customers. He said that, for the first time he can remember, they have dropped the construction of new stores; they’ve actually canceled seven or eight projects because of high construction cost increases, which have been running in the neighborhood of 15 percent year over year.

Mai jos e un fragment din ședința din 12 decembrie:

VICE CHAIRMAN GEITHNER. The other difference between exhibits 4 and 5 is “weaker” versus “subdued.” Does “subdued” sound weaker than “weak”? [Laughter] Or is “weak” weaker than “subdued”?

CHAIRMAN BERNANKE. Maybe Michelle can tell us the answer to that. [Laughter]

Casele și deficitul

De ce prețurile caselor și deficitul de cont curent se mișcă sincron? Fiindcă sunt animate de o cauză comună! Ghici care e! (Hint: are de-a face cu banca centrală).

Și încă ceva. Graficul dinamitează și distincția artificală pe care o găsim în manuale între bunuri tradable și non-tradable. Toate bunurile sunt obiectul acțiunii umane; ca atare, nu există legi economice diferite în ceea ce le privește. Dacă pompăm bani în economie, până la urmă toate cheltuielile și prețurile vor crește.

Viitorul Europei și logica centralizării monetare

Săptămâna trecută am vorbit la o conferință despre acest subiect. În oarecare măsură, am repetat ce am scris mai demult și mai detaliat în articolul Euro ca strategie politică. Principala idee pe care am susținut-o și pe care, cu întîrzierea de rigoare o fac publică în acest cadru, este aceea că unificarea monetară europeană nu reflectă aspiraţiile publicului, ale utilizatorilor de monedă, ci considerente politice. Ca un corolar, procesul naşterii euro este strâns legat de procesul de redistribuție asociat cu welfare state ciclul afacerilor – declanşarea expansiunilor nesustenabile (boom) şi a crizelor care le succed (bust). Ca atare, moneda unică europeană poate supraviețui doar prin extinderea procesului de redistribuție.

Reformulând, dat fiind că euro este prin definiție un instrument politic, soarta monedei unice europene este determinată de soarta/logica procesului politic care i-a dat naștere.

Întâmplarea face că, recent, am auzit din nou invocate argumentele economice despre care se presupune că au stat la baza constituirii uniunii monetare europene. Aceste aceste argument (false, zic eu) subliniază reducerile de costuri asociate eliminarii riscului valutar și necesității schimbului dintr-o monedă în alta. Se pare că au existat calcule conform cărora un individ care transforma succesiv 100 de u.m. în toate monedele naționale existente înainte de apariția euro mai rămânea la încheierea acestui șir de tranzacții cu jumătate din sumă (datorită comisioanelor și diferenței bid-ask).

Totuși, puțină lume realizează că economisirea acestor cheltuieli nu presupune în mod necesar reducerea numărului de monede. Economisirea poate fi realizată prin abandonarea monopolurilor naționale și extinderea concurenței monetare la scară internațională. Așa cum Hayek a observat în Denaționalizarea banilor, dacă guvernelor le pasă de costurile de tranzacție asociate schimbului valutar, atunci ele ar putea foarte bine să le elimine renunțând la obligativitatea efectuării plăților într-o singură monedă (cea oficială) pe teritoriul un stat. Deci, din faptul că schimbul valutar este costisitor nu rezultă imediat ca policy prescription că statele ar trebui să purceadă la centralizarea monetară. Concurența monetară ar elimina în egală măsură aceste costuri. Dacă francezul ar fi fost liber să plătească în franci oriunde s-ar fi plimbat în Europa, atunci nu ar mai fi fost nevoie să schimbe banii ori de câte ori trece frontiera.

Publicul a fost așadar îndopat prin tehnici de marketing – sau propagandă, cum vreți să-i spuneți – cu ideea că unificarea monetară este complementul firesc al pieței comune. Deși logica elementară spune că deschiderea frontierelor și adâncirea concurenței în domeniul bunurilor și serviciilor, forței de muncă și capitalului ar fi trebuit urmată de deschiderea frontierelor în domeniul monetar! Însă decidenții ne-au livrat centralizare politică pe post de piață. Sensul integrării europene a fost deturnat. Ca o comparație, la fel s-a întâmplat și cu sensul cuvântului “liberalism”, care astăzi semnifică “socialism”.

Dar, na! Nu e frumos să-i spui ca atare. Nu dă bine să chemi poporul să voteze nemijlocit centralizarea politică. Mai întâi e bine să o numești altfel; de pildă, “unificare”. “Unire/uniune” sună bine. Liberal, progresist, sună la fel de bine. E cineva împotriva “progresului” sau a “uniunii” între oameni? Nu prea cred.

Care este motivul din spatele centralizării monetare europene? Pentru a răspunde la întrebare este necesar să înțelegem natura statului. Statul se definește prin funcția sa redistributivă; el ia de la unii și le dă altora. Această redistribuție se poate opera prin două mijloace: fiscal și monetar, adică prin impozite și prin inflație. Prin impozite procesul e mai transparent, deci mai complicat de justificat politic. Impozitarea întotdeauna dă naștere la nemulțumiri. Așa că este esențial pentru stat să aibă la dispoziție canalul monetar, cel al inflației. Inflația, așa cum bine a spus Milton Friedman, nu este altceva decât un impozit ascuns.

Emisiunea monetară (de bani de hârtie, se înțelege), permite creșterea cheltuielilor publice, sistemele asistențiale, declanșarea de expansiuni economice artificiale – în fond, redistribuția resurselor. Acum, existenţa unor monede alternative previne inflația agresivă. Cum ar veni, concurența monetară (ca și cea fiscală) este rea pentru guverne. De aceea, fiecare stat în parte este interesat să îngrădească dreptul indivizilor de a alege moneda (aşa-numitele legal tender laws). În cele din urmă, inflaţia persistentă – ca şi impozitarea ridicată – duce la dezvoltarea “pieţei negre” şi la utilizarea neoficială a monedelor mai stabile. Dacă perseverează în politica inflaţionistă, fiecare stat este ameninţat cu prăbuşirea sistemului monetar şi falimentul bugetar.

Apariția euro trebuie privită prin prisma celor de mai sus. Euro este o etapă în procesul de centralizare pe care statele îl caută pentru a opera redistribuția mai eficient. Procesul a început de secole, ba chiar de milenii, adică de când statul și-a asumat un rol în producția de monedă. Apariția băncii centrale (ca bancă a băncilor), apoi a monopolului monetar național, apoi a monopolului național producător de bani de hârtie, apoi cartelului monetar (zonă de cursuri fixe), apoi a uniunii monetare – toate acestea sunt etape ale unui proces istoric firesc; adică logic, care derivă din natura statului; nu în sensul de “benefic”.

Și astfel ajung la întrebarea de fond: UE(M) încotro? Dacă sunteți de accord cu analiza de mai sus, răspunsul este clar. Dat fiind că limitele expansiunii creditului/îndatorării în zona euro au fost atinse, extinderea procesului de redistribuție implică extinderea UE(M). În perioada următoare (nu știu dacă e vorba de ani sau decenii), această extindere va merge pe două paliere:
(1) Extinderea UE către alte state, așa cum precizez mai jos
(2) Consolidarea UE în interior, prin unificarea bugetară; se consolidează astfel procesul de redistribuție intra-unional.

Extinderea UE(M) ca „soluție” la criză poate părea surprinzătoare multora, dată fiind opinia convențională conform căreia tocmai extinderea necontrolată a dus la impasul actual. Ar trebui însă să admitem că lucrurile stau exact invers. Impasul actual a fost plănuit tocmai în scopul extinderii! Așa arată logica centralizării politice.

Un exemplu pentru a înțelege. Tehnic vorbind, problema fundamentală a euro este că nu beneficiază de o cerere suficient de ridicată astfel încât BCE nu are o marjă de manevră prea mare în relaxarea monetară. Vezi situația opusă a dolarului. Dolarul este principala monedă de rezervă pe plan mondial și tocmai din această cauză Fed poate tipări trilioane, cu efect minim pe piața valutară. Europenii sunt însă frustrați că nu pot face și ei la fel ca SUA. Și care e soluția? Să mărească cererea globală pentru euro, fie atrâgând în joc clienți privați fie clienți publici. China, de pildă, este tocmai bună de muls prin inflație. Dacă și-ar schimba o parte a rezervei valutare în euro, atunci ar putea avea și UE parte de „salvare fără lacrimi” – apropos de sintagma “deficit fără lacrimi” făurită de J. Rueff cu decenii în urmă la adresa americanilor. Cu cât numărul utilizatorilor de euro este mai mare, cu atât poți să tipărești mai mulți bani fără grijă.

Așadar, extinderea UE(M) nu trebuie înțeleasă neapărat în sens juridic, ci în sens economic. Va deveni China un euro player? Va deveni Brazilia un euro player? Cu cât sunt mai mulți jucători, cu atât jocul poate continua mai lejer. Fără jucători, va fi game over.

Însă clasa politică actuală va face totul pentru ca jocul redistribuției să continue. Cum el a devenit prea împovărător, greutatea lui trebuie distribuită pe o arie mai largă. Asta e ideea.

Gluma zilei, după decizia Elveției de a face inflație în ritmul euro

Autor: Zero Hedge

Confirming that this is a market for idiots, by idiots, was the 4 am response in the price of gold, which following the SNB’s Swiss Franc peg announcement did not surge, as it should have considering that the SNB just singularly changed the role of the CHF from a “flight to safety” to a carry currency, making gold the only island of stability in a world of fiat insanity, but instead plunged by over $50… Of course, the logic is completely and totally the opposite

Cred că cea mai bună decizie pe care poate să o ia Elveția este să permită circulația paralelă pe teritoriul său a mai multor monede, pentru a ușura comparația evoluții puterii de cumpărare a diverselor monede si ajustarea mai rapidă a prețurilor interne.
Decizia pe care a luat-o azi este de departe cea mai proasta. Faptul că încă un stat a ales să accelereze tipărirea propriei monede nu va duce la revenirea economiei globale… doar la creșterea inflației globale… si a prețului aurului.

P.S. Ha, ha, ha! Behavioriștii au dreptate. Piata este irationala. Investitorii sunt confuzi si manati de emotii.

“Psihologia națiunilor” și politica monetară forward-looking

Dacă Adam Smith ar fi trăit în vremurile noastre oare și-ar fi schimbat titlul cărții sale “Avuția națiunilor”? Lecturând prezentarile de la Colocviul de politică monetară organizat de BNR mă apucă nostalgia după operele economiștilor clasici – o idee retrogradă, desigur, ca și aceea că prețurile cresc din cauză că sunt mulți bani pe piață. Pentru că în vremurile noastre – când, vorba lui Robert Mundell, s-a făcut mai multă inflație decât în toate celelalte secole la un loc – economia pare să-și fi pierdut statutul de știință, de set de principii și legi universal valabile referitoare la acțiunea umană și la atenuarea rarității. În aceste vremuri economia pare să fie compusă din propoziții disparate care își așteaptă validarea / falsificarea empirică. Și cum setul de date statistice pe care sunt construite aceste propoziții se poate schimba practic la infinit, valoarea de adevăr a fiecăreia dintre ele devine un obiectiv inutil de cercetat.

Mai rău, fenomenele economice par să nu mai suporte o explicație logică, coerentă, principială, deoarece ele sunt produsul acțiunilor unor indivizi… mânați de impulsuri și impresii haotice. Așa că mare parte din “cercetarea economică” se reduce la o psihologizare fără cap și fără coadă a comportamentului uman în relație cu anumite procese și manifestări.

De exemplu, în relație cu inflația. În cea mai bună tradiție freudiană, ni se spune că inflația este în bună măsură (ba chiar decisiv) rezultatul psyche-ului colectiv. Ea depinde de anticipări, de impresii, de pornirile instinctuale ale indivizilor, de condiționările ascunse în subconștient. De aici până la a spune că publicul (nu BNR) este de vină pentru ratarea țintei de inflație nu este decât un pas, care a fost și făcut.

Ba chiar s-ar putea adăuga că însăși includerea inflației printre subiectele discutate intens este simptomul unei boli, a unei dezordini de natură mentală. Tratată corespunzător, ea va fi rezolvată iar românii vor deveni un popor iubitor de politică monetară. Dar până atunci mai este ceva, așa cum o dovedesc aceste slide-uri (din “Asteptarile inflationiste ale consumatorilor – anticipative sau adaptive”):

Rezultă că românii și ungurii stau mai slab la capitolul anticipări decât polonezii și cehii. Vreo pastilă ca să rezolvăm problema? De asemenea, mai rezultă că analiștii noștri bancari sunt mai buni decât media populației. Ei sunt cu două clase peste publicul obișnuit, deoarece iau în calcul evenimentele viitoare în formarea prognozelor prezente. Sunt atât de buni încât au adunat miliarde de euro de credite neperformante în bănci, drept pentru care a fost nevoie să ne împrumutăm la FMI – un fleac, vreo 15% din PIB – bani pe care îi vom da înapoi când vom simți că-i avem. Forward-looking.

P.S. După dezbaterea iscată în jurul controversei “Este sau nu inflația un fenomen monetar?”, adică “A emis BNR prea mulți bani și astfel a ratat ținta de inflație?” mă așteptam ca autoritățile monetare să apeleze la un argument de autoritate. Să invite un economist de liga campionilor care să vină și să spună jurnaliștilor că banca centrală a procedat corect. Metoda, chiar dacă dubioasă, are priză la un public de gură-cască. Dar se pare că am supraestimat fie abilitatea băncii de a pune punct discuției într-un mod favorabil ei, fie interesul băncii de a rezolva problema. Soluția aleasă – organizarea unui colocviu în care numărul graficelor și al formulelor afișate a depășit pe alocuri cu mult numărul minutelor disponibile – poate fi interpretată ca o încercare de a demonstra că inflația este un fenomen extrem de complicat, accesibil doar celor care se auto-intitulează experți și sunt eventual angajați la fabrica de tipărit bani. Nu cred că ideea a impresionat pe cineva.

Politică monetară cu nuanțe biblice

Adrian Vasilescu își amintește:

Eu cred ca guvernatorul a anticipat criza în 2000, când a discutat cu Prodi şi a fost întrebat de ce insistă să intrăm în UE la 1 ianuarie 2007, pentru că nu suntem pregătiţi. Nu vreau să insinuez că a avut o anticipaţie, dar o intuiţie tot a avut şi a zis: domnule, insist pentru că şapte este o cifră biblică. ‘Cum?’, a întrebat Prodi. Iar guvernatorul i-a spus că este povestea cu cele şapte vaci grase şi cele şapte vaci slabe. Vor fi şapte ani buni , iar după aceea vor fi şapte ani răi”

Nu aveam nici o îndoială că la baza politicii monetare se află simple speculații, dar nu mă așteptam să aflu că e vorba de speculații biblice. Deși erau semne… Poate ar trebui să studiem mai serios acest gen de lecturi:

În caz că vă mai interesează, în ianuarie 2008 Mugur Isărescu declara:

Vad inca 7 ani de crestere economica

15 e număr biblic?

Indicele CORE al inflației este putred

Așa spune James Bullard, președintele Federal Reserve Bank of St. Louis: Measuring Inflation: The Core Is Rotten. Autorul discută pe rând argumentele aduse în favoarea înlocuirii CPI cu Core ca țintă a politicii monetare și le desființează așa cum se pricepe.

Ar fi multe de spus despre CORE, IPC, țintirea inflației. Întreaga politică de țintire a inflației este putredă, în opinia mea. Dar chiar acceptând-o ca atare, este clar că deschizi cutia inovațiilor statistice imediat ce îți propui să urmărești cutare indice al prețurilor. Ce-i va împiedica pe oficialii băncii centrale să decreteze mâine că prețul benzinei trebuie scos din indice fiindcă e prea volatil, apoi că trebuie procedat la fel cu cel al alimentelor, apoi cu cel al țigărilor, al alcoolului, al produselor livrate pe piețele reglementate (ca în România) ș.a.m.d.? “Conștiința”, îmi șoptește cineva…

Citiți și:

• Cinci argumente împotriva politicii monetare
• De ce stabilitatea prețurilor aduce instabilitate
• Romanian Job – fumătorii au furat ținta de inflație
• Țintirea inflației – încă o prognoză măreață
• Inflația după o rundă, patru luni și mulți ani de tipărire intensă

John Taylor: inflația apare când se tipăresc bani

În atenția BNR: John Taylor (Stanford University) continuă să susțină o teorie învechită (de vreo sută de ani, așa cum ni s-a spus), potrivit căreia inflația are o cauză simplă și clară: tiparnița de bani:

Whenever someone says inflation is not caused by central banks printing too much money, I pull out this note and tell the story of Zimabwe’s hyperinflation…

După care avertizează Fed să pună capăt Quantitative Easing arătându-i unde a dus această politică: la scumpirea benzinei. Alo? E cineva la BNR care aude?

BNR a ratat inflația și afară plouă… cu idei învechite

Joi s-a lansat Raportul trimestrial privind inflația – care nu s-a soldat, cum v-ați fi așteptat, cu vreo concediere, restructurare sau reduceri de salarii în BNR. Probabil aceste măsuri vor fi luate după a șasea ratare consecutivă a țintei de inflație, asta dacă nu cumva, va fi luată, din contră, măsura creșterii salariilor sau a premierii celor care au avut grija ca România să fie campioana Europei la inflație. În România este normal să se întâmple.

În schimb, Guvernatorul Mugur Isărescu a vorbit deschis despre cei care critică politica BNR, mai precis despre cei care susțin că tipărirea de bani este cauza inflației ridicate. Domnia sa a spus:

Teza asta cantitativa, ca daca sunt bani multi pe piata cresc preturile prinde bine la public. Nu acolo este cauza inflatiei din Romania. Ba mai mult ar da impresia ca Romania ar avea nevoie de o inasprire a politicii monetare.
O asemenea abordare cantitativa este depasita in teoria economica de cel putin o suta si ceva de ani.

Cum am citit aceste declarații am dat fuga să văd dacă au trecut “o sută și ceva de ani” de când economiștii au susținut legătura decisivă dintre masa monetară și inflație. Că poate îmi joacă memoria feste și nu mai știu ce am citit sau când am citit. Și am dat, la nimereală, peste pasajul următor (Wikipedia):

Friedman’s arguments were designed to counter popular claims that price inflation at the time was the result of increases in the price of oil, or increases in wages: as he wrote,
Inflation is always and everywhere a monetary phenomenon.
—Milton Friedman, Wincott Memorial Lecture, London, September 16, 1970

Acum, economiști dumneavoastră, BNR susține că a ratat inflația din cauza scumpirii carburanților și alimentelor, adică fix din cauza pe care o nega Friedman acum 41 de ani. Ca să fim riguroși, nu de alta. Puteam să găsesc exemple și mai recente, dar cred că măcar de Friedman au auzit toți economiștii din România.

Și ce explicație alternativă a inflației excesive are BNR? Recurge la vechea (pe bune) și compromisa (din anii 1970) teorie keynesiană, care spune că dinamica prețurilor este dictată de relația dintre cererea și oferta agregată. Pe scurt, dacă cererea agregată este excesivă, atunci există inflație, iar dacă cererea agregată este insuficientă, atunci există o presiune desinflaționistă (sau chiar deflaționistă). În prezentarea guvernatorului există două afirmații

(1) In sensul temperarii presiunilor inflationiste a actionat persistenta deficitului de cerere.

(2) Un dezechilibru inflationist major in Romania e ca productia nu acopera consumul intern.

Cum (1) și (2) se bat cap în cap, prima spunând că ne confruntăm cu un deficit de cerere, iar a doua sugerând că problema este excesul de cerere (în raport cu producția, logic), românul este lăsat să se întrebe retoric: afară plouă sau e soare?

Din dilema asta nu putem ieși decât dacă recunoaștem falimentul intelectual al politicii keynesiene și mai ales situația de fapt a României, mai precis faptul că ne zbatem în stagflație. Stagflația înseamnă că economia este în recesiune dar prețurile cresc, adică se confruntă cu problemele despre care Keynes ne spunea (repet, demult-demult) că nu ne putem confrunta simultan. Fiindcă în modelul circuitului economic, economia se poate situa fie în criză, fie în inflație (cele două situații de dezechilibru), dar nu în amândouă simultan. Caz în care fie cererea agregată este prea mică, fie este prea mare – căci doar nu are cum să fie și una și alta în același timp. Astfel, poziția BNR este consistentă… în sensul că repetă silogismul teoriei keynesiene.

Repet ceea ce ar trebui să afle toată lumea. România a derapat serios în afara bandei de inflație – atât de grav încât și-a fracturat credibilitatea (practic a dublat ținta de inflație după primele 4 luni din an). În mod normal, din cauza crizei, a tăierilor de salarii, a concedierilor etc. ar fi trebuit să avem desinflație, dacă nu deflație. Adică reduceri de prețuri. Noi, din contră, depășim și ținta de inflație, și prognoza de inflație și orice barieră rezonabilă a promisiunilor populiste. Pe șleau, vă dați seama cât ar fi fost rata inflației dacă România nu se afla în criză?! Poate că BNR ar fi fost nevoită să-și tripleze sau cvadrupleze ținta de inflație – un mizilic desigur, pentru o instituție care a patronat exproprierea masivă a economisirilor românilor la începutul anilor 1990, când hiperinflația dădea în clocot la 300%, iar banii populației stăteau la rece în bănci cu o dobândă de 70%.

Dar cea mai bună încercare de a educa publicul în a nu înțelege nimic constă în afirmația că

Banca Naţională nu tipăreşte bani şi îi bagă pe gât populaţiei

Adevărat, nu am văzut pe nimeni cu gura deschisă căruia BNR să-i îndese bani pe gât. Ceea ce înseamnă că BNR are dreptate… într-un mod absolut pueril, desigur. În fond, lucrurile stau exact pe dos. Dacă BNR tipărește un vagon de bancnote și vine în Piața Universității cu sloganul “Să ia fiecare câte 1 milion ca să ajungă la toată lumea”, atunci ce părere aveți, va exista cineva care să răspundă: nu domnule, mulțumesc, eu tocmai mi-am luat rația de salariu și nu mai am nevoie de nici un ban în plus?! Adevărul este că tipărirea de bani este o ofertă de nerefuzat. Dacă BNR scade rata rezervelor minime și disponibilizează lichidități pentru bănci, credeți că vreo bancă refuză să pună mâna pe bani și să-i dea mai departe sub formă de credit?

Printre alte idei transmise ieri publicului se află și aceea că

In ultimii 2-3 ani, baza monetara a oscilat in jurul a 50 miliarde de lei, din care 20 miliarde au bacile la BNR, iar 30 miliarde sunt banii “efectiv tipariti”. Rezerva valutara acopera in totalitate

Așa este cu baza monetară. Se ridică la vreo 50 de miliarde. Dar în 2006 era 25 de miliarde. Iar în 2004 era 12 miliarde. Iar în 2001 era 6 miliarde. Vreți să vă spun cât era în 1990? În ultimii 20 de ani masa monetară a crescut de de 3400 de ori, iar prețurile – ghinion de neșansă – au crescut tot de 3400 de ori. Salariul real al românilor a crescut doar cu 24% în două decenii. Probabil din cauza lor, că cheltuie prea mulți bani pe mâncare și drept urmare dau peste cap prognozele de inflație – în opinia BNR, nu a mea.

Mă rog, ideea este că BNR aruncă cu cifre în ochii presei și că, în esență, nu e nici o diferență între a remarca faptul că baza monetară a rămas constantă în ultimii 2 ani și, de pildă, faptul că rata șomajului a scăzut la 5,5% – așa cum zicea primul ministru, trecând cu vederea că 2 milioane de români muncesc în străinătate, adică nu au un loc de muncă în țară. Cifrele în sine nu ne spun nimic. Despre fapte trebuie să ne vorbească o teorie, spunea Ludwig von Mises. Iar teoria este că România a cunoscut inflație și în perioada de boom economic, dar că atunci ea se manifesta în prețul cimentului, al fierului-beton, al terenurilor (unde era hiperinflație, de fapt), al acțiunilor la bursă. Adică a cunoscut o inflație a prețurilor activelor. După ce balonul s-a spart, inflația s-a revărsat în prețurile de consum, adică la pâine și cartofi. Că oamenii trebuie să facă ceva cu banii – dacă nu îi investesc în caruselul speculațiilor imbiliare atunci trebuie să-i dea pe consum, mă gândesc. Astfel încât puțin contează că BNR nu a mai mărit de la o vreme baza monetară. A mărit-o suficient în anii trecuți iar acum vedem rezultatele (inflație corectivă).

Iepurașul ne-a luat aderarea la euro

Este ceva obișnuit ca autoritățile să recunoască realitatea în ceasul al doisprezecelea. În cazul de față, că nu avem cum să intrăm în zona euro în 2015 (după ce s-a discutat despre 2014). Am fi intrat probabil dacă istoria era dată cu 10 ani în urmă, prin metoda grecească: manipulări statistice. Dar acum, când coeziunea cartelului monetar european (căci despre asta este vorba) este greu încercată, intrarea unui nou membru cu evidente apucături de trișor este exclusă. Așa că poate vom intra în 2015, când poate nu va mai fi UEM.

Nu este nimic nou. În urmă cu un an spuneam că datoria publică a României (cu banii de la FMI cu tot – că și pe ei trebuie să-i dăm înapoi) va sări de 60% până la momentul aderării. Iar criteriul datoriei publice era văzut drept marele nostru atu. În ceea ce privește inflația și restul criteriilor, nimeni nu prea mai avea vreo speranță, oricum.

Lucrul cel mai important care merită discutat sunt motivele pentru care România nu aderă la euro. Și aici nu mă refer la motivele pentru care cartelul monetar european ține guvernul român la poartă, ci la motivele pe care decidenții noștri politici le invocă pentru a justifica întârzierea adoptării euro. Pe scurt, ei nu vor să adopte euro pentru că nu vor să desființeze leul. La ce este bun leul? La făcut inflație. Statul român vrea să-și mai păstreze câțiva ani de zile monopolul monetar și capacitatea de dicta ratele dobânzilor și volumul creditului – numind asta “independență în politica monetară”! Independență sună bine: se opune cineva independenței? Vrea cumva cineva să ajungem o națiune dependentă? Nu. Deci, rămâne cum am stabilit.

Nu știu câtă lume se întreabă: oare, cum este mai bine? Să rămânem independenți în prostia noastră sau să devenim dependenți de bunul-simț al Occidentului? La ce ne folosește autonomia politicii monetare? La nimic altceva decât la fabricat bani, evident, că doar nu la produs lapte sau miere.

Societatea românească nu are nevoie de leu, a votat de mult cu euro și cu dolarul. Fără să meargă la vreun referendum, ci direct pe piață, prin preferința arătată față de valută în diversele acte de vânzare-cumpărare. Dolarizarea (euroizarea, dacă vreți) s-a produs ca reacție firească a politicii monetare greșite de la începutul anilor 1990 – când eram independenți mai ceva decât suntem acum și turam tiparnița de bani pentru a maximiza veniturile statului și a ține în viață “găurile negre” ale economiei.

În fond, despre asta este vorba. Nu românii (la modul general) mai au nevoie de timp pentru a adera la euro. Unele grupuri de interese mai au nevoie de leu. Cei care nu pot supraviețui în regim concurențial pe piață, cei care nu pot funcționa fără subvenții explicite și implicite, cei care se îmbogățesc din contracte guvernamentale – imposibile dacă statul ar lua în serios criteriile de la Maastricht și ar reduce drastic deficitul bugetar. Ei își completează veniturile prin inflație. Iar restul societății le suportă existența prin scăderea nivelului de trai datorită creșterii prețurilor.

Din cauza acestor căpușe – că e vorba de bănci, companii energetice sau asfaltangii, puțin contează – s-a amânat aderarea la euro. Nu din pricina vreunei mistice “lipse de flexibilitate a economiei românești”.

Închei rugându-vă să nu luați acest articol drept o pledoarie în favoarea euro. Aderarea la euro nu face decât să înlocuiască un monopol cu altul. Tot politic. Dar acest lucru nu ar trebui să de descumpănească, ci să ne îndemne mai abitir pe calea cea bună și justă: denaționalizarea banilor.