CriticAtac deconspiră “atelierele sleirii”, ceea ce mă face să distrug locuri de muncă

În România se muncește mult, știați? După ce povestește detaliat cum funcționează exploatarea clasei muncitoare la emag, articolul se încheie cu următoare mărturisire:

VB: Atunci – te-ar putea întreba cineva – de ce nu pleci în altă parte?

AE: Pentru că, pur şi simplu, n-am avut timp să-mi caut altceva, tocmai din cauza programului de muncă prea încărcat. Plus că nu avem acces la telefoanele noastre cât stăm acolo, cu excepţia a trei pauze de câte zece minute şi a pauzei de masă, care durează o jumătate de oră. Cum să-ţi cauţi de muncă, mai ales când te mai cheamă la muncă şi în weekend? Oricum, pentru ei nu e mare pierdere dacă pleci, că pot oricând să găsească pe altcineva ca să facă munca ta. Te pot înlocui în secunda doi. În schimb, ţie ţi-e mai greu să găseşti alt loc de muncă. De-asta încă sunt aici.

Două observații. Prima este aceea că dacă tânărului intervievat i se pare insuportabil regimul de muncă, atunci cu siguranță – indiferent de ce credem noi – altora nu li se pare, dovadă că firma poate angaja în coninuare cu ușurință. Deci, oricât ar părea de neverosimil (după ce citești articolul), există tineri în București aflați într-o situația mai complicată decât aceea de a lucra 12 ore pe zi. Probabil în aceea de a nu lucra deloc.

Și astfel ajung la a doua observație. În Grecia rata șomajului în rândul tinerilor este 50%. În Spania la fel. În Portugalia este 30%. Este o situație mai bună să nu ai loc de muncă? Ce uită marxiștii este că nimeni nu poate fi obligat să ofere o slujbă cuiva. Mai ales într-o țară ca România în care statul exercită o presiune fiscală și birocratică uriașă asupra firmelor, mai bine îți vezi de treabă decât să dezvolți o afacere. De aceea avem atât de mulți bugetari, pardon, „privați” care lucrează cu statul. Iar firmele care trebuie să înfrunte iadul „economiei de piață funcționale” nu fac decât să transfere această presiune pe spinarea angajaților.

Cu alte cuvinte: alegerea pe care o are tânărul intervievat nu este cea dintre un loc de muncă în atelierele sleirii și o slujbă civilizată, ci între a lucra și a fi șomer. Locurile de muncă nu pică din cer, nu sunt “acolo”, undeva, pe stradă, așteptând să le iei. Locurile de muncă se nasc din investiția și riscul asumat de întreprinzători – unii dintre ei, foarte egoiști, e adevărat.

În final, celor de la CriticAtac le transmit un singur lucru: m-ați convins. Magazinul ăsta este imposibil. Mă felicit că nu am cumpărat niciodată nimic de la el. Eventual am preferat „Okazii”. Dar știți ce? Cu un client în minus zău că nu văd cum se vor putea îmbunătăți condițiile de muncă!

O veste bună: iarna asta vom depăși producția de aer pe țeava de gaze

Semnalele care îmi parvin din teritoriu arată scăderea drastică a temperaturii din locuințe simultan cu creșterea consumului de gaze. Fenomenul este sezonier, mai precis poate fi observat în toate iernile în care principalul furnizor de gaze al României reduce livrările. Cine a trăit pe timpul comunismului, mai ales în provincie, își poate aminti cum populația urmărea cu înfrigurare (la propriu) cum pâlpâia flacăra la cuptorul aragazului. Dacă mai pâlpâia. Tradiția s-a păstrat și în vremurile democratice global încălzite. Doar că acum Bucureștiul este mai ferit.

Să salutăm așadar creșterea PIB-ului ca urmare a sporirii livrărilor de aer. Apropos, nu vi se pare că schema asta este asemănătoare cu expansiunea masei monetare care, chipurile, întotdeauna este declanșată doar ca o reacție le cererea de bani?! Căci dacă n-ar fi cerere de credite, nici băncile nu ar avea cui să dea?! Corect. Dacă nu ar fi robinetul deschis nici aerul de pe țeava de gaze nu ar ajunge în factură.

N-ai cu cine, dom’le: niște sinucigași (financiari)!

Din seria “ștampilă pe timbru”: cum îți ia statul despăgubire la amendă pentru ca paznicii drumurilor să te țină înzăpezit

Azi când am ajuns acasă am descoperit două scrisori care mă înștiințau că în luna iulie am fost surprins circulând fără rovinietă pe DN 1, drept pentru care am primit amendă contravențională cumulată de 250 de lei. Citind mai atent înștiințarea de plată aflu că mai trebuie să plătesc CNADNR și despăgubire (????), probabil pentru că le-am produs gropi pe șosele. Cu alte cuvinte, statul m-a decapitalizat cu circa 500 de lei, bani pe care trebuie să-i plătesc mâine, altfel pierderea ajunge la 800 de lei. Și cine-știe, între timp poate mai apare vreo despăgubire la despăgubire.

Încercați să găsiți logica? Este una singură. Este în natura statului să confiște cât mai mult din avuția privată, pe motivul complet pueril că ne livrează “bunuri publice”. Normal, nu se face să ne ia banii pur și simplu; ne ia spunându-ne că ne dă ceva în schimb – șosele, să zicem. Ziceți și voi, nu-i așa că este o ofertă de nerefuzat?!

Și dacă-i întrebi ce fac cu banii, bănuiesc că știți ce răspund: afară ninge. Apropos, acum tocmai am aflat că Bucureștiul este aproape izolat din cauza iernii, o situație cu care nu-mi amintesc să ne mai fi confruntat în ultimii ani. Autostrăzile (nu râdeți) sunt închise, pe DN 1 se circulă pe sensul de venire spre București, DN 2 este închis. București-Târgoviște a fost și el blocat în timpul zilei.

Situația este intolerabilă. Nu fiindcă statul ne ia despăgubire la amendă. Ne ia și impozit la pensie (bani pe care i-a confiscat inițial de la fiecare salariat). Îi știu năravul. Ci pentru că, în continuare, cineva mai speră în reformarea lui. Pentru toți ceilalți, există acest Manifest, la care vă invit să aderați sau să dați “like”. E drept, Manifestul trebuia să prevadă și privatizarea drumurilor, asta da scăpare majoră. Dacă tot e să plătesc, atunci vreau să știu cât și pentru ce. Ca să pot decide ce este mai bine pentru mine.

Întreprinderea socialistă de jandarmi vs. huliganii

Și iată eficiența statului la nivelul maxim! O demonstrație a, să zicem, 2000 de persoane, este perturbată de, să zicem 100 de huligani. Abia rezistând, se înțelege, în fața noianului de jandarmi bine organizați și inteligent conduși, aceștia vandalizează un bulevard întreg și pun un foc de tabără pe șosea. După care, definitiv nimiciți de forțele de securitate, se dispersează în Centrul Istoric care devine pagubă colaterală.

Stau și mă gândesc: cred că dacă însumăm paznicii magazinelor de pe lângă Cocor deschise în timpul zilei adunăm un număr mai mare decât huliganii care au demonstrat acum nu că “Buturuga mică răstoarnă carul mare”, ci că inițiativa privată a unei cete de anarhiști ridiculizează plutoanele de jandarmi special echipați și instruiți și plătiți de stat.

Nimic nu s-a schimbat de-a lungul timpului. Ba nu, greșesc! Întreprinderea de poliție este acum dotată cu ultimele gadgeturi – văd că fiecare jandarm are aparat de comunicație după ureche – cumpărate din banii cetățenilor, inclusiv ai celor care acum demonstrează în Piața Universității, în bună măsură – cumplită ironie a sorții! – pentru menținerea rolului statului în societate. În rest, a rămas la fel de eficientă ca și găurile negre din industrie.

Să admitem: o asemenea manifestare de incompetență nu a fost văzută niciodată în domeniul întreprinderii private (de securitate). Îndemn atunci la privatizarea străzilor. La privatizarea producției de securitate. Ca simplu cetățean, nu neapărat ca economist. Mi se pare că funcționează. Nu am văzut, de pildă, ca atunci când hoții sau pungașii dau iama într-un mall, firma de pază să se facă că îi fugărește pe culoare cu gaze lacrimogene. Așa ceva există doar în strategiile klingoniene ale funcționarilor statului – care, nota bene! – o aplică la o scară balșoi, adică în centrul Bucureștiului.

UPDATE
Dacă manifestă în continuare aceeași eficiență cred că până dimineață forțele de ordine vor reuși performanța de a gira devastarea drumurilor până în Berceni!

UPDATE
În acest articol postat în 2010 scriam:
“Poliția poate fi disponibilizată în bună măsură, locul ei urmând a fi luat de companiile private de securitate. Poliția și Jandarmeria consumă anual peste 6 miliarde de lei, adică 1,5 miliarde de euro. Această cifră reprezintă de 70 de ori cifra de afaceri a BGS, care are 3000 de angajați. Faceți un calcul simplu și vedeți câți agenți de securitate ne-am putea permite cu acești bani (țineți cont și de faptul că BGS are profit și că o parte din clienții companiei sunt instituții publice, cu dare de mână)”.

Anticipările raționale și inconsistența dinamică a protestului social actual

Pentru economiști ca noi!
Autorul este Marian Rada, nu-l cunosc dar comentariul lui de pe Facebook mi se pare că surprinde motivul pentru care protestele sociale actuale sunt totuși limitate:

Alta Revolutie? Alti revolutionari cu indemnizatii, terenuri, spatii comerciale, scutiri de taxe si plimbari gratuite cu CFR-ul?
Nu, mersi, mi-ajung astia care sunt deja…

Cine îl votează pe Ron Paul

În New Hampshire, ca și în Iowa, Ron Paul a ieșit pe locul 2 în cursa pentru nominalizarea candidatului republican la Casa Alba. A strâns 26% față de favoritul electoratului, Mitt Romney, care a luat 36%.

Interesant este acest sondaj realizat de Fox News printre votanți, care arată cine în votează pe Ron Paul.
– Ron Paul conduce detașat în preferințele tinerilor (până în 29 de ani; și este la egalitate cu Romney în vederile electorilor până în 39 de ani).
– e asemenea, este alesul preferat al celor cu venituri mici (sub 50000 dolari pe an).
– este favoritul celor cu vederi de stânga(!!!) și al celor care nu împărtășesc o religie
– este preferat în principal pentru poziția sa doctrinară și trăsăturile morale

Înțeleg sensul cartelului, dar nu și al politicii anti-cartel

Spune președintele Consiliului Concurenței, referindu-se la amenda aplicată companiilor petroliere pentru faptul că sa-u înțeles să retragă simultan de pe piață benzina EcoPremium:

Noi nu impunem companiilor un anumit comportament in acest caz. Nu negam dreptul fiecarei companii in parte de a decide sa vanda sau nu un produs. Nu eliminarea in sine este problemea, incalcarea este faptul ca au facut o intelegere pentru retragerea produsului, ca au actionat concertat.

Pentru o ședință socratică, recomand următoarea temă de discuție: ce se întâmplă dacă un număr de companii dintr-o industrie/economie decid coordonat să-și închidă afacerile și să se retragă de pe piață – adică să-și retragă de la vânzare toate produsele? Vor fi penalizate pentru practici anticoncurențiale?! Se va aplica amenda maximă, dat fiind că fapta e mai gravă decat dacă decid retragerea unui singur produs?!

În rest, nu văd noima multor argumente pro și contra deciziei de azi. De pildă, nu văd cum pot companiile petroliere să susțină că decizia a fost în favoarea consumatorului! Cartelul este întotdeauna împotriva consumatorului, evident, că doar OMV și compania nu sunt instituții caritabile. Cât de naivi trebuie să-i consideri pe consumatori încât să le îndrugi gogoși de genul: “dormiți liniștiți, noi vom scumpi benzina pentru liniștea voastră”!

Dacă nici corporațiile nici politicienii nu se feresc să manipuleze publicul prin idei false, pierzătorii își merită soarta. Piața funcționează prin acțiuni voluntare, în care fiecare urmărește câștigul. Totul se termină însă tragic când fie corporațiile fie publicul larg încearcă să folosească puterea statului pentru a determina termenii schimbului.

Ministerul Dezvoltării, Poiana Brașov și bunurile complementare

Strategii de la Ministerul Dezvoltării mai au de studiat. Mai precis, măcar un singur concept: bunuri complementare.

Și ca să nu las ministeriabilii în ceață, definiția este cu lux de detalii pe wikipedia; studenții o învață în anul I. Pe scurt, bunurile complementare se utilizează împreună, în producție sau în consum.

Conceptul are o lungă istorie, legată mai ales de economia dezvoltării. Ce vreau să zic este că, dintre toți ministeriabii, poate cei de la Dezvoltare ar trebui să învețe primii cum e cu bunurile complementare. Dar aici nu le mai dau ponturi, să citească singuri.

Altminteri risipesc banii națiunii pe proiecte de desene animate. Cel mai recent exemplu este investiția făcută în extinderea domeniului schiabil din Poiana Brașov. Ce spunea ministrul în decembrie la inaugurare:

În acest moment Poiana Braşov poate concura cu orice staţiune europeană şi sunt convinsă că turiştii vor prefera să economisească preţul unui bilet de avion sau timpul pierdut pe drum, dacă merg cu maşina, pentru a alege o destinaţie românească

Părea logic, fiindcă se inaugura lărgirea domeniului schiabil de la 51 la 80 de hectare, respectiv creșterea capacității instalațiilor de transport pe cablu de la 7300 la 11300 turiști/oră.

Doar că nu este, fiindcă nu există un bun complementar esențial pentru exploatarea acestei realizări: infrastructura de acces în zonă. Astăzi s-a dat interzis în Poiană, pe ambele drumuri de acces (dinspre Brașov, respectiv Râșnov). Exact ca pe vremuri – adică înainte să se taie panglica la noile pârtii.

Tipic. Ceea ce îmi amintește de ce spunea Nikita Hrușciov: “Politicienii sunt la fel peste tot. Promit să construiască poduri și acolo unde nu sunt râuri”.

Consumerismul nu merge acolo unde este o tradiție: studiu de caz – McDonald’s

Pont lewrockwell.com. McDonald’s și-a închis toate restaurantele din Bolivia, din lipsă de clienți. Încă de acum un deceniu, se pare.

The documentary includes interviews with cooks, sociologists, nutritionists and educators who all seem to agree, Bolivians are not against hamburgers per sé, just against ‘fast food,’ a concept widely unaccepted in the Bolivian community.

Fast-food represents the complete opposite of what Bolivians consider a meal should be. To be a good meal, food has to have be prepared with love, dedication, certain hygiene standards and proper cook time. de aici

Recunosc, din când în când mi se face poftă de Big Mac. Dar e clar că doar cei care nu sunt integrați (la modul real) într-o tradiție și cultură culinară – și deci nu sunt preocupați de un răspuns la întrebarea “Ce este mâncarea bună?” – pot să frecventeze fast-food-urile. Ați înțeles unde bat. Ruperea de tradiție echivalează cu pierderea reperelor, a valorilor. Pas cu pas, domeniu cu domeniu. Temă de reflecție: poate un iubitor de fast-food să valorizeze familia, de exemplu?

Vânzările de apartamente și dobânzile

Din știrile dimineții, aflăm că au început să-și găsească clienți apartamentele din complexul Asmita Gardens. Administratorul (judiciar, că constructorul a dat faliment) ne spune care este rețeta succesului, în opinia lui:

O companie românească va cumpăra trei locuinţe, iar cealalta va fi achiziţionată de o persoană care nu este figură publică la valoarea de 1.200 de euro/mp plus TVA. Nu ştiu ce doreşte compania să facă cu cele trei apartamente, dar cred că a considerat că este o investiţie mai bună dacă închiriază locuinţele decât randamentele la un depozit bancar.

Nu știu cât ar putea fi chiria. Dar dacă rentează în continuare să iei bani de bancă cu împrumut ca să cumperi o locuință pe care să o închiriezi mai apoi, adică dacă este subvenționată în continuare (monetar) construcția de locuințe, e un semn rău.

Ar trebui să se împrumute statul direct de la cetățeni?

Presa a discutat recent posibilitatea ca ministerul finanțelor să emită obligațiuni către persoanele fizice. De ce? Este criză, băncile și investitorii străini au acumulat destule titluri de trezorerie până acum și cer randamente mari. Pe lângă unii economiști citați în articolul către care am trimis link, Ionuț Dumitru spune și el că este o idee bună.

Hai să vedem. Personal, această “democratizare” a îndatorării statului îmi sună prost – și nu doar din cauză că “democratizarea” îmi sună în general prost de la o vreme. Îmi este clar că, după cum este pusă problema, statul caută creditori săraci cu duhul. Căci băncile și marii investitori (străini) sunt cumpărători “sofisticați”, care înțeleg riscul afacerii și, în consecință, tocmai de aceea cer randamente mari; pe când populația s-ar putea repezi să cumpere, fără să se gândească mai atent, dat fiind că randamentul plasamentelor alternative (depozitele bancare) este mai redus.

Măsura mi se pare cinică și mă grăbesc să o denunț ca atare. Am mai spus și repet: randamentul plătit de stat nu este mare; dobânda plătită de bănci deponenților este mică. Prin urmare, dacă statul vrea să facă un bine populației, atunci să nu cumva să planifice să-i ceară bani oferindu-i o dobândă care nu acoperă bine nici inflația, darămite să ofere un câștig real rezonabil. Și, apropos, să nu uităm de risc. Într-o vreme în care bondurile de stat au cam ajuns active toxice în Europa, e stupefiant să văd pe cineva care surâde la ideea ca fondurile de pensii să investească pe termen lung în stat!

Pe considerente mai principiale, resping ideea împrumuturilor de la populație tocmai din motivul invocat de susținătorii săi: relaxarea constrângerilor bugetare. Nu este bine ca statul să facă rost de bani mai ușor. De fapt, nu este bine să facă rost de bani deloc. Cu cât face rost de mai mulțu bani, cu atât are mai puține motive să facă reformă, cu atât va crește datoria publică și cu atât economia va avea mai mult de suportat.

Ceea ce nu înseamnă că motivul este realist. Așa cum explică Florin Cîțu, randamentele nu vor scădea, deoarece tot ce va face statul va fi să provoace un efect de evicțiune (crowding out): dacă împrumută statul, indivizii lasă mai puțini bani băncilor; economisirile în sistem rămân aceleași, deci rata dobânzii nu se modifică. Elementar, dragul meu ministru!

Diferența dintre Constituția US și Constituția UE

Nu-i așa că merită salvată Uniunea Europeană?!