Acesta este José Manuel Barroso în tinerețe?

Vă intoxic cu încă o vechitură, care mi se pare însă foarte interesantă.

Ar trebui să se împrumute statul direct de la cetățeni?

Presa a discutat recent posibilitatea ca ministerul finanțelor să emită obligațiuni către persoanele fizice. De ce? Este criză, băncile și investitorii străini au acumulat destule titluri de trezorerie până acum și cer randamente mari. Pe lângă unii economiști citați în articolul către care am trimis link, Ionuț Dumitru spune și el că este o idee bună.

Hai să vedem. Personal, această “democratizare” a îndatorării statului îmi sună prost – și nu doar din cauză că “democratizarea” îmi sună în general prost de la o vreme. Îmi este clar că, după cum este pusă problema, statul caută creditori săraci cu duhul. Căci băncile și marii investitori (străini) sunt cumpărători “sofisticați”, care înțeleg riscul afacerii și, în consecință, tocmai de aceea cer randamente mari; pe când populația s-ar putea repezi să cumpere, fără să se gândească mai atent, dat fiind că randamentul plasamentelor alternative (depozitele bancare) este mai redus.

Măsura mi se pare cinică și mă grăbesc să o denunț ca atare. Am mai spus și repet: randamentul plătit de stat nu este mare; dobânda plătită de bănci deponenților este mică. Prin urmare, dacă statul vrea să facă un bine populației, atunci să nu cumva să planifice să-i ceară bani oferindu-i o dobândă care nu acoperă bine nici inflația, darămite să ofere un câștig real rezonabil. Și, apropos, să nu uităm de risc. Într-o vreme în care bondurile de stat au cam ajuns active toxice în Europa, e stupefiant să văd pe cineva care surâde la ideea ca fondurile de pensii să investească pe termen lung în stat!

Pe considerente mai principiale, resping ideea împrumuturilor de la populație tocmai din motivul invocat de susținătorii săi: relaxarea constrângerilor bugetare. Nu este bine ca statul să facă rost de bani mai ușor. De fapt, nu este bine să facă rost de bani deloc. Cu cât face rost de mai mulțu bani, cu atât are mai puține motive să facă reformă, cu atât va crește datoria publică și cu atât economia va avea mai mult de suportat.

Ceea ce nu înseamnă că motivul este realist. Așa cum explică Florin Cîțu, randamentele nu vor scădea, deoarece tot ce va face statul va fi să provoace un efect de evicțiune (crowding out): dacă împrumută statul, indivizii lasă mai puțini bani băncilor; economisirile în sistem rămân aceleași, deci rata dobânzii nu se modifică. Elementar, dragul meu ministru!

Gold stupidity

Minunat! Investitorii au descoperit în sfârșit că aurul nu este “acoperit” cu nimic, în vreme ce bancotele sunt “acoperite” de guvern… nu se știe cum, probabil prin tipărirea altor bancnote. Zi-le Loredana.

De citit: Obama care este, prăbușirea prețului aurului și cauzele violenței

• Obama – cel mai ignorant președinte al SUA în domeniul economic.
Dacă Bush (George Dubya) avea serioase probleme de exprimare (corectă), iată că Obama este genul de președinte care se exprimă fără dubii… încălcând însă toate principiile elementare de economie. A făcut-o atunci când a spus că bancomatele produc șomaj, deoarece aceleași servicii ar putea fi prestate de un salariat. A făcut-o atunci când a spus că producătorii de automobile trebuie să producă mai multe mașini electrice ca să răspundă nevoilor pieței. A făcut-o atunci când a spus că șomajul ridicat din SUA se datorează creșterii productivității.
Acum totul are sens, nu-i așa? Programele de bail-out, pachetele de stimulare și politica deficitelor bugetare sunt toate menite să resolve problema șomajului!
P.S. Citiți aici despre ce gafe a mai făcut “președintele lor” și vă veți convinge că sunt la fel de tragi-comice ca și cele comise de politicienii noștri.

• Prețul aurului se va prăbuși în următorul secol.
Deoarece se pare că asteroizii conțin cantități uriașe de metale rare. Progresul tehnologic va permite în următoarele decenii exploatarea acestor bogății.

Then, the greatest economic bubble of all time will end. Unless civilization ends, the only thing that might stop the visionaries is political authority—you know, the folks with the printing press.

• Sărăcia (inegalitatea de avuție) nu duce la violență
E un clișeu să spui că violența este mai mare în capitalism, din cauza diferențierii claselor sociale. De multă vreme mă bate gândul că violența este mai degrabă alimentată de perceperea unei injustiții, de resentimente și frustrări care fierb într-o societate nedreaptă (și care se îndreaptă către disoluție, normal)

Teorie economică extraterestră: Krugman contraatacă

Via Institutul Ludwig von Mises.

Krugman explică foarte clar cum un scenariu complet prostesc care ar justifica creșterea cheltuielilor publice, ar salva omenirea de la recesiune. Să presupunem că suntem invadați de Alien…

Dar de ce să presupunem așa ceva? Putem face război suficient și noi, aici pe Pământ! Dacă unul atât de mare, măcar câte unul mai mic în fiecare an.

Krugman nu face decât să repete inepțiile scornite de un economist mai celebru – Keynes. Nu-i mare chestie. Dar trebuie să fiți pregătiți pentru ce urmează, fiindcă gura păcătosului adevăr grăiește. Pentru “a salva” economia, guvernele vă vor pregăti ceva. În vreme ce ni se va spune să dormim liniștiți, fiindcă ele veghează pentru noi, bineînțeles.

De gât cu cota unică

Probabil unul dintre cele mai amuzante articole scrise despre cota unică versus impozitarea progresivă. Începe promițător:

Cinci studenţi se decid să strîngă bani pentru a pleca împreună la munte. Să-i numim inteligentul, norocosul, muncitorul, ghinionistul şi puturosul. Primul cîştigă 4 000 de lei dintr-un proiect IT pe care-l face într-o săptămînă, al doilea primeşte 3 000 de lei de la părinţi, al treilea nu-şi găseşte de lucru decît ca ospătar şi cîştigă 1 500 de lei după o lună de muncă, al patrulea se îmbolnăveşte şi nu poate munci decît cinci zile, pentru care cîştigă 500 de lei iar cel de-al cincilea e genul care nu se poate trezi dimineaţa şi nici nu poate munci vara, cînd e atît de frumos afară dar reuşeşte să strîngă de ici, de colo, 300 de lei.

Dar concluzia este tragică. Impozitarea progresivă e considerată inerent mai rea decât cota unică.

“Principiul liberal nu se bazează neapărat pe cota unică ci pe fiscalitate redusă”, spune Crin Antonescu. Mi se pare logic. A ironiza această afirmație este ca și cum ai încerca să râzi de Mercedes că este superior tehnic Daciei. I see… “tălâmbul economic”.
Dar tot nu sunt convins. Prefer oricând să trăiesc cu o impozitare progresivă de la 1% la 3% sau, de ce nu, chiar de la 8% la 16% decât cu o cotă unică de 90% sau, de ce nu, chiar și 16%.

După Matthew Yglesias potopul

Matt Yglesias ne oferă o mostră de gândire socialisto-nihilistă în legătură cu datoria Greciei:

I keep reading in the American press about how Europe’s leaders can’t just keep kicking the can down the road and need to deal with Greece’s basic insolvency strike me as unwarranted. In general, the capacity of large wealthy societies to allow festering problems to go un-addressed seems perennially underrated. I’ll be thirty next week and for as long as I can remember people have been talking about how the United States needs to address entitlement spending and trade imbalances. And as best I can tell, we do need to address those things. Presumably at some point something will happen. (sublinierea mea) But in practice we’ve managed a great deal of can-kicking, seem to have more can-kicking in us, and actually the public and the political elite alike are quite averse to the kind of steps that would address these issues.

Pe românește ne spune în felul următor. Este adevărat că datoriile unor state sunt nesustenabile. Ne-am dat seama de asta acum câteva decenii și nu am făcut nimic să îndreptăm situația. Am rostogolit problema în viitor. La un moment dat oalele sparte vor trebui plătite. Dar sper ca măcar eu să nu mai fiu în viață atunci. Sper ca eu să fiu măcar ultimul care mai trăiește pe spinarea copiilor mei. Pot să mai întind puțin coarda, vă rog, vă rog, măcar 30 de ani?

Aceasta este mentalitatea socialistă. Toți socialiștii – inclusiv experții lor în economie (keynesienii) – au un orizont de timp extrem de limitat. În această perioadă își propun să dea lovitura și să nu fie prinși, că pe urmă nu mai contează oricum. Keynes spunea “Pe termen lung suntem morți”, așa că hai să mișcăm economia cu puțină inflație și deficite. E adevărat, inflație și deficitul bugetar sunt o piedică în calea (nu cauză a) prosperității. Economia se mișcă doar cât timp ține iluzia monetară. E adevărat că nu poate ține la infinit, dar cui îi pasă când se va destrăma, cui îi pasă de ce se va întâmpla după ce voi muri… sau după ce nu mai sunt la guvernare?

Pentru detalii referitoare la relația consum-economisire, politica anticiclică keynesiană și perspectiva generală asupra vieții citiți V-am prins nihiliștilor!