CriticAtac deconspiră “atelierele sleirii”, ceea ce mă face să distrug locuri de muncă

În România se muncește mult, știați? După ce povestește detaliat cum funcționează exploatarea clasei muncitoare la emag, articolul se încheie cu următoare mărturisire:

VB: Atunci – te-ar putea întreba cineva – de ce nu pleci în altă parte?

AE: Pentru că, pur şi simplu, n-am avut timp să-mi caut altceva, tocmai din cauza programului de muncă prea încărcat. Plus că nu avem acces la telefoanele noastre cât stăm acolo, cu excepţia a trei pauze de câte zece minute şi a pauzei de masă, care durează o jumătate de oră. Cum să-ţi cauţi de muncă, mai ales când te mai cheamă la muncă şi în weekend? Oricum, pentru ei nu e mare pierdere dacă pleci, că pot oricând să găsească pe altcineva ca să facă munca ta. Te pot înlocui în secunda doi. În schimb, ţie ţi-e mai greu să găseşti alt loc de muncă. De-asta încă sunt aici.

Două observații. Prima este aceea că dacă tânărului intervievat i se pare insuportabil regimul de muncă, atunci cu siguranță – indiferent de ce credem noi – altora nu li se pare, dovadă că firma poate angaja în coninuare cu ușurință. Deci, oricât ar părea de neverosimil (după ce citești articolul), există tineri în București aflați într-o situația mai complicată decât aceea de a lucra 12 ore pe zi. Probabil în aceea de a nu lucra deloc.

Și astfel ajung la a doua observație. În Grecia rata șomajului în rândul tinerilor este 50%. În Spania la fel. În Portugalia este 30%. Este o situație mai bună să nu ai loc de muncă? Ce uită marxiștii este că nimeni nu poate fi obligat să ofere o slujbă cuiva. Mai ales într-o țară ca România în care statul exercită o presiune fiscală și birocratică uriașă asupra firmelor, mai bine îți vezi de treabă decât să dezvolți o afacere. De aceea avem atât de mulți bugetari, pardon, „privați” care lucrează cu statul. Iar firmele care trebuie să înfrunte iadul „economiei de piață funcționale” nu fac decât să transfere această presiune pe spinarea angajaților.

Cu alte cuvinte: alegerea pe care o are tânărul intervievat nu este cea dintre un loc de muncă în atelierele sleirii și o slujbă civilizată, ci între a lucra și a fi șomer. Locurile de muncă nu pică din cer, nu sunt “acolo”, undeva, pe stradă, așteptând să le iei. Locurile de muncă se nasc din investiția și riscul asumat de întreprinzători – unii dintre ei, foarte egoiști, e adevărat.

În final, celor de la CriticAtac le transmit un singur lucru: m-ați convins. Magazinul ăsta este imposibil. Mă felicit că nu am cumpărat niciodată nimic de la el. Eventual am preferat „Okazii”. Dar știți ce? Cu un client în minus zău că nu văd cum se vor putea îmbunătăți condițiile de muncă!

Acesta este José Manuel Barroso în tinerețe?

Vă intoxic cu încă o vechitură, care mi se pare însă foarte interesantă.

Ar trebui să se împrumute statul direct de la cetățeni?

Presa a discutat recent posibilitatea ca ministerul finanțelor să emită obligațiuni către persoanele fizice. De ce? Este criză, băncile și investitorii străini au acumulat destule titluri de trezorerie până acum și cer randamente mari. Pe lângă unii economiști citați în articolul către care am trimis link, Ionuț Dumitru spune și el că este o idee bună.

Hai să vedem. Personal, această “democratizare” a îndatorării statului îmi sună prost – și nu doar din cauză că “democratizarea” îmi sună în general prost de la o vreme. Îmi este clar că, după cum este pusă problema, statul caută creditori săraci cu duhul. Căci băncile și marii investitori (străini) sunt cumpărători “sofisticați”, care înțeleg riscul afacerii și, în consecință, tocmai de aceea cer randamente mari; pe când populația s-ar putea repezi să cumpere, fără să se gândească mai atent, dat fiind că randamentul plasamentelor alternative (depozitele bancare) este mai redus.

Măsura mi se pare cinică și mă grăbesc să o denunț ca atare. Am mai spus și repet: randamentul plătit de stat nu este mare; dobânda plătită de bănci deponenților este mică. Prin urmare, dacă statul vrea să facă un bine populației, atunci să nu cumva să planifice să-i ceară bani oferindu-i o dobândă care nu acoperă bine nici inflația, darămite să ofere un câștig real rezonabil. Și, apropos, să nu uităm de risc. Într-o vreme în care bondurile de stat au cam ajuns active toxice în Europa, e stupefiant să văd pe cineva care surâde la ideea ca fondurile de pensii să investească pe termen lung în stat!

Pe considerente mai principiale, resping ideea împrumuturilor de la populație tocmai din motivul invocat de susținătorii săi: relaxarea constrângerilor bugetare. Nu este bine ca statul să facă rost de bani mai ușor. De fapt, nu este bine să facă rost de bani deloc. Cu cât face rost de mai mulțu bani, cu atât are mai puține motive să facă reformă, cu atât va crește datoria publică și cu atât economia va avea mai mult de suportat.

Ceea ce nu înseamnă că motivul este realist. Așa cum explică Florin Cîțu, randamentele nu vor scădea, deoarece tot ce va face statul va fi să provoace un efect de evicțiune (crowding out): dacă împrumută statul, indivizii lasă mai puțini bani băncilor; economisirile în sistem rămân aceleași, deci rata dobânzii nu se modifică. Elementar, dragul meu ministru!

Gold stupidity

Minunat! Investitorii au descoperit în sfârșit că aurul nu este “acoperit” cu nimic, în vreme ce bancotele sunt “acoperite” de guvern… nu se știe cum, probabil prin tipărirea altor bancnote. Zi-le Loredana.

De citit: Obama care este, prăbușirea prețului aurului și cauzele violenței

• Obama – cel mai ignorant președinte al SUA în domeniul economic.
Dacă Bush (George Dubya) avea serioase probleme de exprimare (corectă), iată că Obama este genul de președinte care se exprimă fără dubii… încălcând însă toate principiile elementare de economie. A făcut-o atunci când a spus că bancomatele produc șomaj, deoarece aceleași servicii ar putea fi prestate de un salariat. A făcut-o atunci când a spus că producătorii de automobile trebuie să producă mai multe mașini electrice ca să răspundă nevoilor pieței. A făcut-o atunci când a spus că șomajul ridicat din SUA se datorează creșterii productivității.
Acum totul are sens, nu-i așa? Programele de bail-out, pachetele de stimulare și politica deficitelor bugetare sunt toate menite să resolve problema șomajului!
P.S. Citiți aici despre ce gafe a mai făcut “președintele lor” și vă veți convinge că sunt la fel de tragi-comice ca și cele comise de politicienii noștri.

• Prețul aurului se va prăbuși în următorul secol.
Deoarece se pare că asteroizii conțin cantități uriașe de metale rare. Progresul tehnologic va permite în următoarele decenii exploatarea acestor bogății.

Then, the greatest economic bubble of all time will end. Unless civilization ends, the only thing that might stop the visionaries is political authority—you know, the folks with the printing press.

• Sărăcia (inegalitatea de avuție) nu duce la violență
E un clișeu să spui că violența este mai mare în capitalism, din cauza diferențierii claselor sociale. De multă vreme mă bate gândul că violența este mai degrabă alimentată de perceperea unei injustiții, de resentimente și frustrări care fierb într-o societate nedreaptă (și care se îndreaptă către disoluție, normal)

Teorie economică extraterestră: Krugman contraatacă

Via Institutul Ludwig von Mises.

Krugman explică foarte clar cum un scenariu complet prostesc care ar justifica creșterea cheltuielilor publice, ar salva omenirea de la recesiune. Să presupunem că suntem invadați de Alien…

Dar de ce să presupunem așa ceva? Putem face război suficient și noi, aici pe Pământ! Dacă unul atât de mare, măcar câte unul mai mic în fiecare an.

Krugman nu face decât să repete inepțiile scornite de un economist mai celebru – Keynes. Nu-i mare chestie. Dar trebuie să fiți pregătiți pentru ce urmează, fiindcă gura păcătosului adevăr grăiește. Pentru “a salva” economia, guvernele vă vor pregăti ceva. În vreme ce ni se va spune să dormim liniștiți, fiindcă ele veghează pentru noi, bineînțeles.

De gât cu cota unică

Probabil unul dintre cele mai amuzante articole scrise despre cota unică versus impozitarea progresivă. Începe promițător:

Cinci studenţi se decid să strîngă bani pentru a pleca împreună la munte. Să-i numim inteligentul, norocosul, muncitorul, ghinionistul şi puturosul. Primul cîştigă 4 000 de lei dintr-un proiect IT pe care-l face într-o săptămînă, al doilea primeşte 3 000 de lei de la părinţi, al treilea nu-şi găseşte de lucru decît ca ospătar şi cîştigă 1 500 de lei după o lună de muncă, al patrulea se îmbolnăveşte şi nu poate munci decît cinci zile, pentru care cîştigă 500 de lei iar cel de-al cincilea e genul care nu se poate trezi dimineaţa şi nici nu poate munci vara, cînd e atît de frumos afară dar reuşeşte să strîngă de ici, de colo, 300 de lei.

Dar concluzia este tragică. Impozitarea progresivă e considerată inerent mai rea decât cota unică.

“Principiul liberal nu se bazează neapărat pe cota unică ci pe fiscalitate redusă”, spune Crin Antonescu. Mi se pare logic. A ironiza această afirmație este ca și cum ai încerca să râzi de Mercedes că este superior tehnic Daciei. I see… “tălâmbul economic”.
Dar tot nu sunt convins. Prefer oricând să trăiesc cu o impozitare progresivă de la 1% la 3% sau, de ce nu, chiar de la 8% la 16% decât cu o cotă unică de 90% sau, de ce nu, chiar și 16%.

După Matthew Yglesias potopul

Matt Yglesias ne oferă o mostră de gândire socialisto-nihilistă în legătură cu datoria Greciei:

I keep reading in the American press about how Europe’s leaders can’t just keep kicking the can down the road and need to deal with Greece’s basic insolvency strike me as unwarranted. In general, the capacity of large wealthy societies to allow festering problems to go un-addressed seems perennially underrated. I’ll be thirty next week and for as long as I can remember people have been talking about how the United States needs to address entitlement spending and trade imbalances. And as best I can tell, we do need to address those things. Presumably at some point something will happen. (sublinierea mea) But in practice we’ve managed a great deal of can-kicking, seem to have more can-kicking in us, and actually the public and the political elite alike are quite averse to the kind of steps that would address these issues.

Pe românește ne spune în felul următor. Este adevărat că datoriile unor state sunt nesustenabile. Ne-am dat seama de asta acum câteva decenii și nu am făcut nimic să îndreptăm situația. Am rostogolit problema în viitor. La un moment dat oalele sparte vor trebui plătite. Dar sper ca măcar eu să nu mai fiu în viață atunci. Sper ca eu să fiu măcar ultimul care mai trăiește pe spinarea copiilor mei. Pot să mai întind puțin coarda, vă rog, vă rog, măcar 30 de ani?

Aceasta este mentalitatea socialistă. Toți socialiștii – inclusiv experții lor în economie (keynesienii) – au un orizont de timp extrem de limitat. În această perioadă își propun să dea lovitura și să nu fie prinși, că pe urmă nu mai contează oricum. Keynes spunea “Pe termen lung suntem morți”, așa că hai să mișcăm economia cu puțină inflație și deficite. E adevărat, inflație și deficitul bugetar sunt o piedică în calea (nu cauză a) prosperității. Economia se mișcă doar cât timp ține iluzia monetară. E adevărat că nu poate ține la infinit, dar cui îi pasă când se va destrăma, cui îi pasă de ce se va întâmpla după ce voi muri… sau după ce nu mai sunt la guvernare?

Pentru detalii referitoare la relația consum-economisire, politica anticiclică keynesiană și perspectiva generală asupra vieții citiți V-am prins nihiliștilor!

Gândire ruptă în talpă

Zice Jeffrey Franks:

În următorii cinci ani aş vrea să văd nu numai CAS mai scăzute ci şi un nivel mai redus de TVA. Veţi putea face acest lucru numai dacă veţi colecta suficienţi bani. Ceea ce trebuie făcut în primul rând este abordarea problemei administrării fiscale, îmbunătăţirea colectării, combaterea evaziunii fiscale în economia gri. Odată ce va avea succes pe partea colectării veniturilor, România va intra într-un cerc virtuos şi va putea reduce nivelul taxelor – vor fi taxe mai mici şi bani mai mulţi. Nu putem începe cu tăierea taxelor şi să sperăm să vină banii.

Asta este problema de care mă izbesc în multe din discuțiile cu oameni importanți din România. Mulți spun că scăderea fiscalității este bună, dar doar a doua în ordinea priorității, după creșterea colectării. Dar de ce ar mai reduce statul vreodată fiscalitatea dacă îmbunătățește colectarea?! Ce motiv ar avea să reducă taxele dacă reușește să bage frica în evazioniști? Nu ar fi acest succes un motiv mai degrabă pentru creșterea în continuare a fiscalității?

Ignorarea rolului stimulentelor ]n acțiunea umană și a logicii politice duce la concluzii greșite, precum cea expusă în afirmația citată mai sus.
Pentru Jeffrey Franks și compania impozitarea nu este rea în sine; reducerea impozitării nu este un bun public. Imediat ce accepți această ipoteză, ajungi să argumentezi – chiar și în contextul unei hiper-fiscalități, cum este cel al Românei – că economia ar merge bine-mersi, dacă nu ar fi… “instabilitatea politicilor guvernamentale”.

Am spionat criza fără să o anticipăm

Mihai Răzvan Ungureanu:

O asemenea criză nu ne-a luat niciodată prin surprindere…
Altfel spus, au existat asemenea avertizări. Modul în care răspunde beneficiarul legal la aşa ceva nu ţine de obligaţiile unui serviciu de spionaj. (…) Da, sesizările au existat, este normal să fie în felul acesta. Ce s-a întâmplat mai departe nu face obiectul analizei mele.

Spre lauda lor, serviciile secrete au descoperit apa caldă. Sunt curios dacă SIE mai investighează și ciudatele cazuri de aplicare a legii gravitației sau, mai grozav, excepționalele situații în care un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului de fluid dislocuit. Și dacă, în consecință, informează autoritățile statului. Eu zic că ele trebuie pistonate serios, altfel nu reacționează. Câtă vreme unii politicieni cred că apa este nocivă în cazul în care conține de două ori mai mult hidrogen decât oxigen, ei trebuie bombardați cu astfel de sesizări și avertismente.

Serios vorbind acum, afirmațiile cu tentă de dezvăluire ale directorului SIE sunt dovada supremă a ignoranței clasei politice în ceea ce ține de funcționarea economiei. Se presupune că studenții facultăților economice învață despre… știința economică, însă – în mod inexplicabil (altfel decât prin faptul că foarte puțini își pun serios mintea la contribuție), legile acestei științe sunt aproape inexistente în dezbaterile și analizele publice. Așa cum legea cererii sau principiul stabilirii prețurilor sunt total trecute cu vederea când guvernul propune înghețarea prețului la benzină, tot așa cauzele crizei economice rămân un mister pentru intelectualii care ne conduc. Drept pentru care merită spionate și de acum încolo.

Sau, merită citite aici.

Nenorocirea este că am ratat în bună măsură criza (imobiliară)

Citez de aici.

Simona Neagu, partener al casei de avocatură Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen:

Dacă băncile nu ar fi avut un comportament prudent în ceea ce priveşte executarea garanţiilor piaţa imobiliară ar fi fost nenorocită. Piaţa nu ar fi scăzut cu 30%, ci cu 70-80%.

Eu nu înțeleg de ce ar fi fost nenorocită piața imobiliară dacă scădeau prețurile cu cât spune doamna Neagu. Tare simțitoare trebuie să fie piața! De fapt, piața nu este o persoană ci o rețea de schimburi, astfel încât exprimarea metaforică de mai sus nu face decât să ascundă ideea că, în eventualitatea unei scăderi masive a prețurilor, unii participanți la piață ar fi avut masiv de pierdut. Da, perfect adevărat! Dar, în egală măsură, alți participanți la piață ar fi avut masiv de câștigat! Pentru că piața – orice tranzacție – presupune un cumpărător și un vânzător; vânzătorul nu suportă scăderea prețurilor, nici cu 1%, darămite cu 80%; în schimb, cumpărătorul se bucură de un preț mai mic cu 1% și probabil ar fi fost în culmea fericirii după un colaps al cotațiilor de 100%. Deci, unde e nenorocirea?

Afectați negativ ar fi fost cei care au pariat pe creșterea prețurilor, în vreme ce beneficiarii ar fi fost indivizii mai prudenți, care nu s-au grăbit să intre în hora speculațiilor elucubrante sau care au fost măcar suficient de isteți să o părăsească la timp. Deci, unde e nenorocirea?

Nenorocirea este că o gloată de întreprinzători fără talent dar cu un arsenal de conexiuni politice în spate (care ar fi dat faliment dacă criza ar fi continuat) reușesc să păcălească lumea că este… nenorocire să scadă prețurile, în schimb un miracol atunci când ele cresc! Deși este exact invers: creșterea prețurilor înseamnă pierderea puterii de cumpărare a monedei, deci sărăcirea populației! Prosperitatea societății merge mână în mână cu reducerea prețurilor, nu cu scumpirea locuințelor!

Printr-o salată de scamatorii lingvistice și aberații conceptuale avocații (în sens larg) deștepți ai investitorilor too big to fail au manelizat economia și ne oferă consultații cu prețiozitatea fachirului fomist. Iar reprezentanții statului vin să confirme sofismele clientelei. Zice Bogdan Olteanu, viceguvernatorul Băncii Naţionale a României:

Este o piaţă superficială, cererea solvabilă este mică. Capacitatea de a finanţa achiziţia de locuinţe, cererea este redusă. Pe o piaţă superficială consecinţa aruncării pe piaţă a unor active duce la dezechilibre.

Aha, dar consecința cumpărării masive a unor active pe bază de credit artificial… nu duce la dezechilibre?! Nu-mi amintesc să ne fi avertizat “experții” că boom-ul imbiliar este nerecomandabil cardiacilor din bănci. Unde mai punem la socoteală faptul că ideea “dezechilibrului” trebuie combătută cu tot la fel de multă energie ca și cea a “nenorocirii”. Economiști dumneavoastră, piața nu este un cântar pe care să se echilibreze stânga cu dreapta sau orice altceva doriți. Pe piață cantitatea vândută este întotdeauna egală cu cea cumpărată, iar prețul existent la un moment dat este prețul relevant – singurul preț relevant. Orice comparație între prețul real și un preț teoretic de echilibru, determinat prin intense opinteli econometrice sau fantezii politicianiste (între cele două există adesea o relație de strânsă corelație, ba chiar de cauzalitate) este complet irelevantă și nu servește decât intereselor celor care ajung să ne predea că realitatea este, la urma-urmei,… greșită.

Pentru că în cele din urmă ajungem la problema de fond: evitând scăderea mai puternică a prețurilor, am realizat ceva? Am sporit bunăstarea societății? Bineînțeles că nu. Nu am făcut decât să îi salvăm pe unii oameni de afaceri cu prețul impozitării altora. Am reușit să nu boțim orgoliile și averile unor speculanți cu prețul îndatorării națiunii cu miliarde și miliarde de euro. Astăzi, în vreme ce unii se felicită pentru victorie, alții se îmbulzesc după un litru de ulei. Cam atât despre prosperitatea românilor.

Ziua egalității salariale: cum socialismul UE sfidează logica economică

Uniunea europeană sărbătorește astăzi Ziua egalității salariale. Momentul reprezintă o imitație ieftină a Zilei libertății fiscale, după cum puteți înțelege din citatul de mai jos. (Vă amintiți cum multe dintre celebrele realizări din timpul comunismului era imitații ieftine ale produselor capitaliste?!) Spune doamna Viviane Reding, vicepreședinte al Comisiei Europene și comisar european pentru justiție:

97 de milioane de femei din Europa lucrează de la 1 ianuarie, însă încep să fie remunerate efectiv abia de săptămâna aceasta… Ziua Europeană a Egalității Salariale readuce în prim-plan amploarea eforturilor pe care trebuie să le depunem pentru a elimina diferențele de salarizare între bărbați și femei. Alături de statele membre şi de partenerii sociali, vom încerca să reducem considerabil diferențele de salarizare între bărbați și femei în UE, astfel încât în viitor să nu mai avem nevoie de o zi a egalității salariale care să marcheze aceste disparităţi.

Care e problema?

În Uniunea Europeană, femeile câștigă de-a lungul vieţii, în medie, cu 17,5% mai puțin decât bărbații. Acest procentaj uimitor va fi evidenţiat mâine, cu ocazia primei Zile Europene a Egalității Salariale celebrată în întreaga UE. Această zi – 5 martie – marchează numărul de zile suplimentare pe care femeile trebuie să le muncească în anul 2011 pentru ca suma de bani câştigată de acestea să fie echivalentă cu cea obţinută de bărbaţi în 2010.

Deci diferența de venit dintre femei și bărbați este considerată anormală și se dorește nivelată. Acest lucru este absurd. Este tot atât de absurd pe cât este ipotetica dorință a cuiva de a egaliza diferența de culoare dintre negri și albi sau dintre romi și români. Culoarea diferită a pielii oamenilor este datorată legilor biologice naturale și nimeni nu este atât de tont încât să susțină că ea este nejustificată, indiferent în ce sens. În schimb, venitul diferit pe care îl obțin diverși indivizi este datorat legilor economice naturale – mai putin evidente, dar la fel de sigure și inteligibile ca și cele fizice sau biologice. Cei care susțin că această diferență este uimitoare nu au scuză, în afară de imperfecta educație economică.

Venitul oamenilor este corelat cu productivitatea lor. Mai bine zis, venitul oamenilor reprezintă chiar producția lor. Cei care se străduiesc mai puțin produc mai puțin, deci câștigă mai puțin (de asta cei care în adolescență s-au dedicat studiului ajung să câștige mai mult decât cei care în loc să meargă la școală au bătut mingea pe maidan). Cei care lucrează cu mai mult capital produc mai mult, deci câștigă mai mult (de asta nemții au un nivel de bunăstare mare în comparație cu românii). Cei care lucrează în condiții de mediu neprielnice au o productivitate mai scăzută, deci venituri mai mici (din acest motiv nimeni nu cultivă banane în Siberia). Cei care intră în diviziunea muncii și se specializează au de câștigat în raport cu cei care preferă să trăiască în autarhie (precum coreenii din Nord). Cam așa sună explicațiile pentru diferența între venituri. Ar fi absurd ca toți oamenii să câștige la fel – cel puțin câtă vreme condițiile naturale, abilitățile umane, efortul depus și acumularea de capital nu sunt identice.

Dar nu și pentru socialiștii de la Comisia Europeană, care au obsesia egalitarismului. Ați citit bine, ei vor ca “în viitor să nu mai avem nevoie de o zi a egalității salariale care să marcheze aceste disparităţi”. Iar dacă nu vor mai fi diferențe nici între negri și albi, nici între mediul rural și cel urban, nici între albanezi și francezi, nici între mineri și profesori, atunci – Ura! – vom ajunge în Nirvana.

Acum, o observație și un amendament, foarte importante. Observația ar fi că, așa cum puteți înțelege și din citatele ample care urmează mai jos, cifrele oferite de statistici nu ne spun nimic. Alegeți ce cifre vreți și ele vă vor justifica orice concluzii doriți, oricât de fantasmagorice. Am reprodus graficul care arată raportul dintre salariul mediu al femeilor și bărbaților în România, pe ramuri ale economiei. Ce reiese de aici? Că femeile câștigă mai mult decât bărbații în domenii precum: agricultura, industria extractiva, producția de energie, construcții și transporturi. Deci, se pare că ramurile de activitate asociate îndeobște cu depunerea unui efort fizic intens sunt de fapt, a women’s world. Cineva care habar n-are cu ce anume se ocupă de fapt femeile în aceste industrii și de unde vine salariul lor mai mare, ar trage concluzia că productivitatea femeilor la dat cu târnăcopul, arat ogorul, turnat beton sau urcat cărămizi pe schelă sau este mai mare decât a bărbaților. Morala: este foarte ușor să tragi concluzii când nimic nu ai a spune, în afară de cifre chioare.

Amendamentul este următorul. În economia noastră cea de toate zilele, guvernul gestionează aproximativ jumătate din PIB. Piața muncii include un număr uriaș de job-uri la stat. Astfel, o mare parte a angajărilor nu se fac ținând cont de criteriul productivității, despre care am vorbit mai sus, ci pe criteriul ochilor frumoși sau al relațiilor politice – căci șeful unei agenții de stat nu are nici un motiv să angajeze și să promoveze cei mai capabili subalterni, din contră! Prin urmare, neavând piață, avem dicriminare (decizii arbitrare), ba încă foarte multă. Există, cum ar veni, un sâmbure de adevăr în pretențiile celor care luptă împotriva discriminării, doar că această discriminare are loc tocmai în ograda statului – despre care se spune că trebuie să intervină pentru a stopa discriminarea.

În încheiere, vă las în compania lui Walter Block, el se pricepe mai bine ca mine să explice tot ce este de explicat pe acest subiect:

Equal Pay for Equal Work – EPFEW) sau la Plata Egală pentru Muncă de Valoare Egală (Equal Pay for Work of Equal Value – EPFWOEV) afirmă că aceste acte legislative sunt necesare pentru a combate discriminarea pe care o fac angajatorii între femei şi bărbaţi. Chiar dacă lucrurile ar sta astfel, nu se poate rezolva nimic pe cale legislativă în această situaţie, pentru că femeile deţin numai puterea lor de muncă, nu şi preţul pe care îl pot obţine de la ceilalţi pentru aceasta. Dacă femeile ar avea un drept asupra preţului pe care îl pot obţine pentru munca lor, ar fi imposibil pentru ceilalţi să se angajeze în vreo acţiune, de teamă să nu afecteze, voit sau nevoit, valoarea efortului femeilor.

Dar nu se poate spune că femeile câştigă mai puţin decât bărbaţii din cauza discriminării angajatorilor. Dimpotrivă, această stare de lucruri se datorează efectelor asimetrice pe care le are căsătoria: salariile bărbaţilor cresc, iar cele ale femeilor scad. Datorită responsabilităţilor inegale dintr-o familie obişnuită cu privire la creşterea copiiilor, efectuarea cumpărăturilor, curăţeniei, spălatul rufelor, prepararea hranei şi o mulţime de alte asemenea activităţi, o soţie câştigă 40% din salariul soţului ei. În schimb, nu există nicio diferenţă de plată între femeile şi bărbaţii care nu au fost niciodată căsătoriţi; salariile acestora sunt aproximativ identice. Raportul de 60%-75% dintre venitul femeilor şi cel al bărbaţilor, atât de mult scos în evidenţă de către feministe, este de fapt un amalgam între cele două grupuri foarte diferite de oameni – cei căsătoriţi şi cei necăsătoriţi.

Însă susţinătorii plăţii „echitabile” nu cer deloc un astfel de lucru. Viziunea lor, susţinută pe baza concepţiei că oamenii au un drept de proprietate nu numai asupra propriei persoane şi bunurilor deţinute, ci şi asupra valorii acestora, este că bărbaţii şi femeile trebuie să primească aceeaşi plată, în ciuda diferenţelor de productivitate. Imaginaţi-vă că dorinţa lor e împlinită. Să presupunem că legea cere ca un bărbat cu o productivitate de 20$ şi o femeie cu o productivitate de 12$ să fie plătiţi la fel. Acum, stimulentele vor fi inversate. Firmele, în loc să aibă interesul financiar să angajeze o femeie, vor fi conduse „ca de o mână invizibilă” să le evite cu orice preţ. Rezultatul va fi creşterea ratei şomajului în rândul femeilor, rezultat care apare întotdeauna când preţurile factorilor de producţie sunt stabilite artificial, în afara pieţei, prin lege.