Atentat la deflator

Ultimul articol al lui Florin Cîțu se intitulează Recesiunea nu poate fi evitată în 2012. În opinia mea, articolul nu reușește și nici nu cred că își propune cu adevărat să arate de ce recesiunea este inevitabilă anul acesta. În schimb este o demonstrație strălucită a lipsei de realism din spatele previziunilor economice oficiale.

Ideea este următoarea. Oficial avem un PIB nominal previzionat de 609 mld. lei. Nu mă întrebați cum este el obținut, nu mă interesează. Lucrăm cu materialul clientului. Pentru a afla PIB-ul real trebuie să deflatăm PIB-ul nominal, adică să-l împărțim la indicele prețurilor. Deflatorul PIB măsoară dinamica tuturor prețurilor din economie – spre deosebire de IPC, care măsoară evoluția prețurilor bunurilor de consum. Deflatorul previzionat este de 103,4, adică se preconizează că prețurile tuturor bunurilor vor crește cu 3,4% anul acesta. Aici Florin Cîțu vine și spune că este total nerealist să presupunem așa ceva, deoarece în ultimii 20 de ani deflatorul nu a fost niciodată atât de mic; aș adăuga că, în plus, în anii de maximă criză, când lipsa cererii de consum si a apetitului pentru investiții a dus la colapsul economic – adică a pus presiune descendentă puternică pe prețuri – prețurile au urcat totuși în medie cu 4,2%. Deci atunci când economiei i-a fost cel mai rău inflația nu a coborât mai jos de 4,2%. Cum putem spera ca acum, când, vorba aia, am ieșit din criză și PIB-ul se umflă încet-încet – deci când cererea crește – inflația să scadă?! Nonsens. De fapt, nu e total nonsens, asta s-ar putea explica printr-un șoc pozitiv pe partea ofertei, dar așa ceva este exclus, mă credeți sper. să nu fim penibili, anul trecut prețurile au crescut cu 8%, iar prețurile producției industriale cu aproape 9%!

Deci, una din două: ori deflatorul preconizat este adevărat și atunci asta se explică prin faptul că economia se va scufunda ca în 2009; sau economia va crește, dar atunci deflatorul este pe arătură.

Și acum vine protestul statisticienilor oficiali. Ca reacție la criticile din presă (în legătură cu estimarea PIB-ului anul trecut dar ar putea fi vizate la fel de bine și comentariile de genul celor expuse de florin Cîțu)), INS are o reacție stridentă intitulată Un exemplu de atentat la încrederea în statistica oficială. Mi se pare incredibil, așa că vă arăt poza:

Cum își susține institutul punctul de vedere? Plecând de la ipoteza, total nerealistă dacă îmi permiteti, că

Statistica oficială a unei ţări este un bun public

După părerea mea, statistica oficială s-a dovedit a fi mai degrabă un rău public. Dacă era un bun public atunci previziona criza. Nu pe asta mică, “tehnică”, de-o traversăm acum, ci pe aia mare din 2009! În schimb, în 2008 statul prevedea încă 7 ani de creștere economică!

Dar chiar și presupunând că previziunile oficiale se dovedesc a fi în linii mari corecte, tot nu rezultă că pesimiștii si criticii acestor previziuni sunt teroriști care atentează la statistica națiunii. Decât dacă, poate, continuăm jocul de cuvinte și îi numim exaltați pe optimiști și prognozele lor deșuete.

P.S. Citiți și Majorarea salariilor prin regula de trei simplă, ca să aveți imaginea completă.

Link-uri diverse

• În care parte a Europei se va sparge următorul bubble imobiliar? În țările care nu și-au lăsat monedele să se aprecieze în fața influxului de bani ieftini, bineînțeles, ci au validat expansiunea monetară globală cu propria expansiune a creditului.

• Întreprinzătorii pot și… nu pot anticipa criza:

There are profits to be made from exploiting temporary situations. . . . Though entrepreneurs understand [the macro-aspects of a cycle] they cannot predict the exact features of the next cyclical expansion and contraction. . . . They lack the ability to make micro-predictions, even though they can predict the general sequence of events that will occur. These entrepreneurs have no reason to foreswear the temporary profits to be garnered in an inflationary episode. . . . From an individual perspective, then, an entrepreneur fully informed of the Austrian theory of economic cycles will face essentially the same uncertain world he always faced. Not theoretical or abstract knowledge, but knowledge of the circumstances of time and place is the source of profits.” (O’Driscoll and Rizzo, The Economics of Time and Ignorance)

• Mankiw vs. Rothbard în ceea ce privește reforma fiscală în SUA. Dar în România cu cine să-l comparăm pe Rothbard? Sau, for that matter, pe Mankiw? Cu Ionuț Dumitru, președintele Consiliului fiscal? Ar fi de acord Ionuț Dumitru cu scăderea impozitării? Mă tem că nu. Deci nu avem element de comparație. Suntem excepționali.

• Ziarele mai câștigă acum din publicitate cât câștigau în 1950

Noul program de guvernare îți repetă ce poate face statul pentru tine

Am citit programul de guvernare al cabinetului Ungureanu. Am descoperit încă un program centrat pe a spune lumii cât de bun, eficient și just este statul – misiunea principala a noului guvern fiind aceea de a șlefui în continuare aceste calități. În contextul în care excrescența socialistoidă a capitalismului modern – așa-zisul welfare state – își dă sau se pregătește să-și dea obștescul sfârșit oriunde în lume, de la un guvern foarte tânăr – de la care te-ai aștepta să vină ceva nou (în retorică și în idei) – iată că primim același mesaj paternalist care a adormit națiunile timp de decenii și cu ajutorul căruia clasa conducătoare a extras rente peste rente oferind în schimb maselor populare visul dulceag cu para mălăiață. Căci dacă statul extrage resursele societății, atunci Nătăfleață nu poate decât să piardă, chiar dacă stă cu gura deschisă.
Ei bine, cum îi păcălește în continuare guvernul pe români? De exemplu spunându-le că:

• “Reforma sistemului public de pensii urmărește sustenabilitatea financiară pe termen mediu şi lung”
• “Reforma sistemului de sănătate urmăreşte reorganizarea sistemului spitalicesc, creşterea sustenabilităţii financiare a sistemului sanitar și a eficienţei sistemului de asigurări sociale de sănătate”

Fiți siguri, „reformele” cu pricina se întâmplă deoarece statul a secătuit țara de resurse, printr-o impozitare agresivă și prin sufocarea birocratică a oricărei inițiative productive. Reformele sunt necesare deoarece sistemele publice de sănătate și de pensii sunt mostre de ineficiență și de risipă, ajunse în pragul colapsului. Reformele au presupus și vor însemna în cotinuare că oamenii vor primi mai puțin de la stat, că pensiile, asistența medicală și socială la cazan au fost și vor fi amputate. În ciuda evidenței, guvernul vrea să salveze aceste sisteme și ne dă iluzia că ele pot fi „sustenabile”, de parcă un bolnav cu picioarele cuprinse de cangrenă și aflat pe patul de operație ar mai putea merge vreodată. De ce nu i se spune lui Nătăfleață că pur și simplu nu este nici o pară?
În loc să încerce patetic salvarea unor aparențe extrem de transparente, mai bine guvernul ar face ceva pentru stimularea muncii, a acumulării de capital și a investițiilor. Dar ghici ce are de gând aici statul?

• “Cultivarea spiritului antreprenorial, accesul la finanțare prin cele trei programe guvernamentale: Mihail Kogălniceanu, Start și Tinerii debutanți în afaceri, sprijinirea incubatoarelor tehnologice și de afaceri, programul „Cumpără românește”…”

Adică să arunce cu bani în proiecte atent selectate de funcționărimea… atent selectată de stat! Statul vrea să cultive spiritul antreprenorial punându-i pe tineri să concureze la olimpiada pomenei publice!
Dar cea mai ambițioasă țintă a guvernului este continuarea reformei în educație. Aici guvernul vrea să stimuleze “învăţării pe tot parcursul vieţii”. Cred că în nici un alt domeniu distanța dintre ținta mărturisită și realitate nu este mai… stelară. Vi se pare ca cineva e stimulat sa invete in România, fie și doar pe parcursul anilor de școală? E suficient să te uiți la clasa politică și găsești răspunsul! Spre comparație, citiți cum stă treaba în Chile (și unul dintre cele mai cititi articole ever de pe acest blog)

P.S. Mi-am amintit ceva: prioritatea priorităților noului guvern în anul 2012 (vezi pagina 6) este absorbția fondurilor europene. Mi se pare normal pentru un guvern.

CriticAtac deconspiră “atelierele sleirii”, ceea ce mă face să distrug locuri de muncă

În România se muncește mult, știați? După ce povestește detaliat cum funcționează exploatarea clasei muncitoare la emag, articolul se încheie cu următoare mărturisire:

VB: Atunci – te-ar putea întreba cineva – de ce nu pleci în altă parte?

AE: Pentru că, pur şi simplu, n-am avut timp să-mi caut altceva, tocmai din cauza programului de muncă prea încărcat. Plus că nu avem acces la telefoanele noastre cât stăm acolo, cu excepţia a trei pauze de câte zece minute şi a pauzei de masă, care durează o jumătate de oră. Cum să-ţi cauţi de muncă, mai ales când te mai cheamă la muncă şi în weekend? Oricum, pentru ei nu e mare pierdere dacă pleci, că pot oricând să găsească pe altcineva ca să facă munca ta. Te pot înlocui în secunda doi. În schimb, ţie ţi-e mai greu să găseşti alt loc de muncă. De-asta încă sunt aici.

Două observații. Prima este aceea că dacă tânărului intervievat i se pare insuportabil regimul de muncă, atunci cu siguranță – indiferent de ce credem noi – altora nu li se pare, dovadă că firma poate angaja în coninuare cu ușurință. Deci, oricât ar părea de neverosimil (după ce citești articolul), există tineri în București aflați într-o situația mai complicată decât aceea de a lucra 12 ore pe zi. Probabil în aceea de a nu lucra deloc.

Și astfel ajung la a doua observație. În Grecia rata șomajului în rândul tinerilor este 50%. În Spania la fel. În Portugalia este 30%. Este o situație mai bună să nu ai loc de muncă? Ce uită marxiștii este că nimeni nu poate fi obligat să ofere o slujbă cuiva. Mai ales într-o țară ca România în care statul exercită o presiune fiscală și birocratică uriașă asupra firmelor, mai bine îți vezi de treabă decât să dezvolți o afacere. De aceea avem atât de mulți bugetari, pardon, „privați” care lucrează cu statul. Iar firmele care trebuie să înfrunte iadul „economiei de piață funcționale” nu fac decât să transfere această presiune pe spinarea angajaților.

Cu alte cuvinte: alegerea pe care o are tânărul intervievat nu este cea dintre un loc de muncă în atelierele sleirii și o slujbă civilizată, ci între a lucra și a fi șomer. Locurile de muncă nu pică din cer, nu sunt “acolo”, undeva, pe stradă, așteptând să le iei. Locurile de muncă se nasc din investiția și riscul asumat de întreprinzători – unii dintre ei, foarte egoiști, e adevărat.

În final, celor de la CriticAtac le transmit un singur lucru: m-ați convins. Magazinul ăsta este imposibil. Mă felicit că nu am cumpărat niciodată nimic de la el. Eventual am preferat „Okazii”. Dar știți ce? Cu un client în minus zău că nu văd cum se vor putea îmbunătăți condițiile de muncă!

O veste bună: iarna asta vom depăși producția de aer pe țeava de gaze

Semnalele care îmi parvin din teritoriu arată scăderea drastică a temperaturii din locuințe simultan cu creșterea consumului de gaze. Fenomenul este sezonier, mai precis poate fi observat în toate iernile în care principalul furnizor de gaze al României reduce livrările. Cine a trăit pe timpul comunismului, mai ales în provincie, își poate aminti cum populația urmărea cu înfrigurare (la propriu) cum pâlpâia flacăra la cuptorul aragazului. Dacă mai pâlpâia. Tradiția s-a păstrat și în vremurile democratice global încălzite. Doar că acum Bucureștiul este mai ferit.

Să salutăm așadar creșterea PIB-ului ca urmare a sporirii livrărilor de aer. Apropos, nu vi se pare că schema asta este asemănătoare cu expansiunea masei monetare care, chipurile, întotdeauna este declanșată doar ca o reacție le cererea de bani?! Căci dacă n-ar fi cerere de credite, nici băncile nu ar avea cui să dea?! Corect. Dacă nu ar fi robinetul deschis nici aerul de pe țeava de gaze nu ar ajunge în factură.

N-ai cu cine, dom’le: niște sinucigași (financiari)!

Din seria “ștampilă pe timbru”: cum îți ia statul despăgubire la amendă pentru ca paznicii drumurilor să te țină înzăpezit

Azi când am ajuns acasă am descoperit două scrisori care mă înștiințau că în luna iulie am fost surprins circulând fără rovinietă pe DN 1, drept pentru care am primit amendă contravențională cumulată de 250 de lei. Citind mai atent înștiințarea de plată aflu că mai trebuie să plătesc CNADNR și despăgubire (????), probabil pentru că le-am produs gropi pe șosele. Cu alte cuvinte, statul m-a decapitalizat cu circa 500 de lei, bani pe care trebuie să-i plătesc mâine, altfel pierderea ajunge la 800 de lei. Și cine-știe, între timp poate mai apare vreo despăgubire la despăgubire.

Încercați să găsiți logica? Este una singură. Este în natura statului să confiște cât mai mult din avuția privată, pe motivul complet pueril că ne livrează “bunuri publice”. Normal, nu se face să ne ia banii pur și simplu; ne ia spunându-ne că ne dă ceva în schimb – șosele, să zicem. Ziceți și voi, nu-i așa că este o ofertă de nerefuzat?!

Și dacă-i întrebi ce fac cu banii, bănuiesc că știți ce răspund: afară ninge. Apropos, acum tocmai am aflat că Bucureștiul este aproape izolat din cauza iernii, o situație cu care nu-mi amintesc să ne mai fi confruntat în ultimii ani. Autostrăzile (nu râdeți) sunt închise, pe DN 1 se circulă pe sensul de venire spre București, DN 2 este închis. București-Târgoviște a fost și el blocat în timpul zilei.

Situația este intolerabilă. Nu fiindcă statul ne ia despăgubire la amendă. Ne ia și impozit la pensie (bani pe care i-a confiscat inițial de la fiecare salariat). Îi știu năravul. Ci pentru că, în continuare, cineva mai speră în reformarea lui. Pentru toți ceilalți, există acest Manifest, la care vă invit să aderați sau să dați “like”. E drept, Manifestul trebuia să prevadă și privatizarea drumurilor, asta da scăpare majoră. Dacă tot e să plătesc, atunci vreau să știu cât și pentru ce. Ca să pot decide ce este mai bine pentru mine.

Întreprinderea socialistă de jandarmi vs. huliganii

Și iată eficiența statului la nivelul maxim! O demonstrație a, să zicem, 2000 de persoane, este perturbată de, să zicem 100 de huligani. Abia rezistând, se înțelege, în fața noianului de jandarmi bine organizați și inteligent conduși, aceștia vandalizează un bulevard întreg și pun un foc de tabără pe șosea. După care, definitiv nimiciți de forțele de securitate, se dispersează în Centrul Istoric care devine pagubă colaterală.

Stau și mă gândesc: cred că dacă însumăm paznicii magazinelor de pe lângă Cocor deschise în timpul zilei adunăm un număr mai mare decât huliganii care au demonstrat acum nu că “Buturuga mică răstoarnă carul mare”, ci că inițiativa privată a unei cete de anarhiști ridiculizează plutoanele de jandarmi special echipați și instruiți și plătiți de stat.

Nimic nu s-a schimbat de-a lungul timpului. Ba nu, greșesc! Întreprinderea de poliție este acum dotată cu ultimele gadgeturi – văd că fiecare jandarm are aparat de comunicație după ureche – cumpărate din banii cetățenilor, inclusiv ai celor care acum demonstrează în Piața Universității, în bună măsură – cumplită ironie a sorții! – pentru menținerea rolului statului în societate. În rest, a rămas la fel de eficientă ca și găurile negre din industrie.

Să admitem: o asemenea manifestare de incompetență nu a fost văzută niciodată în domeniul întreprinderii private (de securitate). Îndemn atunci la privatizarea străzilor. La privatizarea producției de securitate. Ca simplu cetățean, nu neapărat ca economist. Mi se pare că funcționează. Nu am văzut, de pildă, ca atunci când hoții sau pungașii dau iama într-un mall, firma de pază să se facă că îi fugărește pe culoare cu gaze lacrimogene. Așa ceva există doar în strategiile klingoniene ale funcționarilor statului – care, nota bene! – o aplică la o scară balșoi, adică în centrul Bucureștiului.

UPDATE
Dacă manifestă în continuare aceeași eficiență cred că până dimineață forțele de ordine vor reuși performanța de a gira devastarea drumurilor până în Berceni!

UPDATE
În acest articol postat în 2010 scriam:
“Poliția poate fi disponibilizată în bună măsură, locul ei urmând a fi luat de companiile private de securitate. Poliția și Jandarmeria consumă anual peste 6 miliarde de lei, adică 1,5 miliarde de euro. Această cifră reprezintă de 70 de ori cifra de afaceri a BGS, care are 3000 de angajați. Faceți un calcul simplu și vedeți câți agenți de securitate ne-am putea permite cu acești bani (țineți cont și de faptul că BGS are profit și că o parte din clienții companiei sunt instituții publice, cu dare de mână)”.