Cine conduce în cursa tipăririi de bani?

Graficele săptămânii vin de la The Big Picture. Am selectat câteva (click pentru a le vizualiza mai bine), treabă destul de anevoioasă, vă asigur, pentru că toate merită văzute.

Primul ne explică misterul de la baza revenirii “optimismului” pe piețele financiare:

Al doilea ne arată că “We are all chineze now!”

Al treilea ne arată că primele 8 bănci centrale ale lumii au triplat oferta de bani în ultimii 6 ani – și continuă să o crească vertiginos.

La final, ca o concluzie, zice autorul:

2011 was so difficult because all stocks seemingly moved together. It was as if every S&P 500 company had the same chairman of the board that knew only one strategy, resulting in a high degree of correlation between seemingly unrelated companies.
Massive central bank involvement in the markets risks returning us to a de facto centrally planned economy. Those S&P 500 companies all have the same chairman; it is Ben Bernanke because his policies are affecting everybody…
Central banks are ruling markets to a degree this generation has not seen. Collectively they are printing money to a degree never seen in human history.

Inside Fed: “habar nu aveau ca vine criza”

Dan Popa ne povestește azi din stenogramele discuțiilor din cadrul Comitetului de politică monentară al Fed. Stenogramele pot fi citite aici.

Mi-am aruncat o privire, cât îmi permite timpul, dar nu am găsit nimic mai interesant sau elocvent care să bată verdictul pus de Dan. Pe alocuri discuțiile sunt puerile și toate plutesc, într-adevăr, într-o lume paralelă cu realitatea.

Un exemplu este intervenția președintelui Pool, la ședința din 20 septembrie 2006, care spune:

MR. POOLE. Thank you, Mr. Chairman. I’m going to be quite brief. My contacts in the transportation industry are giving off some very mixed signals. UPS is investing heavily in capacity expansion. They have a problem in expanding capacity because they traditionally do it by buying used passenger aircraft. There are very few of these large aircraft around. They are expecting a busy holiday season.

My contact in the trucking industry says that his firm is now contracting. They have canceled orders for heavy trucks, the rest of them for delivery this year, and I found these numbers quite interesting. He gave me the heavy truck purchases; these are the big, over-the-road, heavy trucks. I will read you the numbers from 2003 through 2006: 2,825; 3,377; 2,424; and 2,672. Their planned truck purchases for next year are 250, and they have canceled the orders for the rest of this year. So the contraction is dramatic, and they have actually been reducing capacity.

My Wal-Mart contact said that it’s a bit hard to read the most recent data. They work entirely on a year-over-year basis. Last year was heavily distorted by the hurricane season, and he said that the latest weekend was a bit disappointing. The paycheck cycle that they look at to understand their customers’ liquidity situation is very muted, apparently with lower gasoline prices taking pressure off the budgets of many of their customers. He said that, for the first time he can remember, they have dropped the construction of new stores; they’ve actually canceled seven or eight projects because of high construction cost increases, which have been running in the neighborhood of 15 percent year over year.

Mai jos e un fragment din ședința din 12 decembrie:

VICE CHAIRMAN GEITHNER. The other difference between exhibits 4 and 5 is “weaker” versus “subdued.” Does “subdued” sound weaker than “weak”? [Laughter] Or is “weak” weaker than “subdued”?

CHAIRMAN BERNANKE. Maybe Michelle can tell us the answer to that. [Laughter]

Casele și deficitul

De ce prețurile caselor și deficitul de cont curent se mișcă sincron? Fiindcă sunt animate de o cauză comună! Ghici care e! (Hint: are de-a face cu banca centrală).

Și încă ceva. Graficul dinamitează și distincția artificală pe care o găsim în manuale între bunuri tradable și non-tradable. Toate bunurile sunt obiectul acțiunii umane; ca atare, nu există legi economice diferite în ceea ce le privește. Dacă pompăm bani în economie, până la urmă toate cheltuielile și prețurile vor crește.

Viitorul Europei și logica centralizării monetare

Săptămâna trecută am vorbit la o conferință despre acest subiect. În oarecare măsură, am repetat ce am scris mai demult și mai detaliat în articolul Euro ca strategie politică. Principala idee pe care am susținut-o și pe care, cu întîrzierea de rigoare o fac publică în acest cadru, este aceea că unificarea monetară europeană nu reflectă aspiraţiile publicului, ale utilizatorilor de monedă, ci considerente politice. Ca un corolar, procesul naşterii euro este strâns legat de procesul de redistribuție asociat cu welfare state ciclul afacerilor – declanşarea expansiunilor nesustenabile (boom) şi a crizelor care le succed (bust). Ca atare, moneda unică europeană poate supraviețui doar prin extinderea procesului de redistribuție.

Reformulând, dat fiind că euro este prin definiție un instrument politic, soarta monedei unice europene este determinată de soarta/logica procesului politic care i-a dat naștere.

Întâmplarea face că, recent, am auzit din nou invocate argumentele economice despre care se presupune că au stat la baza constituirii uniunii monetare europene. Aceste aceste argument (false, zic eu) subliniază reducerile de costuri asociate eliminarii riscului valutar și necesității schimbului dintr-o monedă în alta. Se pare că au existat calcule conform cărora un individ care transforma succesiv 100 de u.m. în toate monedele naționale existente înainte de apariția euro mai rămânea la încheierea acestui șir de tranzacții cu jumătate din sumă (datorită comisioanelor și diferenței bid-ask).

Totuși, puțină lume realizează că economisirea acestor cheltuieli nu presupune în mod necesar reducerea numărului de monede. Economisirea poate fi realizată prin abandonarea monopolurilor naționale și extinderea concurenței monetare la scară internațională. Așa cum Hayek a observat în Denaționalizarea banilor, dacă guvernelor le pasă de costurile de tranzacție asociate schimbului valutar, atunci ele ar putea foarte bine să le elimine renunțând la obligativitatea efectuării plăților într-o singură monedă (cea oficială) pe teritoriul un stat. Deci, din faptul că schimbul valutar este costisitor nu rezultă imediat ca policy prescription că statele ar trebui să purceadă la centralizarea monetară. Concurența monetară ar elimina în egală măsură aceste costuri. Dacă francezul ar fi fost liber să plătească în franci oriunde s-ar fi plimbat în Europa, atunci nu ar mai fi fost nevoie să schimbe banii ori de câte ori trece frontiera.

Publicul a fost așadar îndopat prin tehnici de marketing – sau propagandă, cum vreți să-i spuneți – cu ideea că unificarea monetară este complementul firesc al pieței comune. Deși logica elementară spune că deschiderea frontierelor și adâncirea concurenței în domeniul bunurilor și serviciilor, forței de muncă și capitalului ar fi trebuit urmată de deschiderea frontierelor în domeniul monetar! Însă decidenții ne-au livrat centralizare politică pe post de piață. Sensul integrării europene a fost deturnat. Ca o comparație, la fel s-a întâmplat și cu sensul cuvântului “liberalism”, care astăzi semnifică “socialism”.

Dar, na! Nu e frumos să-i spui ca atare. Nu dă bine să chemi poporul să voteze nemijlocit centralizarea politică. Mai întâi e bine să o numești altfel; de pildă, “unificare”. “Unire/uniune” sună bine. Liberal, progresist, sună la fel de bine. E cineva împotriva “progresului” sau a “uniunii” între oameni? Nu prea cred.

Care este motivul din spatele centralizării monetare europene? Pentru a răspunde la întrebare este necesar să înțelegem natura statului. Statul se definește prin funcția sa redistributivă; el ia de la unii și le dă altora. Această redistribuție se poate opera prin două mijloace: fiscal și monetar, adică prin impozite și prin inflație. Prin impozite procesul e mai transparent, deci mai complicat de justificat politic. Impozitarea întotdeauna dă naștere la nemulțumiri. Așa că este esențial pentru stat să aibă la dispoziție canalul monetar, cel al inflației. Inflația, așa cum bine a spus Milton Friedman, nu este altceva decât un impozit ascuns.

Emisiunea monetară (de bani de hârtie, se înțelege), permite creșterea cheltuielilor publice, sistemele asistențiale, declanșarea de expansiuni economice artificiale – în fond, redistribuția resurselor. Acum, existenţa unor monede alternative previne inflația agresivă. Cum ar veni, concurența monetară (ca și cea fiscală) este rea pentru guverne. De aceea, fiecare stat în parte este interesat să îngrădească dreptul indivizilor de a alege moneda (aşa-numitele legal tender laws). În cele din urmă, inflaţia persistentă – ca şi impozitarea ridicată – duce la dezvoltarea “pieţei negre” şi la utilizarea neoficială a monedelor mai stabile. Dacă perseverează în politica inflaţionistă, fiecare stat este ameninţat cu prăbuşirea sistemului monetar şi falimentul bugetar.

Apariția euro trebuie privită prin prisma celor de mai sus. Euro este o etapă în procesul de centralizare pe care statele îl caută pentru a opera redistribuția mai eficient. Procesul a început de secole, ba chiar de milenii, adică de când statul și-a asumat un rol în producția de monedă. Apariția băncii centrale (ca bancă a băncilor), apoi a monopolului monetar național, apoi a monopolului național producător de bani de hârtie, apoi cartelului monetar (zonă de cursuri fixe), apoi a uniunii monetare – toate acestea sunt etape ale unui proces istoric firesc; adică logic, care derivă din natura statului; nu în sensul de “benefic”.

Și astfel ajung la întrebarea de fond: UE(M) încotro? Dacă sunteți de accord cu analiza de mai sus, răspunsul este clar. Dat fiind că limitele expansiunii creditului/îndatorării în zona euro au fost atinse, extinderea procesului de redistribuție implică extinderea UE(M). În perioada următoare (nu știu dacă e vorba de ani sau decenii), această extindere va merge pe două paliere:
(1) Extinderea UE către alte state, așa cum precizez mai jos
(2) Consolidarea UE în interior, prin unificarea bugetară; se consolidează astfel procesul de redistribuție intra-unional.

Extinderea UE(M) ca „soluție” la criză poate părea surprinzătoare multora, dată fiind opinia convențională conform căreia tocmai extinderea necontrolată a dus la impasul actual. Ar trebui însă să admitem că lucrurile stau exact invers. Impasul actual a fost plănuit tocmai în scopul extinderii! Așa arată logica centralizării politice.

Un exemplu pentru a înțelege. Tehnic vorbind, problema fundamentală a euro este că nu beneficiază de o cerere suficient de ridicată astfel încât BCE nu are o marjă de manevră prea mare în relaxarea monetară. Vezi situația opusă a dolarului. Dolarul este principala monedă de rezervă pe plan mondial și tocmai din această cauză Fed poate tipări trilioane, cu efect minim pe piața valutară. Europenii sunt însă frustrați că nu pot face și ei la fel ca SUA. Și care e soluția? Să mărească cererea globală pentru euro, fie atrâgând în joc clienți privați fie clienți publici. China, de pildă, este tocmai bună de muls prin inflație. Dacă și-ar schimba o parte a rezervei valutare în euro, atunci ar putea avea și UE parte de „salvare fără lacrimi” – apropos de sintagma “deficit fără lacrimi” făurită de J. Rueff cu decenii în urmă la adresa americanilor. Cu cât numărul utilizatorilor de euro este mai mare, cu atât poți să tipărești mai mulți bani fără grijă.

Așadar, extinderea UE(M) nu trebuie înțeleasă neapărat în sens juridic, ci în sens economic. Va deveni China un euro player? Va deveni Brazilia un euro player? Cu cât sunt mai mulți jucători, cu atât jocul poate continua mai lejer. Fără jucători, va fi game over.

Însă clasa politică actuală va face totul pentru ca jocul redistribuției să continue. Cum el a devenit prea împovărător, greutatea lui trebuie distribuită pe o arie mai largă. Asta e ideea.

Gluma zilei, după decizia Elveției de a face inflație în ritmul euro

Autor: Zero Hedge

Confirming that this is a market for idiots, by idiots, was the 4 am response in the price of gold, which following the SNB’s Swiss Franc peg announcement did not surge, as it should have considering that the SNB just singularly changed the role of the CHF from a “flight to safety” to a carry currency, making gold the only island of stability in a world of fiat insanity, but instead plunged by over $50… Of course, the logic is completely and totally the opposite

Cred că cea mai bună decizie pe care poate să o ia Elveția este să permită circulația paralelă pe teritoriul său a mai multor monede, pentru a ușura comparația evoluții puterii de cumpărare a diverselor monede si ajustarea mai rapidă a prețurilor interne.
Decizia pe care a luat-o azi este de departe cea mai proasta. Faptul că încă un stat a ales să accelereze tipărirea propriei monede nu va duce la revenirea economiei globale… doar la creșterea inflației globale… si a prețului aurului.

P.S. Ha, ha, ha! Behavioriștii au dreptate. Piata este irationala. Investitorii sunt confuzi si manati de emotii.

“Psihologia națiunilor” și politica monetară forward-looking

Dacă Adam Smith ar fi trăit în vremurile noastre oare și-ar fi schimbat titlul cărții sale “Avuția națiunilor”? Lecturând prezentarile de la Colocviul de politică monetară organizat de BNR mă apucă nostalgia după operele economiștilor clasici – o idee retrogradă, desigur, ca și aceea că prețurile cresc din cauză că sunt mulți bani pe piață. Pentru că în vremurile noastre – când, vorba lui Robert Mundell, s-a făcut mai multă inflație decât în toate celelalte secole la un loc – economia pare să-și fi pierdut statutul de știință, de set de principii și legi universal valabile referitoare la acțiunea umană și la atenuarea rarității. În aceste vremuri economia pare să fie compusă din propoziții disparate care își așteaptă validarea / falsificarea empirică. Și cum setul de date statistice pe care sunt construite aceste propoziții se poate schimba practic la infinit, valoarea de adevăr a fiecăreia dintre ele devine un obiectiv inutil de cercetat.

Mai rău, fenomenele economice par să nu mai suporte o explicație logică, coerentă, principială, deoarece ele sunt produsul acțiunilor unor indivizi… mânați de impulsuri și impresii haotice. Așa că mare parte din “cercetarea economică” se reduce la o psihologizare fără cap și fără coadă a comportamentului uman în relație cu anumite procese și manifestări.

De exemplu, în relație cu inflația. În cea mai bună tradiție freudiană, ni se spune că inflația este în bună măsură (ba chiar decisiv) rezultatul psyche-ului colectiv. Ea depinde de anticipări, de impresii, de pornirile instinctuale ale indivizilor, de condiționările ascunse în subconștient. De aici până la a spune că publicul (nu BNR) este de vină pentru ratarea țintei de inflație nu este decât un pas, care a fost și făcut.

Ba chiar s-ar putea adăuga că însăși includerea inflației printre subiectele discutate intens este simptomul unei boli, a unei dezordini de natură mentală. Tratată corespunzător, ea va fi rezolvată iar românii vor deveni un popor iubitor de politică monetară. Dar până atunci mai este ceva, așa cum o dovedesc aceste slide-uri (din “Asteptarile inflationiste ale consumatorilor – anticipative sau adaptive”):

Rezultă că românii și ungurii stau mai slab la capitolul anticipări decât polonezii și cehii. Vreo pastilă ca să rezolvăm problema? De asemenea, mai rezultă că analiștii noștri bancari sunt mai buni decât media populației. Ei sunt cu două clase peste publicul obișnuit, deoarece iau în calcul evenimentele viitoare în formarea prognozelor prezente. Sunt atât de buni încât au adunat miliarde de euro de credite neperformante în bănci, drept pentru care a fost nevoie să ne împrumutăm la FMI – un fleac, vreo 15% din PIB – bani pe care îi vom da înapoi când vom simți că-i avem. Forward-looking.

P.S. După dezbaterea iscată în jurul controversei “Este sau nu inflația un fenomen monetar?”, adică “A emis BNR prea mulți bani și astfel a ratat ținta de inflație?” mă așteptam ca autoritățile monetare să apeleze la un argument de autoritate. Să invite un economist de liga campionilor care să vină și să spună jurnaliștilor că banca centrală a procedat corect. Metoda, chiar dacă dubioasă, are priză la un public de gură-cască. Dar se pare că am supraestimat fie abilitatea băncii de a pune punct discuției într-un mod favorabil ei, fie interesul băncii de a rezolva problema. Soluția aleasă – organizarea unui colocviu în care numărul graficelor și al formulelor afișate a depășit pe alocuri cu mult numărul minutelor disponibile – poate fi interpretată ca o încercare de a demonstra că inflația este un fenomen extrem de complicat, accesibil doar celor care se auto-intitulează experți și sunt eventual angajați la fabrica de tipărit bani. Nu cred că ideea a impresionat pe cineva.

Politică monetară cu nuanțe biblice

Adrian Vasilescu își amintește:

Eu cred ca guvernatorul a anticipat criza în 2000, când a discutat cu Prodi şi a fost întrebat de ce insistă să intrăm în UE la 1 ianuarie 2007, pentru că nu suntem pregătiţi. Nu vreau să insinuez că a avut o anticipaţie, dar o intuiţie tot a avut şi a zis: domnule, insist pentru că şapte este o cifră biblică. ‘Cum?’, a întrebat Prodi. Iar guvernatorul i-a spus că este povestea cu cele şapte vaci grase şi cele şapte vaci slabe. Vor fi şapte ani buni , iar după aceea vor fi şapte ani răi”

Nu aveam nici o îndoială că la baza politicii monetare se află simple speculații, dar nu mă așteptam să aflu că e vorba de speculații biblice. Deși erau semne… Poate ar trebui să studiem mai serios acest gen de lecturi:

În caz că vă mai interesează, în ianuarie 2008 Mugur Isărescu declara:

Vad inca 7 ani de crestere economica

15 e număr biblic?