Perspectivele dolarului, în opinia lui Barry Eichengreen

Barry Eichengreen (University of California, Berkeley):

Având în vedere ratele scăzute ale dobânzilor şi slăbiciunile economie americane, va fi tentant pentru guvernul SUA să-și continue politica de deficite bugetare și acumularea de noi datorii. La un moment dat însă, investitorii vor recunoaste că această politică nu este decât o schemă Ponzi. Atunci ei vor înţelelege că soluțiile alternative la problema cu care se confruntă Statele Unite ale Americii se reduc în cele din urmă la una singură: scăderea valorii reale a datoriei, probabil prin inflație.

Continuarea.

Spirala salvării națiunilor și guvernul global

Bine observă Robert Samuelson, creșterea mizei în jocul bail-out-urilor succesive mută în consecință problema guvernării la un nivel tot mai înalt. Când Grecia e salvată, își pierde din suveranitate – pe motivul (ușor de înțeles) că nu poți lăsa guvernul grec să decidă în continuare pe banii vest-europenilor. Ce nu se spune (încă) este cui vor preda suveranitatea statele vest-europene, atunci când vor fi salvate cu 1-2 trilioane (varianta optimistă)? Căci, logic, nu va putea fi lăsată Italia să se administreze în continuare.

Samuelson răspunde:

In fact, it is not too much of a stretch to imagine a scenario in which Europe, Japan, and the United States all lose their sovereignty in the next few years. We could all be subject to financial control boards under the auspices of the IMF.

Exact. Asta e găselnița. Se va înființa un guvern de tehnocrați, independenți normal (la ce vă gândeați?!), care vor da buline guvernelor naționale. Centralizarea este mult mai ușor de vândut în felul acesta. Ar fi prea dificil politic să zici din prima: guvern politic mondial! Nota bene: va avea și sprijinul Vaticanului!

Tot stau și mă întreb: cât de naiv să fii ca să nu înțelegi filmul în care jucăm cu toții? Mai ales că nu se joacă de ieri, ci de multă vreme (criza actuală e doar ultimul episod). Foarte, foarte naiv. Adică un excelent specimen cultivat în sistemul educației publice, care te învață orice, mai puțin pe ce lume trăiești.

Viitorul Europei și logica centralizării monetare

Săptămâna trecută am vorbit la o conferință despre acest subiect. În oarecare măsură, am repetat ce am scris mai demult și mai detaliat în articolul Euro ca strategie politică. Principala idee pe care am susținut-o și pe care, cu întîrzierea de rigoare o fac publică în acest cadru, este aceea că unificarea monetară europeană nu reflectă aspiraţiile publicului, ale utilizatorilor de monedă, ci considerente politice. Ca un corolar, procesul naşterii euro este strâns legat de procesul de redistribuție asociat cu welfare state ciclul afacerilor – declanşarea expansiunilor nesustenabile (boom) şi a crizelor care le succed (bust). Ca atare, moneda unică europeană poate supraviețui doar prin extinderea procesului de redistribuție.

Reformulând, dat fiind că euro este prin definiție un instrument politic, soarta monedei unice europene este determinată de soarta/logica procesului politic care i-a dat naștere.

Întâmplarea face că, recent, am auzit din nou invocate argumentele economice despre care se presupune că au stat la baza constituirii uniunii monetare europene. Aceste aceste argument (false, zic eu) subliniază reducerile de costuri asociate eliminarii riscului valutar și necesității schimbului dintr-o monedă în alta. Se pare că au existat calcule conform cărora un individ care transforma succesiv 100 de u.m. în toate monedele naționale existente înainte de apariția euro mai rămânea la încheierea acestui șir de tranzacții cu jumătate din sumă (datorită comisioanelor și diferenței bid-ask).

Totuși, puțină lume realizează că economisirea acestor cheltuieli nu presupune în mod necesar reducerea numărului de monede. Economisirea poate fi realizată prin abandonarea monopolurilor naționale și extinderea concurenței monetare la scară internațională. Așa cum Hayek a observat în Denaționalizarea banilor, dacă guvernelor le pasă de costurile de tranzacție asociate schimbului valutar, atunci ele ar putea foarte bine să le elimine renunțând la obligativitatea efectuării plăților într-o singură monedă (cea oficială) pe teritoriul un stat. Deci, din faptul că schimbul valutar este costisitor nu rezultă imediat ca policy prescription că statele ar trebui să purceadă la centralizarea monetară. Concurența monetară ar elimina în egală măsură aceste costuri. Dacă francezul ar fi fost liber să plătească în franci oriunde s-ar fi plimbat în Europa, atunci nu ar mai fi fost nevoie să schimbe banii ori de câte ori trece frontiera.

Publicul a fost așadar îndopat prin tehnici de marketing – sau propagandă, cum vreți să-i spuneți – cu ideea că unificarea monetară este complementul firesc al pieței comune. Deși logica elementară spune că deschiderea frontierelor și adâncirea concurenței în domeniul bunurilor și serviciilor, forței de muncă și capitalului ar fi trebuit urmată de deschiderea frontierelor în domeniul monetar! Însă decidenții ne-au livrat centralizare politică pe post de piață. Sensul integrării europene a fost deturnat. Ca o comparație, la fel s-a întâmplat și cu sensul cuvântului “liberalism”, care astăzi semnifică “socialism”.

Dar, na! Nu e frumos să-i spui ca atare. Nu dă bine să chemi poporul să voteze nemijlocit centralizarea politică. Mai întâi e bine să o numești altfel; de pildă, “unificare”. “Unire/uniune” sună bine. Liberal, progresist, sună la fel de bine. E cineva împotriva “progresului” sau a “uniunii” între oameni? Nu prea cred.

Care este motivul din spatele centralizării monetare europene? Pentru a răspunde la întrebare este necesar să înțelegem natura statului. Statul se definește prin funcția sa redistributivă; el ia de la unii și le dă altora. Această redistribuție se poate opera prin două mijloace: fiscal și monetar, adică prin impozite și prin inflație. Prin impozite procesul e mai transparent, deci mai complicat de justificat politic. Impozitarea întotdeauna dă naștere la nemulțumiri. Așa că este esențial pentru stat să aibă la dispoziție canalul monetar, cel al inflației. Inflația, așa cum bine a spus Milton Friedman, nu este altceva decât un impozit ascuns.

Emisiunea monetară (de bani de hârtie, se înțelege), permite creșterea cheltuielilor publice, sistemele asistențiale, declanșarea de expansiuni economice artificiale – în fond, redistribuția resurselor. Acum, existenţa unor monede alternative previne inflația agresivă. Cum ar veni, concurența monetară (ca și cea fiscală) este rea pentru guverne. De aceea, fiecare stat în parte este interesat să îngrădească dreptul indivizilor de a alege moneda (aşa-numitele legal tender laws). În cele din urmă, inflaţia persistentă – ca şi impozitarea ridicată – duce la dezvoltarea “pieţei negre” şi la utilizarea neoficială a monedelor mai stabile. Dacă perseverează în politica inflaţionistă, fiecare stat este ameninţat cu prăbuşirea sistemului monetar şi falimentul bugetar.

Apariția euro trebuie privită prin prisma celor de mai sus. Euro este o etapă în procesul de centralizare pe care statele îl caută pentru a opera redistribuția mai eficient. Procesul a început de secole, ba chiar de milenii, adică de când statul și-a asumat un rol în producția de monedă. Apariția băncii centrale (ca bancă a băncilor), apoi a monopolului monetar național, apoi a monopolului național producător de bani de hârtie, apoi cartelului monetar (zonă de cursuri fixe), apoi a uniunii monetare – toate acestea sunt etape ale unui proces istoric firesc; adică logic, care derivă din natura statului; nu în sensul de “benefic”.

Și astfel ajung la întrebarea de fond: UE(M) încotro? Dacă sunteți de accord cu analiza de mai sus, răspunsul este clar. Dat fiind că limitele expansiunii creditului/îndatorării în zona euro au fost atinse, extinderea procesului de redistribuție implică extinderea UE(M). În perioada următoare (nu știu dacă e vorba de ani sau decenii), această extindere va merge pe două paliere:
(1) Extinderea UE către alte state, așa cum precizez mai jos
(2) Consolidarea UE în interior, prin unificarea bugetară; se consolidează astfel procesul de redistribuție intra-unional.

Extinderea UE(M) ca „soluție” la criză poate părea surprinzătoare multora, dată fiind opinia convențională conform căreia tocmai extinderea necontrolată a dus la impasul actual. Ar trebui însă să admitem că lucrurile stau exact invers. Impasul actual a fost plănuit tocmai în scopul extinderii! Așa arată logica centralizării politice.

Un exemplu pentru a înțelege. Tehnic vorbind, problema fundamentală a euro este că nu beneficiază de o cerere suficient de ridicată astfel încât BCE nu are o marjă de manevră prea mare în relaxarea monetară. Vezi situația opusă a dolarului. Dolarul este principala monedă de rezervă pe plan mondial și tocmai din această cauză Fed poate tipări trilioane, cu efect minim pe piața valutară. Europenii sunt însă frustrați că nu pot face și ei la fel ca SUA. Și care e soluția? Să mărească cererea globală pentru euro, fie atrâgând în joc clienți privați fie clienți publici. China, de pildă, este tocmai bună de muls prin inflație. Dacă și-ar schimba o parte a rezervei valutare în euro, atunci ar putea avea și UE parte de „salvare fără lacrimi” – apropos de sintagma “deficit fără lacrimi” făurită de J. Rueff cu decenii în urmă la adresa americanilor. Cu cât numărul utilizatorilor de euro este mai mare, cu atât poți să tipărești mai mulți bani fără grijă.

Așadar, extinderea UE(M) nu trebuie înțeleasă neapărat în sens juridic, ci în sens economic. Va deveni China un euro player? Va deveni Brazilia un euro player? Cu cât sunt mai mulți jucători, cu atât jocul poate continua mai lejer. Fără jucători, va fi game over.

Însă clasa politică actuală va face totul pentru ca jocul redistribuției să continue. Cum el a devenit prea împovărător, greutatea lui trebuie distribuită pe o arie mai largă. Asta e ideea.

Perspectivele datoriei SUA (update)

Via John Taylor.

Ce se întâmplă după ce Grecia își recunoaște falimentul?

Via John Mauldin, via The Telegraph. Economistul Andrew Lilico spune (am comentat cu italic):

• Toate băncile din Grecia devin insolvabile (pentru că au creditat statul în euro și nu-și pot recupera investiția)
• Guvernul va naționaliza băncile (pentru a le împiedica să falimenteze)
• Guvernul va interzice publicului să-și retragă depozitele (chiar dacă euro se schimbă cu drahma peste noapte, iar publicul pierde instantaneu 50% din redefinirea cursului de schimb, panica bancară nu va putea fi stopată decât prin confiscarea de facto a depozitelor populației)
• Statul va declara probabil starea de urgență sau va impine legea marțială pentru a evita să fugă cu elicopterul de pe acoperișul guvernului, așa cum s-a întâmplat în Argentina (și prin alte părți)
• Datoria Greciei va fi redenominată în Noua Drahmă sau cum se va numi moneda care ]și va face apariția
• Drahma se va devaloriza cu 50%, ceea ce înseamnă că datoria statului grec va fi ștearsă în proporție de 50% (adică creditorii Greciei își vor pierde jumătate din investiție)
• Irlanda și Portugalia vor urma la rând
• Parte din băncile germane și franceze vor trebui recapitalizate (probabil de către stat, pe spinarea contribuabilului german și francez)
• BCE va recurge la tiparnița de euro pentru a acoperi pierderile
• Piața creditului din Spania va tinde să colapseze (din cauza extinderii contagiunii)
• “Atenția investitorilor se va îndrepta asupra băncilor engleze. Apoi vom vedea…”

Demografia, legile economiei și sfârșitul statului asistențial

Se pare că populația României a scăzut cu 1,5 milioane de persoane în 9 ani. În acest ritm nu avem cum să ne încadrăm în scenariul (pesimist) trasat de Standard & Poor’s luna trecută: 18 milioane de români în 2050. Mai degrabă vor fi doar 14 milioane! O treime din ei vor avea o vârstă mai mare decât vârsta de pensionare actual. Este clar că nu vor avea ce să primească de la stat; nici statul nu avea de la cine să mai ia.

Demograful Vasile Ghețău spune:

În 2010 vom observa un lucru pe care nu l-am mai văzut niciodată. Pentru prima dată sporul natural a fost negativ pe tot parcursul anului. Noi aveam întotdeauna 3 luni pe an în care sporul natural era mai mare. O legătură între lunile de toamnă cu nupțialitate ridicată, cu o reacție în iulie-septembrie în care numărul de născuți era mai mare decât numărul decedaților. În 2010 pentru prima dată avem scăderi și în cele trei luni.

În fiecare an în ultimii 20 de ani am avut 40.000 scădere naturală. În 2010 am avut 50.000. E imposibil să mai crească în 2011, pentru că nu mai are de unde. Nu știm până unde va merge scăderea natalității. Apar și semne de creștere a mortalității. E imposibil acum să mai spui ce se mai poate face.”

Scăderea natalității are cauze psihologice – printre care principala ar fi incertitudinea zilei de mâine (sublinierea mea)

Restructurarea rolului statului asistențial e un discurs actual, dar natalitatea scade de 20 de ani, clasa politică a văzut asta, de ce n-a făcut nimic de 20 de ani? Fie nu sunt capabili să realizeze cum lucrează mașinăria demografică, dar mai probabil, ei știu că asta necesită costuri mari, care trebuie făcute azi, fără ca mâine când vor veni alegerile să se vadă ceva. Nu va ști nimeni ce ai făcut. Și atunci, nu se sinucid politic.

E o tendință europeană. Europa e bolnavă demografic în ansamblul ei […] Sunt semne că civilizația europeană actuală se duce. După 2015 numărul de decese în Europa va fi mai mare decât numărul de născuți. E o civilizație care și-a terminat încărcătura ei de progres. Ce se va întâmpla la noi? Imaginați-vă că generațiile 67-70 ies la pensie după 2020-2030. Vor fi generații foarte mari. Vor trebui întreținute economic. Dacă fertilitatea se menține la nivelul actual, iată cine va trebui să le susțină: generațiile născute după 1989, la jumătate față de cele dinainte

Evoluția demografică nu este explicabilă prin cauze psihologice. Are mult de-a face cu economia. Nu doar scăderea natalității e problematică, ci scăderea natalității accentuată de îmbătrânirea populației. Nu “incertitudinea zilei de mâine” în sine este problema, ci nepăsarearea față de ziua de mâine; ducerea orizontului de timp al “omului nou”… creat de “civilizația europeană” alias sistemul socialist de impozitare agresivă și redistribuție forțată a avuției. Împreună cu trăsăturile culturale specifice care vin la pachet: iresponsabilitate individuală, “trăiește clipa”, reducerea economisirii și creșterea consumului etc. Ce să mai, parafrazându-l pe Keynes, de ce am mai face copii dacă pe termen lung suntem morți?!

Cândva a trăit un economist (Malthus) care se temea că spori¬rea populației va depăși capacita¬tea economiei de a produce bunuri și servicii și că, în consecință, foametea și mizeria vor bântui prin lume. Așa cum a arătat însă ulterior istoria, capitalismul nu doar că a scos omenirea din sărăcie, dar a crescut nivelul de viață simultan cu creșterea puternică a populației. Astăzi preocuparea este inversă. Natalitatea scade și ne întrebăm cine va mai munci în viitor pentru a asigura traiul unei populații îmbătrânite. Însă întrebările sunt puse greșit. Așa cum s-a demonstrat de la economiștii clasici (cu excepția lui Malthus) încoace, economia funcționează după propriile ei legi. Mai precis, nu demografia înfluențează economia și bunăstarea, ci legile economice determină evoluțiile demografice.

Există însă și un sâmbure de adevăr în îngrijorarea de care vorbesc. Evoluțiile demografice ridică numeroase semne de întrebare, însă toate acestea au de-a face cu statul. Dacă demografia pune presiune pe ceva, atunci acest „ceva” este statul, mai exact sistemele publice de asistență socială (welfare state) și nu numai. Scăderea natalității și îmbătrânirea populației amenință cu falimentul nu economia, ci sistemul public de pensii, de exemplu. Această schemă Ponzi – prin care statul promite viitorilor pensionari un venit care urmează a fi asigurat de tinerii contribuabili – este sortită eșecului. Ea nu poate funcționa decât dacă, pe de o parte guvernul găsește contribuabili naivi care să plătească cu dragă inimă impozite și, pe de altă parte, o forță de muncă docilă care să muncească mecanic până spune guvernul „Stop” – în loc să speculeze hazardul moral creat de sistemul de pensii, să își pună piciorul în ghips și să se pensioneze pe caz de boală. Cu alte cuvinte, nu poate funcționa decât dacă un principiu fundamental – care spune că oamenii reacționează la stimulente – încetează să mai fie valabil. Așa ceva este însă imposibil. Guvernul poate decreta orice, mai puțin anularea legilor economiei.

Intervenția statului în societate presupune costuri. O parte a acestui cost derivă din faptul că orice impozitare (respectiv, subvenționare) distorsionează stimulentele și schimbă comportamentul uman. Indivizii vor fi stimulați să muncească mai puțin, să gândească pe termen scurt, să emigreze, să se pensioneze mai devreme sau să intre în rândurile beneficiarilor de “ajutoare”. PIB își reduce ritmul secular de creștere, iar încetinirea creșterii economice schimbă comportamentul oamenilor față de reproducere.

Și cu cât avem mai mult socialism cu atât ne îndreptăm mai repede către groapa istoriei. S-ar putea argumenta din perspectivă darwinistă (ironia sorții) că socialismul este sortit să colapseze, nu doar în sens strict economic (ca nivel de bunăstare), ci în sens biologic. Via modificările demografice pe care le induce.

Notă: o parte din acest articol a fost publicat în revista Forbes.

Walter Block despre șansele lui Ron Paul la președinția SUA

Block este optimist:

If Ron Paul can somehow win the presidential nomination of the Republican Party, he will have an excellent chance of beating Barack Obama in November 2012. He will of course face great obstacles in the Republican primaries, but, if he can overcome them, it ought to be downhill after that…
Paul can out-left Obama on foreign policy and personal liberties, and thus make gigantic inroads on the latter’s base, while at the same time maintain his right wing credentials on economics.

Simpatizanții stângii ar vota mai degraba cu Ron Paul deoarece aceste vrea (1) încetarea râzboaielor continuate și începute de Obama și (2) legalizarea drogurilor (pentru consumul cărora intră în închisoare un număr uriaș de negri).

Gluma zilei: în SUA e de rău, în România e de bine

Prima stire:

Toate bursele europene importante şi Bursa de Valori Bucureşti (BVB) după ele se scufundă după ce s-a aflat că agenţia de rating Standard & Poor (S&P) a modificat perspectiva clasificării economiei SUA din „stabilă“, în „negativă“.

A doua știre:

Riscul de ţară este în scădere, iar interesul investitorilor străini a sporit. Întoarcerea la nivelul de investment grade până la sfârşitul anului devine mai probabilă.

Singura profeție adevărată despre Japonia

Unii anticipează că după efectele catastrofale ale cutremurului Japonia va oferi lumii un nou miracol. De parcă miracolul atât aștepta ca să iasă la iveală: producerea unui dezastru care lasă în urmă zeci de mii de morți și pagube de zeci sau chiar sute de miliarde de dolari. Există și speculații psihologico-metafizice conform cărora abia acum vom vedea de ce sunt în stare japonezii; doar știți zicala – esențele tari se țin în sticle mici. Împăratul însuși, într-o intervenție epocală, lasă să se înțeleagă miracolul care va urma (ultima intervenție de acest gen a fost la sfârșitul războiului, după care Japonia “a cucerit” lumea din punct de vedere economic). Iar dacă nu-l credeți pe împărat, poate îl credeți pe Lawrence Summers, fostul președinte al Universității Harvard care, la o zi după cutremur, a spus că acesta va avea efecte pozitive asupra PIB.

Personal cred că singura predicție cu șanse să se împlinească este creșterea datoriei publice și grăbirea colapsului sistemelor de asigurări sociale. Starea finanțelor publice japoneze a atins deja, ca să împrumut o expresie intens folosită în ultima săptămână, “the melting point”. Datoria publică a Japoniei este de 220% din PIB. Cea mai mare parte a acesteia a fost acumulată în urma unui alt dezastru – criza economică de la sfârșitul secolului trecut. Când boom-ul impresionant din anii 1980-1990, finanțat din expansiunea creditului, s-a terminat, societatea japoneză a refuzat să admită realitatea: anume că alocarea resurselor este ineficientă, că sectoare întregi trebuie să se scufunde deoarece sunt neviabile, că forța de muncă trebuie disponibilizată pentru a se putea angaja în investiții alternative. Statul a căutat să acopere mare parte din aceste pierderi și din povara creditelor neperformante coborând rata dobânzii la zero și sporind cheltuielile publice pentru “a stimula” economia. A administrat o doză de morfină unui organism bolnav, pentru a-i masca durerile, în loc să îl supună unei proceduri de vindecare. Rezultatul îl vedeți în graficul de mai jos.

Economia nu și-a mai revenit de atunci, singura “performanță” a Japoniei fiind inventarea sintagmei “două decenii pierdute”. Iar criza financiară globală din 2007 a înrăutățit lucrurile, după cum se poate vedea aici:

Probabil, reconstrucția țării va urma tot calea falimentară a intervenției statului. Mai mulți bani tipăriți, mai multe cheltuieli publice, mai multe datorii publice și private. În scurt timp datoria Japoniei va ajunge să să reprezinte de 10 ori încasările bugetare anuale. Este neverosimil ca va putea fi plătită vreodată. Cu o populație îmbătrânită și în scădere accentuată (de la peste 120 de milioane în prezent la doar 90 de milioane în anul 2050) și sub povara “miracolelor” trecute, economia Japoniei va gâfâi pe drumul declinului.

Eterna și fascinanta inflație

Inflația crește în două luni cât era planificat să crească în jumătate de an. După ianuarie și februarie am acumulat o inflație de peste 1,5%, în vreme ce ținta de inflație pe 2011 este de 3%. De când scriu pe acest blog am anticipat numai „succesuri” în țintirea inflației și până acum realitatea a ținut morțiș să-mi dea dreptate.

Amuzant este că în ciuda mediului inflaționist global marea majoritate a analiștilor (voluntar sau involuntar) întrețin iluzia că scumpirile sunt determinate de factori strict subiectivi. Primul este egoismul și calicia furnizorilor de carburanți – o explicație cu atât mai șocantă cu cât volumul vânzărilor de carburanți a scăzut drastic în ultimele luni; astfel, din cele vânturate pe la televizor ar rezulta că benzinarii sunt deopotrivă calici și proști. Al doilea se leagă de condițiile meteo care au influențat agricultura și mă gândesc că responsabilul ultim este aici Dumnezeu. Probabil mai avem puțin și ajungem să facem mătănii pentru îndeplinirea țintei de inflație.

Ideea e simplă, dar ascunsă. Dacă tipărești bani, ai parte de scumpiri. Scumpirile definesc scăderea puterii de cumpărare a monedei. Câtă vreme Ben Bernanke creditează mapamondul cu dobândă zero, ce vă așteptați să se întâmple? Să se ieftinească petrolul? Câtă vreme dobânzile practicate de băncile românești sunt real-negative (sub rata inflației), ce vă așteptați să se întâmple? Să economisească lumea? Și toată această recrudescență a inflației se întâmplă în recesiune când, așa cum scrie în orice manual, prețurile suferă o presiune descendentă, nu ascendentă. Vă dați seama cât ar fi fost inflația în cazul în care condițiile monetare actuale ar fi fost reproduse în contextul de boom economic al anilor trecuți?!

Pe oriunde am fost invitat să vorbesc (la Realitatea, la Money Channel, la Adevărul) în ultimele luni am spus că scumpirile vor continua, că degeaba se lamentează naivii și stârnesc proteste „la pompă”. Jocul îi depășește, și pe ei și pe benzinari. Este vorba de impozitare. Inflația acționează ca un impozit ascuns. Ținerea pe linia de plutire a activelor subprime, salvarea guvernelor insolvabile din Europa, suportarea portofoliului putred al băncilor din România și a unui sistem asistențial falimentar (pensiile, de exemplu), toate s-au făcut prin emisiune de bani. Adică prin impozitare ascunsă. Doar o simțim, nu o vedem. Iar inconștientul economic dă vina pe carteluri, monopoluri, agenturi…

Citiți și:
• 24% în două decenii
• Inflația după o rundă, 4 luni și mulți ani de tipărire intensă

Deficitul bugetar și datoria SUA – proiecție pe 40 de ani

Ieri a apărut știrea că în 2020 SUA va cheltui 92% din veniturile bugetare pentru a acoperi diversele cheltuieli sociale, urmând să-i rămână 8% pentru celelalte “funcții” ale statului (apărare, securitate internă, politici economice). Știrea este preluată din datele oferite de Government Accounting Office (GAO), adică chiar de guvernul american.

Am scotocit un pic să vedem ce mai spune GAO și am dat peste următoarele două grafice care mi s-au părut sugestive. Proiecția Baseline este fundamentată pe ipoteza că cheltuielile discreționare (adică armata + politicile economice interne) vor crește în ritmul inflației până în 2020, iar apoi în același ritm cu creșterea economică; veniturile bugetare vor rămâne constante ca pondere în PIB, reprezentând 21%. Scenariul Alternative se bazează pe supoziția că veniturile bugetare vor reveni la media istorică (18% din PIB) iar cheltuielile menționate vor crește puțin mai repede.

Dacă mă întrebați pe mine, SUA va ajunge mai devreme sau mai târziu la amputarea socială – pardon, austeritatea – la care recurge acum statul român. Va trebui să reducă cheltuielile obligatorii. Adică Medicaid și Medicare se vor duce pe tobogan. Sau inflația va bântui lumea. Că doar nu vor avea deficit bugetar de 20% din PIB.

Locomotivele economiei mondiale

Via Ronan Lyons.

Anii ’90 au fost deceniul pierdut al României, care a fost codașă în clasamentul creșterii economice în lume. “Democrația originală” ne-a făcut să ne comparăm cu ultimele națiuni din Africa.

Al doilea grafic arată regiunile care alimentează creșterea economică globală. În anii 80 locomotivele erau SUA, Europa de Vest și Asia de Est. Acum e simplu: China și India. Bănuiesc că știați deja aceste lucruri, dar acum le vedeți și în culori.